Greu să găsesc tonul potrivit. Să scriu dintr-o suflare tot ce aş vrea. Să povestesc câte emoţii am avut. şi cât de tare m-am străduit să nu se vadă. Să par sigură pe mine. Să crezi că am răspunsul la toate întrebările. De unde luăm pelerină roşie? şi panglica maro de la pălărie? Şi, mai ales, cum facem ţepii ăia? şi din ce? Şi după ce-s gata, cum facem să-i lipim, să nu cadă şi să nu se rupă? E primul costum de carnaval pe care l-am făcut împreună acasă.

Greu să găsesc tonul potrivit. Să scriu dintr-o suflare tot ce aş vrea. Să povestesc câte emoţii am avut. şi cât de tare m-am străduit să nu se vadă. Să par sigură pe mine. Să crezi că am răspunsul la toate întrebările.

De unde luăm pelerină roşie? Şi panglica maro de la pălărie? şi, mai ales, cum facem ţepii ăia? Şi din ce? Şi după ce-s gata, cum facem să-i lipim, să nu cadă şi să nu se rupă? E primul costum de carnaval pe care l-am făcut împreună acasă.

E primul costum de carnaval pe care l-am făcut împreună acasă.

Am improvizat, am tăiat, am modelat, am cusut. Am băgat aţă în ac mai mult decât am făcut-o în ultimul an, cu siguranţă. (Poate că am nevoie de ochelari, totuşi…)

M-am străduit să fac împunsături egale, să nu mă grăbesc şi să fac paşi prea mari cu acul. Aşa cum făceam în copilărie, la lucru manual. Când bunica trebuia să desfacă tot ce lucrasem la şcoală. şi n-o să uit prea repede bucuria pe care o aveai în ochi: ? Uau, nu-mi vine să cred că-l facem noi singuri?!

A fost, cu siguranţă, cel mai bun costum pe care puteam să-l facem împreună. De cactus cowboy.

Şi al patrulea carnaval la care participăm.

Şi până acum n-am spus la nimeni cât de tare-mi place sărbătoarea asta. Şi cât mă umple de spaimă. şi de admiraţie.

În primul an nici n-am ştiut că trebuie să urci pe scenă, să spui o poezie sau orice altceva.

Eram prea uimită de uriaşa desfăşurare de forţe a colegilor tăi. Îmi plac mai ales familiile cu mulţi copii. Întotdeauna am visat că fac parte dintr-o familie numeroasă.

Câtă ingeniozitate, câtă implicare, cât efort! Costume de toate felurile, bucuria, seriozitatea.

Atunci am avut pentru prima oară sentimentul că înţeleg ce înseamnă comunitatea. Şi o văd cu ochii mei cum funcţionează. Să-ţi pese de tradiţie, să ai viaţa jalonată de repere clare. Să faci, nu doar să te lauzi. Cu drag, cu plăcere, pentru că altfel ar însemna să nu mai fii tu.

Îmi place să-mi imaginez cum se naşte ideea, cine scrie textele, cum toată lumea pune umărul (şi mâna) la confecţionarea costumelor. Şi cum se fac repetiţiile pentru momentul scenei.

Până acum am ales postura de spectator. Simţeam că nu pot să fac un asemenea efort, că dacă aş încerca ar suna fals şi stângaci. Că nu mi-am găsit încă tonul potrivit şi nici ritmul.

Am stat, m-am uitat şi am admirat. Toţi adulţii ăia ? Altminteri oameni serioşi – care o dată pe an, la sfârşit de februarie, devin dintr-o dată copii şi fac lucrul astă temeinic şi cu entuziasm. Fără să pretexteze că sunt ocupaţi, grăbiţi, stresaţi.

Cântă, dansează alături de copiii lor, îmbrăcaţi în câini, pisici, copaci sau gândăcei.

Sper ca în anii viitori să găsesc şi eu tonul potrivit. Ca să urc pe scenă împreună cu tine. Să nu mai fii singur atunci când îţi spui povestea.

Primul pas l-am făcut. Costumul de cactus e cel mai bun pe care îl puteam face împreună.