La Istanbul a avut loc, în luna octombrie a.c. ședința ordinară a unei instituții aflată în subordinea UNESCO. Instituția se numește World Heritage Committee (WHC) care, după cum îi arată și numele, se ocupă de Moștenirea Culturală a lumii. Nu neapărat de administrarea, ci  de calificarea ca « situri » – unele naturale, dar cele mai multe vestigii ale culturii create de omenire de a lungul timpurilor – și de supravegherea modului în care statele, în ale căror teritorii și responsabilități stă păstrarea lor își îndeplinesc obligațiile. Problema este de importanță majoră mai ales că multe din marile monumente ale culturii sunt situate în zone  agitate, bântuite de războaie,  zguduite de acțiuni teroriste sau înțesate de teroriști

Monumente atacate de terorişti

care se  luptă nu doar cu oameni pașnici, ci adesea și cu monumentele care nu sunt pe placul lor. În spiritul grijii față de monumentele amenințate de potențiale distrugeri, WHC analizează an de an starea monumentelor UNESCO și aprobă an de an lista vestigiilor în pericol.

O listă cu…bucluc

Pe lista aprobată în 26 octombrie 2016 sunt enumerate pe bună dreptate obiective istorice precum ”Orașul Vechi Sana’a” din Yemen,

Oraşul vechi Saana din Yemen

”Orașul Vechi Ghadames” din Libia, ”Sit-ul Palmyra” din Siria și  altele în situații similare. Dar apare (de mai mulți ani consecutiv 🙂 – într-un mod care nu poate fi calificat decât provocator – ”Orașul Vechi Ierusalim cu zidurile sale” menționat ca Al Haram Al-Sharif ”muntele sfânt  al musulmanilor”.  WHC este alcătuit din repezentanții a 21 de țări membre, stabilite prin vot de membrii UNESCO. Cum UNESCO, la fel cu Adunarea Generală ONU, este în mod explicit pro arab și antiisraelian, nu a fost o surpriză că ”Ir Ha’atika” (orașul vechi, situat pe Muntele Templului) care are o vechime istoric dovedită – de cel puțin  trei milenii ca loc sfânt al iudaismului și cel puțin două milenii al creștinismului – este  etichetat prin rezoluția amintită exclusiv ca loc sfânt musulman. Se pretinde că ar fi în ”mare pericol” datorită  ”ocupantului” Israel. Surpriza a fost că pentru prima oară în istoria acestei instituții (WHC) nu a fost votată în unanimitate această grosolană ignorare a legăturii istorice a poporului evreu cu Ierusalimul, precum și a celor spirituale ale creștinității.

Ierusalim a fost capitala unui singur stat, cel evreu

Oricine poate vizita ”locurile Sfinte” din Ierusalim, și se poate convinge de grija cu care autoritățile israeliene păstrează și întrețin acele locuri.  Din cele 21 de state, doar 10  au votat pentru rezoluție. Cum s-ar zice ”în tot răul, câte un bine”:). Dacă punem de o parte întregul cortegiu de încercări sistematice ca prin orice mijloc să se renege conexiunea istorică a evreilor cu unicul lor ”oraș sfânt”, Ierusalimul, și cu locul în deobște cunoscut sub denumirea de ”Muntele Templului” sau muntele Moriah, am putea avea amara satisfacție  că  la votul din 26 octombrie 2016 s-a înregistrat unul din cele mai bune scoruri, pentru Israel, la un vot  dat într-un important organism al  ONU. Unul din explicațiile ” succesului” – votul secret – a fost acceptat (cu greu:) în urma propunerii ”nonconformiste” a delegațiilor Croației și Tanzaniei (!)  E trist dar adevărat (mai ales la ONU:) că trebuie să fie ”precaute” statele care susțin Israelul!  Dictatura majorității, formată mai ales în jurul statelor musulmane, este – cel puțin deocamdată – defavorabilă  Israelului. Argumentul cel mai des folosit, de către statele arabe – preluat apoi fără discernământ de  restul statelor musulmane și, prin contagiune sau interese diverse, de către marea majoritate a statelor din ”lume a  treia” (și nu numai:) – este cel al etichetării Israelului ca stat  agresor, ocupant, stat colonialist într-o epocă în care imperiile s-au prăbușit și fostele colonii au devenit state independente. Victimele agresiunii  sunt considerați arabii palestinieni, care  au fost ”goniți ” din ”patria ” lor  (Palestina 🙂 în care au trăit ”din vremuri imemoriale” și acum sunt refugiați, risipiți în lume. Ei doresc și  consideră că au dreptul să se întoarcă în țara (lor:) care între timp a devenit…Israel. Mai mult decât atât capitala Israelului, Ierusalimul, care nu a fost vreodată capitala altui stat decât a unui stat evreiesc, este amenințat să fie  împărțit în două urmând ca o jumătate să devină  ” Ierusalimul arab” (Al Quds). Toate ”relele”  – spun arabii – se trag din mai multe cauze, pentru care evident pot fi blamați numai evreii :)chiar dacă ei au suferit o încercare grea, ”Holocaustul” de care se face vinovată Europa nicidecum ”poporul palestinian”. .

Din ”ghetouri” cu speranțe…

Secolul XIX a însemnat pentru evreii din Europa o schimbare radicală a vieții lor, marcată timp de secole de excluziune socială. Până în acest secol ei  trăiau oarecum separați, într-o lume aparte, acea a ghetourilor, spații în care se păstrau riguros regulile” halahice”,  impuse de legea Torei și a întrepretărilor talmudice. Ghetourile îndeplineau un dublu rol, asigurau atât protecția vieții și într-o oarecare măsură a avuturilor evreilor, cât și practicarea nestingherită a modului lor de viață sensibil diferit de cel a populației înconjurătoare. Contactele cu lumea înconjurătoare erau rezervate aproape exclusiv ”lumii materiale” raporturile cu autoritățile erau mai bune sau mai rele în funcție de specificul local, dar peste tot în Europa evreii erau lipsiți de drepturi cetățenești și erau aproape constant expuși vexațiilor, exceselor antisemite și de foarte multe ori progromurilor sau izgonirilor. Expulzările – cu o agendă ”variabilă” – începute din Anglia (1291), continuate din Spania (1492) și apoi în perioade și intensități diferite din Franța ori din landurile germane, au determinat dislocarea celor mai mulți evrei dinspre  Vest spre Est, o parte însemnată așezându-se în Polonia  care s-a dovedit mai îngăduitoare și mai ospitalieră. Odată cu extinderea Imperiului Rus, care a înghițit (cu evrei cu tot 🙂 Polonia și Țările Baltice, majoritatea evreilor din Europa au devenit supuși ai Țarilor sau  a Țarinelor (ceea ce s-a dovedit a fi și mai rău:).

Ghetoul din Veneţia

Împărăteasa Ecaterina a creat un imens ”ghetou” pe teritoriul dintre Imperiul Austriac și cel Rus, obligând evreii să locuiască exclusiv în acest spațiu în zone semiurbane, orășele cu populație majoritar evreiască  care în limba idiș (un dialect german vorbit de evrei dar scris cu caractere ebraice:) se numeau ”ștetl”. Secolul XIX a schimbat totul din rădăcini pentru evreii din vestul și din estul Europei. Revoluția industrială și revoluțiile politice (cea franceză încheiată cu încoronarea primului împărat burghez și cea din 1848 care s-a întins ca un incendiu în majoritatea țărilor europene) au deschis porțile ghetourilor din Europa Centrală și de Vest, au acordat evreilor drepturi egale cu ale celorlalți cetățeni ceea ce a însemnat și șanse egale, pe care în special tinerii evrei nu au întârziat să le fructifice. Succesele lor neașteptate în toate domeniile vieții sociale (cultură, artă, știință, politică, industrie, comerț, finanțe) într-o perioadă  de câteva decenii – șocant de scurtă abia două sau trei generații de la demolarea ”zidurilor” ghetourilor –  au generat pe lângă acceptare și simpatii,  un mare val de gelozii și antipatii. Se uită (de cele mai multe ori voit:) faptul că revoluțiile amintite, dar și alte împrejurări favorabile au determinat o dezvoltare spectaculoasă a întregii societăți și reușitele evreilor s-au petrecut pe fondul reușitei tuturor oamenilor (și în special al tinerilor) întreprinzători, inovativi  dar mai ales cultivați. Dar cel mai mult supăra pe cei deja gata supărați, ”procentul”:)! Prea mare ”procentul” de intelectuali evrei, de medici, de avocați, de studenți și alte asemenea categorii. Spre sfârșitul secolului XIX au reapărut acuzele antisemite culminând cu celebra Afacere Dreyfus și drept consecință ca un reflex de autoapărare  în rândul evreilor  o deschidere spre ideea considerată  cu îngăduință o utopie, de a redeveni o națiune într-un Stat propriu, evreiesc.

Un Congres de vârstă onorabilă

În 1897 deci cu aproape 120 de ani în urmă, Teodor Herzl unul din fruntașii mișcării sioniste – mișcare al cărui scop era tocmai (re)întemeierea  Statului Evreu – a reușit  să facă primul pas pe drumul sinuos care avea să urmeze : organizarea unui  Congres Mondial. Evenimentul în sine a fost unic și epocal, căci  pentru prima oară după aproape 1800 de ani,  acest Congres și-a propus să fie un forum reprezentativ al tuturor evreilor răspândiți în lume, cu scopul de a restabili statalitatea pierdută  în urma numeroaselor războaie (inegale) purtate într-un interval de 200 de ani (64 î.Cr – 135 d.Cr) cu Imperiul Roman.

Un congres de 120 de ani

La acest Congres s-au întâlnit pentru prima oară într-un cadru instituțional, reprezentanții evreilor din ”Vest” cu cei din”Est”. Una din îngrijorările majore ale evreilor din Europa Centrală și de Vest – care  în ciuda valului crescând al antisemitismului  se bucurau de libertăți constituționale în statele în care trăiau și aveau parte de un trai decent , unii fiind chiar bogați sau foarte bogați – era venirea masivă a evreilor din est (în special din Rusia inclusiv Polonia, Ucraina și Belorusia, din Galiția sau România) săraci, fugind de mizeriile vieții lor asuprite. În primul rând pentru crearea unei vieți mai bune acestor refugiați, pentru scăparea lor de amenințarea pogromurilor și a recrutărilor forțate, se grăbeau evreii din Europa de Vest să găsească soluții. Pe lângă emigrarea masivă în Statele Unite, pe lângă emigrarea în Argentina în coloniile înființate și finanțate de marele filantrop evreu, Baronul  Maurice Hirsch, ca cea mai consistentă soluție se impunea plecarea în Țara Sfântă-Ereț Israel. Evreii din Est  erau mult mai tradiționaliști (religioși) decât cei din Vest. Aceștia din urmă se considerau mai ”liberali”, asimilanți, unii chiar seculari (chiar dacă în secolul XIX nu era încă la modă această ”etichetă”:). Evreii din Est păstrau mai profund legătura spirituală cu Țion, Țara Promisă, cu Ierusalim orașul Templului în care se  păstrau Sulurile Sfinte ale Legii. O puternică mișcare spirituală s-a născut din suferințele lor. O mișcare cu profunzime mesianică denumită simbolic ”Hoveve Țion” (Iubitorii Sionului) care și-a propus ca obiectiv reîntoarcerea evreilor în Ereț-Israel (denumit curent Palestina, un nume de împrumut atribuit de Romanii care voiau să șteargă până și amintirea Iudeei, micul stat evreu care a încercat să înfrunte – și a reușit aproape  timp de două secole – temutul imperiu al Romei) .

”Colonizarea și coloniștii”

”iubitorii Sionului” nu doar au propus, dar au și realizat întemeierea unor așezări evreiești în Palestina (atât cât le-au permis resursele financiare și constrângerile politice).  Între anii 1881-1884 a fost înființată  de către 12 familii originare din Rusia  așezarea care astăzi este orașul Rișon LeȚion (prima așezare din Sion)  și de către un grup de evrei plecați din România (orășelul Moinești) localitățile Roș Pina și Zichron Iacov.  A mai fost înființată în aceeași perioadă Rehovot care avea să devină leagănul celui mai important institut de cercetare din Orientul Mijlociu.

Colonişti evrei în Palestina

Doi magnați evrei au susținut financiar aceste dezvoltări. Baronul Edmond Rotschild și Wolf Wissotzky, ”regele” ceaiului din Rusia, și o instituție importantă în slujba solidarității cu evreii nevoiași ”Alliance israelite universelle”  un fel de predecesor francez al organizației  americane JDC (Joint) care avea să se înființeze după Primul Război Mondial. Împuternicitul ”Alliance” în Palestina, era  Albert Antebi, un evreu din Damasc care a intermediat toate achizițiile de terenuri pentru așezările evreiești  și a fost unul din artizanii colaborării coloniștilor evrei cu populația arabă din Palestina.

Albert Antebi socializează cu arabii

Antebi a murit luptând alături de Mustafa Kemal (Atatürk) până la sfârșitul războiului (1917) care avea să însemne curând și sfârșitul Imperiului Otoman.  El a fost unul care a avertizat asupra pericolului previzibil de reîmpărțire a Orientului Mijlociu, de către puterile Antantei (Franța, Anglia și Rusia) a căror victorie se prefigura deja în 1916. Acesta a fost de altfel anul în care s-a convenit ”acordul Sykes-Picot” ale cărei prevederi bazate aproape exclusiv pe interesele marilor puteri, au stat la originea conflictelor de cele mai multe ori sângeroase care au marcat Orientul Mijlociu de mai bine de un secol,după aproape patru secole de ”liniște” sub dominație otomană.

După un imperiu…vine altul.

Din mijlocul secolului XIX au început  și în Levant mișcări cu iz naționalist. Arabii care formau majoritatea populației din zonă doreau mai multă autonomie politică și culturală, dar rămâneau supuși leali ai Sultanului, mai ales că el reprezenta Califatul suprema organizare statală și religioasă a Islamului. Abia în 1913 au reușit adepții panarabismului să convoace primul Congres Național Arab, cu susținerea:) Guvernului Francez. Personalități arabe din diferite zone ale imperiului – cei mai mulți din Levant – au propus în primul rând descentralizarea administrativă a imperiului otoman, și-au ales un lider în persoana lui Șerif  Hussein muftiul din Mecca, care avea să devină conducătorul Revoltei Arabe.

Sharif Husseini Muftiul din Mecca

Este remarcabil că la acest prim Congres Arab a fost invitat și a participat  Victor Jacobson, reprezentând Organizația  Sionistă. De altfel bunele relații ale protagoniștilor revoltei arabe, în frunte cu prințul Feisal (fiul lui Șerif Hussein), cu conducătorii mișcării sioniste s-au păstrat un timp și după încheierea păcii. La Conferința de Pace  de la Paris (1919) a fost semnat un acord  de către Haim Weizman președintele Congresului Mondial Sionist și  Emirul Feisal conducătorul ”de facto” al ”lumii arabe” prin care se afirmă, printre altele, și sprijinul arab pentru imigrarea evreilor în Palestina, potrivit prevederilor Declarației Balfour.

Weizman cu emirul Feisal în 1919

Ce a făcut ca această relație ”idilică” să se transforme în adversitatea aparent ”ireconciliabilă” între arabii ”palestinieni” și evreii sioniști? Cel mai concis răspuns (evident prea simplificator pentru a fi în concordanță cu complexitatea problemelor:) ar fi ”acordul Sykes-Picot. Puterile victorioase (care au rămas doar Anglia și Franța, Rusia cuprinsă de revoluția bolșevică, nu mai conta) pur și simplu și-au împărțit Orientul Mijlociu. Și pentru ca împărțirea șă fie de-a lungul unor granițe,  le-au trasat fără a ține seama de tradițiile, cultura și autonomiile locale. Ca urmare Emirul Feisal devenit rege nu a putut fi înscăunat pe tronul regatului promis de englezi în schimbul  Revoltei Arabe, pentru simplul motiv că Siria, cea mai importantă parte a regatului promis, cădea în zona atribuită Franței conform liniilor trasate de maiorul Sykes și căpitanul Picot.

De aici tot ”aranjamentul” Orientului Mijlociu a trebuit schimbat, improvizându-se alte soluții, spre nemulțumirea tuturor. Marele Stat Arab cu marea națiune arabă, visată de Șerif Hussein și promisă de englezi, s-a pulverizat în țări separate. Siria cu capitala la Damasc și Libanul cu capitala la Beirut au devenit protectorate franceze. Irakul a devenit regatul ”surogat” (fiul lui Șerif Hussein) sub mandat Britanic, în care a fost înscăunat Feisal, dar populația era neomogenă, (arabi șiiți, arabi suniți, kurzi, asirieni și turkmeni) în loc de marea națiune arabă, un conglomerat de națiuni care avea să explodeze – cei drept după mulți ani:) Palestina (care sub dominația otomană era parte din vilaietul Sirian) a devenit Mandat Britanic și a fost împărțit în două. Jumătatea de la est de râul Iordan a fost botezată ”Transiordania” și a fost ”atribuită” lui Abdullah – fiul mai mic al Șerifului Hussein din Mecca, și fratele lui Feisal, proaspătul rege al Irakului –, care alături de tatăl și de fratele său a fost un personaj important al Revoltei Arabe, orchestrată cu dibăcie de agentul englez Colonelul Lawrence. Deci după ce slujitorii credincioși ai Angliei au fost serviți, a mai rămas ceva – jumătatea spre vest – din Mandatul Britanic și anume Palestina  pentru a îndeplini principalul scop al Mandatului (în conformitate cu prevederile Conferinței de la San-Remo din 1920)  de a pune în practică Declarația Balfour din Noiembrie 1917 ! adică de a susține fondarea în Palestina a unui Cămin Național pentru evrei.

Antisioniști și filosioniști

Primul refuz explicit al arabilor din Palestina față de acțiunea sionistă a fost pregătit de un tânăr cu numele de Mohamed Amin al Husseini care avea să devină Marele Muftiu al Ierusalimului și colaborator devotat al naziștilor. Paradoxal, tocmai cu ocazia sărbătoririi celui mai mare profet al evreilor, Moise! Potrivit Torei, Moșe Rabenu (Moise) a murit la vârsta de 120 de ani pe muntele Nebo, aflat pe malul Iordanului, fiindu-i interzis de Cel Atotputernic să pună piciorul pe pământul sfânt. Locul unde a fost înmormântat a rămas necunoscut (scrie în Tora) tocmai pentru ca să nu devină un loc de pelerinaj. În schimb tradiția musulmană pretinde că Nebi Musa – mormântul lui Musa (numele Moise în arabă) – se află pe drumul de la Ierusalim spre Iericho în apropiere de această veche localitate.  În fiecare an timp de 7 zile cam în perioada Paștelui, arabii musulmani organizează o procesiune de la Ierusalim până la presupusul mormânt al lui Musa. In anul 1920  între 4-7 Aprilie cu prilejul tradiționalului pelerinaj Nebi Musa, Amin al Husseini a rostit o cuvântare incendiară plină de ură împotriva evreilor, a sionismului. Sloganul lansat prin cuvântarea lui a fost ”Palestina este pământul nostru și evreii sunt câinii noștri” În cursul violențelor care au urmat acestor incitări au fost răniți 160 de evrei.  5 evrei și 4 arabi au fost uciși

Demonstraţia Nebi Musa 1920, organizată de Amin al Husseini

. Cu o lună înainte a fost ucis Iosef Trumpeldor – ofițerul originar din Rusia care a organizat (împreună cu Zeev Jabotinski) în timpul primului război mondial Legiunea Evreiască  care a luptat alături de trupele britanice. El a fost ucis de un grup de arabi care au atacat un sat din nordul Galileei întemeiat din rațiuni strategice de Trumpeldor . Numele satului în care a trăit și a murit ucis se numea Tel-Hai (colina vieții). Au fost  multe alte  acțiuni antisioniste al căror principal artizan avea să fie Amin al Husseini în următorii 54 de ani, până la moarte. Desigur el nu a fost singur. O întreagă pleiadă de adepți și suporteri i-au urmat pilda. Din rândurile lor s-au desprins numeroase organizații – multe din ele de tip terorist – care au întreținut și au întețit  refuzul de a accepta evreii, sionismul și dreptul inalienabil la existență a unui stat evreiesc. S-au găsit totuși 82 de șeici  și mukhtarsi (primari) din localități din jurul Ierusalimului și Jaffei care au scris la Londra (autorității mandatare), mesaje de protest împotriva ”pogromurilor” și de susținere a imigrației evreiești,  le aducea progres și bunăstare. O parte a presei a pretins că aceste atitudini ”prosemite” au fost obținute prin mită de Congresul Sionist Mondial. Afirmația nu a fost niciodată dovedită, dar acei dintre arabi care nutreau sentimente pozitive față de evrei, au devenit precauți și nu mai afișau astfel de sentimente. De la  cunoscuta declarație a emirului Feisal nu trecuse nici-un an. El scria în Martie 1919 ”. Arabii, în special cei educați dintre noi, privesc cu profundă simpatie spre Mișcarea Sionistă…vom spune evreilor un călduros bun venit,acasă…Acționăm împreună pentru un Orient Apropiat modern și dezvoltat…”

Mandatul de un sfert de veac.

Tulburările care au devenit din ce în ce mai violente au avut la origine, aparent doar controverse religioase legate de administrarea ”locurilor sfinte” unde se întretăiau sensibilitățile și activismul celor trei religii. Cel mai agresiv (cum era de așteptat) era Supremul Consiliu Musulman, având în frunte pe Marele Muftiu al Ierusalimului Amin al Hussein (numit în această funcție de primul guvernator britanic, sir Herbert Samuel, care era evreu:). Diferite motive (căci motive se găsesc și dacă nu se găsesc, se fabrică:) au condus la  confruntarea majoră dintre arabi și evrei din August 1929, care s-a încheiat cu un bilanț trist: 135 de morți și 340 de răniți evrei plus 136 de morți și 240 de răniți arabi. În 1931 al Husseini a înființat Congresul Mondial Islamic  și apoi Înaltul Comitet Arab, ambele organizații sub președinția sa, create pentru a se opune imigrației evreilor în Palestina. Nu trebuia să fii mare politician să înțelegi că spiritul și litera Declarației Balfour, pentru a cărei aplicare Liga Naţiunilor a încredințat Angliei  Mandatul  Palestinia,  avea în vedere crearea unui ”Cămin Național” evreilor persecutați în diverse feluri în diverse părți ale lumii, dar mai ales în Europa. Tot evident era că evreii voiau să întemeieze un stat independent evreiesc, acest lucru era formulat explicit și clar în obiectivele publice ale mișcării sioniste. La fel de evident era că pentru atingerea acestui  obiectiv, prin mijloace pașnice și cu respectarea principiilor democratice, trebuia să existe o populație majoritar evreiască și dezvoltată o infrastructură de stat politică, administrativă și economică. Singura metodă la care au recurs arabii conduși și influențați de al Husseini era împiedicarea prin orice mijloace a imigrației evreiești în Palestina. Ceea ce a și reușit cu ”succes” timp de peste un deceniu din 1936 până în 1947. În ciuda împotrivirii arabe după revolta din 1929, în următorii ani populația evreiască a crescut de la 175.000 la 370.000 de persoane. Începuturile prigoanei rasiste din Germania, devenită nazistă (prin alegeri democratice:) în anul 1933, a impulsionat decizia evreilor de a părăsi  Europa, având două destinații majore Palestina și Statele Unite. În același timp a trezit interesul arabilor, în frunte cu Husseini, pentru o colaborare cu Hitler împotriva evreilor și Angliei.  Revoltele puse la cale de ei au debutat în 1936, prin uciderea a doi șoferi evrei în autocamioanele pe care le conduceau, și s-au extins rapid cu răspunsul  hotărât a militanților evrei  din Irgun și a militarilor britanici. Al Husseini a fugit din Palestina de frica represiunilor și a contactat eșaloanele superioare naziste inclusiv pe Hitler pentru a coordona acțiunile împotriva evreilor dar și a Marii Britanii de astă dată.

Propunerea Comisiei Peel

Încercând să găsească o soluție politică pentru stăvilirea dezordinilor, guvernul britanic a însărcinat o comisie  de anchetă, condusă de Lordul Peel, cu cercetarea cauzelor și propunerea de soluții. Raportul comisiei Peel, publicat în iulie 1937, a recomandat divizarea teritoriului mandatului Palestinian între cele două comunități naționale (evrei și arabi) însoțit de un tratat între ele și acordarea unui alt mandat pentru administrarea ”Locurilor Sfinte”.  Concluziile comisiei au fost respinse categoric de arabi, au fost acceptate cu oarecari rezerve de evrei, iar guvernul Majestății Sale ar fi urmat să le supună dezbaterii Ligii Națiunilor, dar până una alta a publicat în 1939, Cartea Albă care a limitat drastic imigrația evreilor în Palestina. David Ben Gurion a remarcat cu amărăciune după 20 de ani că dacă recomandările Comisiei Peel ar fi fost acceptate, cei șase milioane de evrei care au pierit în Holocaust, ar fi rămas în viață.

Dar ei au murit. Liga Națiunilor s-a desființat în aprilie 1946 și rolul ei a fost preluat de ONU – (Organizația Națiunilor Unite) împreună cu contenciosul palestinian, agravat și cu soarta supraviețuitorilor evrei al Holocaustului.  In 29 Noiembrie 1947 s-a votat  Rezoluția 181 de către Adunarea Generală a ONU care, acceptând în principiu recomandările UNSCOP (Comisia Specială a Națiunilor Unite pentru Palestina), stabilește: încheierea Mandatului Britanic ; înființarea a două state independente unul evreu și celălalt arab, în granițele stabilite conform hărții care este anexată Rezoluției; cele două state vor constitui o federație economică, care implică uniune vamală, armonizarea căilor de comunicație și resurselor naturale, (inclusiv apa),monedă comună; orașul Ierusalim și împrejurimile vor constitui un”corpus separatum” sub administrare internațională.

Partajarea potrivit Reyoluţiei 181 a ONU

Rezoluția a fost adoptată cu votul majoritățiicelor 57 state membre ONU(în 1947). Au votat împotriva rezoluției 13 state, dintre care 10 erau  musulmane. (18%).  Astăzi ONU are 193 de state membre din care 57 cu populație majoritar musulmană (28%)  Din prevederile Rezoluției 181 foarte multe nu s-au realizat până acum și poate unele  nu se vor realiza niciodată. Sunt multe cauze. Dar poate cea mai importantă este refuzul constant al arabilor din Palestina – susținuți de majoritatea țărilor arabe și a unora musulmane – de a accepta existența unui stat evreu independent și democratic în Orientul Mijlociu.

Dar poate și mulțumită rezoluției ONU din 29 Novembrie 1947, ACEST STAT EVREU EXISTĂ !

Tiberiu Roth, 29 noiembrie 2016