Eseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.
Am citit cu interes premisele gînditorului dilematic, care ne asigură că “iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de ‘înţelegere’ conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte”. După startul aşa de viguros, autorul trece însă la descompunerea preambulului răspicat, pe spaţiul articolului, într-un pointilism diluant.
- a) Legea care interzice cultul persoanelor vinovate de fascism ar fi “tenace şi radicală”, astfel că ea “se întoarce, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii”. b) Ar fi nevoie de o pleiadă de instituţii autohtone (“Academia Română, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român şi Ministerul Justiţiei”), care să stabilească efectiv culpa extremistă a unor autori reputaţi. c) Reprezentantul guvernului, care tocmai cu aşa ceva se ocupă, cu aplicarea legii în teritoriu, ar fi prea rigid şi prea lipsit de simţul umorului: “domnul Alexandru Florian umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica”. d) Sentinţele oficiale, date de tribunalele care au condamnat complicităţile fasciste de odinioară (şi care stau azi la baza activităţii funcţionarului guvernamental), ar cam fi cazul să fie desfiinţate, căci este vorba de “‘hotărîri’ luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar”. e) Există grade diferite de vinovăţie şi nu trebuie să derivăm activitatea ucigaşilor (“decemviri şi nicadori”) din îndoctrinarea ideologică oferită de intelectualii colaboraţionişti (“Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran”). f) Întrucît ni se permite în continuare, fără restricţii, cunoaşterea lor estetică (“n-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi”), dar ni se interzice elogierea lor, cu titlu de exemplu, pe spaţiul public, legiuitorul ne-ar demonstra că este “ipocrit”. g) Faptul că foştii hitlerişti sînt exaltaţi prin statui, nume de străzi sau titluri onorifice nu e în măsură să le confere statutul de model pozitiv în comunitate: “Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut [nota bene: Segarcea este oraş din 1968 – L.A.], ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari!”. h) Doar noi, în România, sîntem aşa de exigenţi, altminteri e plină lumea de hitlerişti veneraţi şi premiaţi: Gottfried Benn, Ernst Jünger, Hans Georg Kiesinger, Walter Scheel, Günter Grass.
Rostul acestei intervenţii nu este să ia pe rînd – pentru a le deconstrui – măruntele ironii, relativizări, sofisme şi distorsionări cu care şi-a împănat Andrei Pleşu intervenţia recentă din Adevărul. Vreau doar să readuc sub ochii cititorului contemporan, printr-o serie de exemple concludente, cine anume a fost ziaristul Vintilă Horia. Astfel toată lumea va putea să judece, pe cont propriu, dacă cel ce-a inspirat asemenea subtile meditaţii dilematice este cu adevărat îndreptăţit la onorurile publice, în România democrată de azi.
Vintilă Horia despre necesitatea exterminării evreilor: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941). “Izrael voia să-şi facă o bogată patrie în România” (“De ce tineretul României a fost şi este antisemit”, în “Sfarmă-piatră”, 16 aprilie 1941).
Vintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).
Vintilă Horia din nou despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).
Vintilă Horia despre nevoia să fim aliaţii politici fideli ai lui Adolf Hitler: “Hitler va salva Occidentul” (“Nordul în Mediterană”, în “Sfarmă-piatră”, 9 iunie 1941); “În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate” (“Elogiul curajului”, în “Sfarmă-piatră”, 27 februarie 1941); “Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941); “Hitler creează spaţiul pacific” (“Adevărata pace balcanică”, în “Sfarmă-piatră”, 5 martie 1941); “Ordinea nouă creează numai binefaceri” (“Führerul în Balcani”, în “Sfarmă-piatră”, 24 aprilie 1941); “Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941).
Vintilă Horia despre fascism şi Mussolini: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).
Vintilă Horia despre generalul/mareşalul Antonescu, considerat de justiţia din prezent un criminal de război: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (“Funcţia de azi a presei”, în “Sfarmă-piatră”, 19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (“Cuvinte pentru strădaniile noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (“Ecouri despre plebiscit”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (“Salvaţi sufletele noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre” (în “Sfarmă-piatră”, 28 ianuarie 1941).
Vintilă Horia despre ideea de democraţie: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (“Cultura democraţiei noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (“Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu”, în “Sfarmă-piatră”, 11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (“Pe rugul unei vieţi”, în “Sfarmă-piatră”, 18 martie 1937).
Nu ştiu dacă, cerînd reabilitarea morală a lui Vintilă Horia, în Adevărul din 1 februarie 2016, Andrei Pleşu cunoştea aceste pasaje (şi altele, care li s-ar putea adăuga). Nu vreau să cred că jovialul maître-penseur pledează, în cunoştinţă de cauză, într-o gazetă centrală, pentru vlaga hitlerismului.
Îl aştept pe Andrei Pleşu să se apuce de critica literară. Să ne prezinte, dacă simte nevoia, complicatele structuri narative din “trilogia exilului”. Să ne detalieze metaforele prozastice din romanul despre bărbăţia strămoşilor. Dar el deocamdată nu asta a întreprins în Adevărul: nu o pledoarie estetică, în favoarea operei, ci una etică, în amintirea hitleristului. Andrei Pleşu nu e critic literar, ci vector de imagine publică. Să disociem lucrurile, să nu amestecăm merele şi prunele. Să distingem – mai ales – între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade.
Laszlo Alexandru
(articol preluat de pe blogul autorului laszloal.wordpress.com)
Nota redacţiei Baabel: Articolul de mai sus a stârnit o un număr foarte mare de reacţii în spaţiul virtual. Autorul le-a răspuns cu articolul întitulat Banalitatea răului, pe care vi-l recomandăm pentru lectură: https://laszloal.wordpress.com/2016/02/08/banalitatea-raului/
