Trebuie să recunosc că m-am cam codit câteva zile bune înainte de a hotărî să pun pe hârtie cele ce urmează. În primul rând am dorit ca pârjolul (că nu găsesc alt cuvânt pentru cele întâmplate în urmă cu numai trei  săptămâni) să fie stins, oamenii să se întoarcă la treburile lor (deși cam 600- 700 de familii haifiote nu mai au unde să se întoarcă), dar mai ales am așteptat ca norii, de fum și de gânduri negre, ce se adunaseră pe cer de-a valma, să se risipească și să permită omului de rând să priceapă mai mult sau mai puțin ce și de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Ca niciodată, n-am vrut să mă pripesc (că eu știu foarte bine s-o iau razna imediat!), să ajung la o concluzie eronată, doar împins de impresiile pe care ți le faci în funcție de ce auzi, vezi, dar nu prea știi cum să interpretezi niște date care în alte condiții ți se par clare și de necontestat.

De exemplu, atunci când afli de o încercare a unui tânăr (sau tinere) palestinian de a ataca un civil sau un militar cu o armă de foc sau cu un cuțit de măcelărie, faptele sunt foarte ușor de catalogat: e vorba de un atac terorist, rodul unui grup dușman sau al unei minți înfierbântate și îndoctrinate de ce i se spune peste tot, acasă, la radio, la televizor sau de  ce citește în ziare. Într-o asemenea situație nimic nu te poate împiedica să tragi concluzia care se impune: vecinii noștri de la Răsărit încă nu s-au împăcat, după aproape 70 ani, cu existența statului Israel, și ca urmare nu prea ai cu cine să stai de vorbă, să negociezi și să încerci să găsești o cale de mijloc care (nu greșesc!!) să-i nemulțumească pe toți (pentru că numai un asemenea acord în care fiecare e mulțumit că celălalt e nemulțumit e viabil și de lungă durată). Și ce n-aș da să nu mai aud de aceste așezări evreiești aflate dincolo de ”linia verde”, linia armistițiului din 1949, complet erodată de războiul de șase zile din 1967. Mie personal nu-mi trebuiesc aceste teritorii și visul meu aproape în fiecare noapte (bine înțeles, exagerez!)  e să mă întâlnesc cu palestinieni doar în filmele făcute de ei sau de alții și în care ei joacă și rolurile principale și cele secundare.

Dar în situația actuală lucrurile nu sunt deloc simplu de digerat. Și de ce?

În primul rând pentru că deși suntem în așa zisa toamnă/iarnă israeliană ploile ne ocoliseră cu totul, adică vreo lună și jumătate nu văzusem nici un strop de apă venind din ceruri, deci toată vegetația căpătase o culoare stacojie, iarba era galbenă, pomii uscați și tufișurile acoperite de colbul adus de pe undeva, fie din Africa, fie din Orientul apropiat. Deci orice scânteie, provocată de un chibrit încă aprins după ce fusese folosit pentru  o țigară, orice foculeț necesar pentru un picnic sau pentru a încălzi ibricul cu cafea (un obicei străvechi și sănătos şi să nu vină cineva să încerce să mă contrazică, eu știu mai bine: acesta e sistemul cel mai bun de a asigura o cafea turcească de cea mai înaltă calitate!), deci orice sursă de flacără se putea transforma pe loc  într-o vâlvătaie practic imposibil de stins. Și de aici și până la incendiile cu care ne-am obișnuit din totdeauna în acest anotimp nu e decât un pas. Nu există an de la Cel de Sus în care să nu suferim, aici prin părțile noastre, de această catastrofă așa zisă naturală, dar de fapt produsă de mâna neglijentă a omului.

Dar mai mult, uneori nu neglijența e de vină, ci tocmai un produs al procesului de producție al vreunei fabrici ale căror coșuri nu evacuează numai fum, ci uneori și scântei, care doar  așteaptă  să fie eliberate și să-și facă de cap oriunde ar pica.

Ah, și am uitat să amintesc încă un factor nu mai puțin important: vânturile din regiunea noastră, de care nu ducem deloc lipsă și care se dezlănțuie când nu te aștepți, așa peste noapte, și nu e nevoie de adevărate uragane pentru a extinde un foc care acum câteva minute era limitat și deloc periculos.

Deci să recapitulăm reamintind ”monstruasa coaliție”: o scânteie de origine multiplă, combinată de un teren extrem de uscat și ”încurajată” de violente rafale de vânt în toate direcțiile.

Oare e nevoie de mai mult pentru a explica faptul că din când în când, și din păcate prea des, incendiile își ”permit” devastări de terenuri, ogoare și de multe ori case, grajduri, staule și grădini?

Pericolul e permanent, cunoscut, greu de tratat și imposibil de prevenit.

Dar aici se termină descrierea a ceea ce numim dezastru natural și începe povestea cea mai dureroasă, cea mai gravă și cea mai strigătoare la cer: întervenția deliberată a mâinii omului!

Și așa se face că-ntr-o bună dimineață populația unui oraș de un sfert de milion de locuitori (până acum mai bine de trei decenii și eu mă aflam printre ei) se trezește într-o mare de flăcări, incendii de o gravitate incredibilă, care în mai puțin de oră afectează 12 cartiere ale orașului de sus, obligă evacuarea a 60.000 locuitori (o bună parte din ei bătrâni și bolnavi, în imposibilitate de a se deplasa fără ajutor), afectează câteva mii de case și distruge în totalitate cam 700 din ele, transformând bieți oameni, într-o clipă, în refugiați în propriul lor oraș.

Până aici nimic nou doar că….

Doar că, ultimele date oferite de autoritățile răspunzătoare de tratamentul corect și imediat al incendiilor, împreună cu poliția și securitatea de stat, au ajuns la concluzia potrivit căreia cam o treime din incendii au fost provocate, în mod intenționat, de răufăcători, foarte probabil (și posibil) aparținînd minorității arabe din țara asta.

Câți sunt cei invinovățiți de această crimă?! Vreo 20-30 și nu mai mult, cel puțin în momentul când scriu aceste rânduri. O mână de criminali (din fericire crima e doar împotriva proprietăților și a bunei stări, pentru că absolut toți cei aflați în pericol au fost salvați la timp și peste o sută internați de urgență în spital), o mână de criminali zic eu, au hotărît să se folosească de conjunctura descrisă mai sus și să aplice vechiul dicton aparținând vecinilor noștri de la Răsărit și anume că ceea ce e important nu e să le fie bine lor ci să ne fie rău nouă….

”Noi” și ”ei”, ”lor” și ”nouă”….

Chiar după toate cele întâmplate eu încă mai cred că prăpastia care ne desparte de minoritatea arabă israeliană se micșorează pe zi ce trece, pentru că zilnic învățăm din nou să trăim împreună, să ne bucurăm împreună de traiul bun și să ne supărăm împreună de relele unei societăți departe de a fi perfectă.

Aș putea să scriu o carte despre această conviețuire, care dă roade vizibile după zeci de ani de puternică animozitate cu rădăcini adânci în istorie și mentalitate.

De aceea cu atât mai puțin pot înțelege cum se face că într-o atmosferă pozitivă, la care contribuie imensa majoritate a celor ce trăiesc pe acest pământ ales de Cel de Sus și pedepsit tot de El, să se mai găsească indivizi pentru care suferința mea a devenit scopul principal al existenței lor.

Am nevoie de încă o frază pentru a completa detaliile necesare în vederea unei încheieri pe cât se poate de corectă și reală.

Se spune, și probabil că pe drept cuvânt, că mult discutatul conflict israelo-palestinian (derivat din de mult defunctul conflict israelo-arab) își are rădăcinile în lupta a două națiuni pentru aceeași bucată de pământ. Palestinienii aduc ca argument prezența lor aici de sute de ani, spre deosebire de evreii care au părăsit teritoriul în urmă cu aproape două milenii, deci pentru care apartenența la fosta patrie e mai mult o aminitire decât un puternic sentiment național.

Sentimentele nu se pot măsura, e greu să aplici cunoscuta scală de la 0 la 100 pentru a determina cine iubește mai mult glia asta udată de secole de (câtă dreptate avea Churchill!) sânge, sudoare și lacrimi.

Dar există ceva, ceva pe care evreii l-au inclus în legendele lor, o poveste cunoscută de mai toți, și care se numește procesul lui Solomon (pentru cei care au nevoie de explicații, Dr Google le stă la dispoziție zi și noapte, 24/7).

Și mai e ceva, o poveste pe care numai noi, cei care posedăm limba română, ne-am însușit-o pe băncile școlii și care sună cam așa:

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul….

Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul , ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este….

Nici mama cea rea din povestea regelui Solomon, nici sultanul Baiazid aflat în fața oștilor lui Mircea cel Bătrân, dar nici incendiatorii mânați de ură nu au și nu vor avea nici un sentiment pentru ceea ce e viu și are șanse să crească și să se dezvolte. Așa cum zice poetul, tot ce mișcă le e dușman, deoarece pentru ei (aidoma altora de aceiași speță și care acționează câteva sute de kilometri mai la Est, în ”califat”) singurul partener de valoare e moartea, moartea tuturora, a tot ce e în jur, a tot ce reprezintă partea frumoasă a existenței umane pe această planetă.Bazându-mă pe Regele Solomon și pe Eminescu, mie lucrurile mi se par extrem de dureroase, dar și foarte clare.

Oare câți dintre cititorii acestor rânduri vor fi de acord cu mine?

Gabriel Ben Meron