În 28 august 2025, ziarele din Israel relatau despre o festivitate care a avut loc la Muzeul Soldaților Evrei din al Doilea Război Mondial (lângă intersecția Latrun): ambasadorul Chinei în Israel a înmânat o medalie nepotului unui anume Dr. Jakob Rosenfeld, originar din Viena și înmormântat la Tel Aviv, pentru activitatea lui deosebită în China, în războiul împotriva invadatorilor japonezi, apoi în războiul civil și, în sfârșit, la întemeierea Republicii Populare Chineze. Povestea lui este absolut incredibilă… Dar poate că nu e chiar atât de incredibilă, pentru că cel puțin o parte a biografiei lui îmi amintește de cea a unchiului Siegfried (de fapt, unchiul mamei mele) despre care am mai povestit. Dr. Jakob Rosenfeld (1903 – 1952) era originar din Lemberg, Galiția (azi Lviv, Ucraina), dar încă din copilărie a trăit la Viena. Tatăl a fost ofițer în armata austro-ungară, apoi a lucrat ca pălărier. Jakob Rosenfeld a absolvit medicina la Viena în 1928 și s-a specializat în urologie. De la început avea convingeri social-democrate și după lovitura de stat din 1933 a fost arestat și dat afară din spitalul unde lucra; în continuare și-a deschis un cabinet particular. Și mai rău avea să fie după anexarea Austriei: Dr. Rosenfeld nu era numai social-democrat, ci și evreu, drept pentru care a fost deportat întâi la Dachau și apoi la Buchenwald, dar, printr-un miracol, a fost eliberat în iunie 1939, cu condiția să părăsească țara până în două săptămâni. Fratele său mai tânăr, Josef, a reușit să obțină vize de la consulul general al Chinei, Ho Feng-shan, și au plecat împreună la Shanghai. Acolo doctorul și-a deschis un cabinet de urologie și ginecologie în Concesiunea Franceză.Read more…
A apus vremea scrisorilor?
Am păstrat semnul întrebării la sfârşitul titlului, deşi este evident că de o bună bucată de vreme lumea nu mai scrie scrisori, ci e-mailuri, iar acest trend pare ireversibil. Dimensiunea acestei schimbări a fost ilustrată limpede, de-a dreptul şocant (cel puţin pentru mine), de o ştire recentă preluată de presa internaţională: Danemarca este prima ţară care desfiinţează serviciul de distribuire a scrisorilor din cadrul poştei naţionale PostNord. Serviciile poştale daneze au o vechime de peste 400 de ani (funcţionează din 1624), însă în ultimele două decenii distribuirea scrisorilor „fizice” s-a diminuat cu aproximativ 90%, devenind complet nerentabilă. Ultimele scrisori au fost livrate la 30 decembrie 2025, iar cele circa 1000 de cutii poştale roşii, cu însemnele companiei, au fost demontate şi puse în vânzare, la preţuri cuprinse între 1550 şi 2000 de coroane daneze (aproximativ 200–270 de euro). Bănuiesc că graba cu care au fost demontate nu a fost motivată doar de dorinţa de a le valorifica, ci şi de necesitatea de a evita situaţiile neplăcute în care cetăţeni neinformaţi ar fi continuat să expedieze scrisori care nu mai aveau cum să ajungă la destinaţie…Read more…
Rob Reiner – originile şi moştenirea sa
În ultimele săptămâni, vestea morții tragice și violente a lui Rob Reiner, actor, regizor și producător de film și televiziune, și a soției sale, Michelle Singer, vestită artistă fotografă, a zguduit nu doar lumea artistică americană, ci i-a șocat chiar și pe oamenii simpli care i-au văzut filmele de-a lungul timpului. Ecoul morții lui Rob Reiner, resimțită ca o tragedie simbolică a continuității, marchează mai mult decât dispariția unui artist. Ea este privită și ca închiderea unui cerc cultural: generația de aur a umorului evreiesc american, născută din exil, transformată în spectacol și livrată Americii ca un dar ironic. Rob Reiner s-a născut în anul 1947, la New York, într-o familie de artiști. Tatăl lui era Carl Reiner, o adevărată legendă a comediei, scriitor, regizor și actor, cunoscut pentru The Dick Van Dyke Show și pentru parteneriatul cu Mel Brooks, pe care Rob îl considera principalul său mentor. Iar mama sa era actriță și cântăreață de jazz. Rob a fost cel mai mare dintre cei trei copii. Ceilalți au fost Annie Reiner, poetă, dramaturg și psihoterapeut, și Lucas Reiner, pictor, fotograf și, ocazional, actor și regizor.Read more…
La răscruce de ani
Mi-am petrecut vacanţa de Crăciun la Berlin. Un zbor relativ scurt, de patru ore și jumătate, și iată-mă ajuns pe Aeroportul Berlin Brandenburg. Adresa hotelului era ușor de ținut minte: Budapest Strasse. Am luat un taxi. Prietenii din țară mi-au atras atenția asupra pericolului utilizării serviciilor Uber, populare în toate țările europene. Despre ce pericol e vorba? Majoritatea șoferilor acestui serviciu sunt imigranți din țările arabe și, în constelația politică actuală, e mai bine să te ferești de ei. Ca atare, am ales varianta taxiului. Pe șoferul care m-a dus la hotel îl chema… Muhamad. Drumul a decurs în liniște până la începutul străzii unde se afla hotelul. — Ești obosit, domnule? mi s-a adresat șoferul. — Și pe mine mă obosește zborul cu avionul, a spus Muhamad. Recent mi-am vizitat rudele din Palestina; după călătorie am dormit o zi întreagă. — Unde stau părinții tăi? — La Haifa, mi-a răspuns șoferul. Am tăcut o bucată de vreme, după care i-am spus: — Și eu sunt din Israel, ca și părinții tăi, care stau în Israel, la Haifa, nu în Palestina.Read more…
Miniatură cu tata
Tatăl meu a fost omul cu firea cea mai senină pe care și-o poate cineva imagina. Ceea ce îl caracteriza mai presus de orice era bunăvoința, buna intenție și înțelegerea pentru oameni, cu nevoile lor, cu necazurile și grijile de care are parte fiecare. M-a învățat relativ puține lucruri, dar erau lucruri esențiale. M-a învățat să nu-mi fie frică de nimic, niciodată – ceea ce desigur că nu am putut aplica întotdeauna, dar îndemnul lui a fost puternic, de neuitat și nu o dată benefic. Tata m-a mai învățat să acord credit omului pe care îl văd supărat și agresiv, să înțeleg că aceste stări nu sunt despre mine, ci sunt despre el și despre necazurile de care omul se lasă copleșit. El se străduia să înțeleagă oamenii și să găsească explicația favorabilă lor – asta este bunăvoință pură. De altfel, era și extrem de sensibil și empatic și privea lumea printr-o lentilă a bunei intenții neabătute.Read more…
JOI. UN AN (carte în foileton)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. Traducerea din limba germană îmi aparține. Versiunea română este publicată aproape simultan cu cea originală, cu aprobarea editurii. “5 Ianuarie. VIOLET Deasupra râului totul era cenușiu și mohorât și poate tocmai de aceea mi s-a întipărit în minte ciripitul vesel al coloniei de papagali de la capătul podului. Mama cu părul roșu ca focul și fetița care ședea în spatele ei pe bicicletă s-au oprit în fața copacului cu papagali să privească spectacolul…”Read more…
Când planetele se aliniază… (Partea a doua)
Prin martie 2022 am primit un e-mail din România. Mă invitau să particip la un mare banchet organizat de Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Dintr-o dată în fața mea s-a deschis perspectiva să-mi schimb complet mediul depresiv în care trăiam, să merg în oraşul meu natal, Timişoara, să mă întâlnesc cu foşti colegi și prieteni, să celebrez o aniversare rotundă şi foarte semnificativă, să mai explorez România şi frumuseţile ei, ceea ce nu am făcut suficient când trăiam acolo. În plus, puteam să mai călătoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot și să fac ceva turism serios. Totuşi, aproape nemărturisit, ştiam că poate o voi putea vedea şi pe Pușa, iubirea mea din tinereţe. Ocazional mai schimbam cu ea e-mail-uri, mai ales de sărbători şi aniversări, şi, în linii mari, amândoi ştiam câte ceva despre viaţa celuilalt. Eu eram într-o căsnicie stabilă și fericită, dar ea era văduvă deja de câţiva ani. Pușa era și ea pe lista de participanţi. Asta mi-a dat o motivaţie în plus – întâlnirea cu foștii mei colegi, după o pauză de 50 de ani, mă atrăgea mai puțin decât să o revăd pe Pușa.Read more…
Al cui medic ești, domnule doctor?!
În aparență întrebarea din titlu nu are nicio o noimă. Medicul e doctorul pacientului său, atât. El/ea a învățat să îngrijească pacienți și dacă nu s-a îndepărtat de-a lungul vremii de medicina clinică, asta o va face până când se va considera de-ajuns de vârstnic/ă pentru a înceta să aibă grijă de bolile altora. Și cu toate acestea, ca medic, în fața ta se pune un semn de întrebare: în ce măsură ești răspunzător de sănătatea rudelor şi prietenilor sau obligat să le oferi de fiecare dată sfatul? –”Săptămâna trecută mi-am făcut analizele, ieri au venit rezultatele, poți să arunci o privire și să-mi spui ce crezi? Ți le trimit pe WhatsApp…” Prima reacție este să-l trimiți la medicul de familie, dar o programare se poate primi doar peste o săptămână și el, prietenul tău din copilărie, e îngrijorat și dorește un răspuns cât mai rapid. Uneori răspunsul e ușor de dat, pe baza unor noțiuni însușite pe parcursul studiilor și apoi a practicii curente. Dar nu de puține ori, întrebarea este în afara cunoștințelor tale de medicină generală și atunci ce-i spui prietenului? Că nu știi?! Păi, toată lumea e convinsă că un doctor știe TOT, altminterea n-ar fi doctor! Problema aceasta, cunoscută tuturor colegilor mei de breaslă, cere o analiză mai amănunțită.Read more…
Filme care m-au făcut să plâng
Nu sunt multe filme la care mi-au dat lacrimile, dar de trei sunt sigur. Pentru mine, lăcrimarea este atât un mod de ușurare, cât și o formă de exprimare a emoțiilor – uneori chiar a fericirii sau a bucuriei de moment. Acest fapt s-a întâmplat la filme de dragoste, atunci când, în cele din urmă, cuplul de îndrăgostiți se regăsește. Am plâns și din motive profund personale: moartea tragică a părinților mei. Am lăcrimat de bucurie la evenimente deosebit de emoționante, cum a fost momentul în care fiul nostru cel mare a fost distins de două ori dintre cei 15.000 de colegi ai săi sau când celălalt fiu a fost înaintat în funcție pentru merite deosebite la locul de muncă. Desigur, lacrimile pot apărea și din motive banale, de pildă atunci când curăț ceapa, când îmi intră ceva iritant în ochi sau în cazul unei infecții oculare, dar aceasta este cu totul altă poveste. Nu țin minte să fi avut vreodată „lacrimi de crocodil”, așa cum vedem uneori la moartea unui dictator. Plânsul este un fenomen complex, asociat cu stres sufletesc și / sau fizic, de pildă, o durere insuportabilă. El este însoțit de lăcrimare, de o anumită vocalizare (deși unii, ca mine, nu scot sunete când plâng), de modificări ale expresiei feței, ale ritmului respirator și ale posturii corporale.Read more…
Intervenția americană în Venezuela – un precedent periculos
2026 nu a început cu speranța către mai bine, dorința miliardelor de oameni de pe planetă care au întâmpinat cu lumină, strălucire, focuri de artificii sosirea noului an, ci cu o acțiune neașteptată. Răpirea cuplului Maduro de către forțele militare americane sau ”extragerea” lui, cum a fost anunțată, el, președintele Venezuelei, acuzat că a fraudat alegerile, deci nerecunoscut de numeroase țări, iar ea, fostă procuroare, deputată în Adunarea Națională și primul consilier al soțului ei, nu a fost salutată cu unanimitate de opinia publică mondială și nu este vorba numai de țările prietene, aliate ale Venezuelei lui Maduro. În contextul încălcării în ultimii ani a acordurilor și legislației internaționale, evenimentele din Venezuela adaugă un precedent pentru a nu se continua acest demers periculos. Nimeni sau foarte puțini l-ar considera pe Nicolas Maduro nevinovat. A subminat democrația incipientă și fragilă a Venezuelei, cu o istorie plină de conflicte interne, încercări de lovituri de stat, dictaturi de toate felurile. A reușit performanța să transforme o țară cu imense bogății – pe locul doi ca rezerve mondiale de petrol, într-o țară unde 75% din populație trăiește sub pragul sărăciei.Read more…
La mulţi ani! – urarea noastră diferită
Până în clasa întâia primară ştiam româneşte doar să salut şi să spun „da” şi „nu”. Cred că aveam vreo cinci ani când, de Anul Nou, mama m-a învăţat ce să le spun celor cu care ne vom întâlni. „Dacă vorbesc ungureşte, le spui Boldog Új Évet!, iar dacă vorbesc româneşte, An Nou fericit! sau La mulţi ani!”. Am învăţat ambele urări şi le-am rostit plină de elan şi importanţă. Au trecut decenii de atunci şi, în mod interesant, abia acum mi-a atras atenţia faptul că cea mai populară urare românească de Anul Nou este complet diferită de toate celelalte din spaţiul european şi nu numai. Din exemplele date în articol reiese limpede că urarea noastră românească diferă de toate celelalte. Ea nu se referă explicit la anul care urmează şi nici la calitatea lui, ci la ani, în general. Dar care este sorgintea acestei urări? Cel mai probabil, expresia La mulţi ani! provine din latinescul ad multos annos, care în Antichitatea romană era o aclamaţie adresată oamenilor de rang înalt. De pildă, apare în Historia Augusta[3] la întronarea lui Severus Alexander, când senatorii i se adresează cu formula: Augustus noster, imperator noster, di te servent, vincas, vigeas, multis annis imperes („Zeii să te ocrotească, să birui, să fii sănătos, să domneşti mulţi ani”)Read more…
Casa uitată din Catskills. Povestea cântecului White Christmas și misterul lacului Lew
Adesea se întâmplă să ascultăm melodii mai scurte sau mai lungi, pe unele le și fredonăm fără să ne amintim unde le-am auzit prima dată și cu ce ocazie, și ne bucurăm ca niște copii când le auzim acolo unde nu ne așteptăm – sau, din contră, ne enervăm, atunci când le auzim prea des: în magazine, în metrou și chiar ca sonerie la vreun telefon. Sigur, unele sunt șlagăre aflate în tot felul de topuri, în vreme ce altele sunt foarte vechi, le cântau și bunicii și părinții noștri și practic am crescut cu ele. Unul dintre cântecele pe care le auzim mai peste tot în perioada sărbătorilor de iarnă este White Christmas, scris de Irving Berlin. L-am auzit la București, l-am auzit și la Budapesta, la Varșovia și chiar într-un magazin la Ierusalim. L-am auzit de atâtea ori, încât nici nu m-am mai întrebat cine l-a compus și când. Aveam să descopăr povestea acestui cântec și a compozitorului care a pus în el atâta suflet, prin intermediul soțului meu, producător de televiziune, atunci când acesta lucra la un proiect despre Catskills — un lanț muntos blând și tăcut, aflat la doar câteva ore de New York City.Read more…
„Sărbătoarea Sărbătorilor” – un eveniment cultural major la Haifa
Unul dintre evenimentele cel mai strâns asociate cu perioada sărbătorii Hanuka la Haifa este festivalul „Sărbătoarea Sărbătorilor” (Holiday of Holidays), care are loc în fiecare decembrie încă de la începutul anilor ’90. De-a lungul anilor, festivalul a devenit un reper important în calendarul cultural al orașului și o expresie clară a caracterului său multicultural. Ce este „Sărbătoarea Sărbătorilor? Festivalul a avut loc pentru prima dată în decembrie 1993, un an în care Hanuka, Crăciunul și una dintre sărbătorile musulmane au avut loc într-un interval de timp foarte apropiat. Această coincidență a dat naștere ideii unei celebrări comune a luminii, culturii și identității. De atunci, festivalul a devenit o tradiție anuală, chiar și în anii în care nu există o suprapunere completă a datelor sărbătorilor.Read more…
Mama mi-a promis vise frumoase
De la vârsta de șapte-opt ani știam că părinții mei au trecut prin iadul lagărelor de concentrare naziste, bunicii mei din ambele părți, la fel ca și frații lor, au pierit la Auschwitz, rudele mele din România s-au redus la un unchi (fratele mamei), o mătușă și o verișoară. La întrebările mele din acea perioadă cu privire la holocaust, mama îmi spunea că nu trebuie să mă tem și mi-a promis o viață frumoasă și vise frumoase. Am avut părinți atenți și iubitori care au făcut totul pentru ca mie să-mi fie bine, am avut o viață bună, dar holocaustul (pe atunci nu îi cunoșteam semnificația și proporțiile) mă obsedează până astăzi și nu fără motiv. Părinții mei credeau în ideologia comunistă și îmi spuneau că adevărata egalitate între oameni se poate înfăptui doar în comunism. La întrebările mele repetate în legătură cu holocaustul, mama îmi răspundea de fiecare dată la fel: – În zilele noastre e imposibil să se repete, dar dacă totuși se va întâmpla, n-o să te las să treci prin ce am trecut eu. Această frază a mamei mele mă urmărește încă din copilărie. A venit 7 octombrie 2023, când 1200 de israelieni au fost măcelăriți de hoardele de hamasnici îndoctrinați de o ideologie criminală. Mi-au revenit în minte cuvintele mamei despre posibilitatea unui nou genocid al evreilor. Din păcate, nu a avut dreptate. Și eu, la rândul meu, am crezut în dictonul Never Again. Bineînțeles că în zilele noastre el și-a pierdut total înțelesul!Read more…
Ceramica de Mata Ortiz
Cine a citit articolul meu despre ceramica armeană din Ierusalim știe deja că această formă de artă mă atrage în mod special. Nu e de mirare, așadar, că atunci când prietenul meu Danny, pictorul, m-a invitat la o conferință despre ceramica de Mata Ortiz, am acceptat cu plăcere, cu toate că habar nu aveam la ce să mă aștept. Au trecut de atunci vreo 15 ani, multe amănunte le-am uitat, îmi amintesc însă perfect surpriza și delectarea cu care am urmărit-o. Conferențiarul a fost în Mexic, chiar în satul Mata Ortiz, a prezentat zeci de fotografii proprii și a povestit totul cu foarte multă însuflețire – se vedea că el însuși era încântat de ce văzuse. Eu pot să încerc doar să recreez povestea din amintire și pe baza datelor aflate pe internet. Și povestea este într-adevăr captivantă. Pe mine m-a impresionat migala, precizia, formele elegante și estetica deosebită a pieselor. Modelele sunt tradiționale și totuși, creațiile sunt cât se poate de moderne. Dacă ar fi fost făcute de un artist, aș fi spus că e genial – dar nu este opera unui artist, ci a multora, mai exact a unui sat întreg din nordul-vestul Mexicului, la vreo două ore de drum de granița cu Statele Unite. Într-un sat de 2000 de locuitori, peste 400, bărbați și femei, sunt meșteri olari.Read more…
Aplicațiile inteligenței artificiale (IA) în medicină
În numărul trecut al revistei Baabel am scris despre avantajele și riscurile inteligenței artificiale. În medicină, IA analizează date complicate și îl ajută pe medic să stabilească mai rapid diagnosticul și tratamentul. IA este folosită și în medicina profilactică. Facultățile de medicină din SUA au început să introducă treptat IA, începând cu familiarizarea personalului universitar. Programele IA pot fi folosite în diagnostice, protocoale de tratament, în fazele experimentale ale preparării unor medicamente noi, monitorizarea pacientului, interpretarea examenelor radiologice (în ilustrație, IA arată vârsta fiecărui os al mâinii – informație utilă în diagnosticarea problemelor de creștere la copii), precum și medicina personalizată. În viitor, IA va putea ajuta în depistarea timpurie a bolilor și în dezvoltarea unor medicamente noi. Printre aplicațiile IA în medicină se numără și diagnosticele complicate și chiar prezicerea unor boli cum ar fi boala Alzheimer, cu avantajul că diagnosticul este pus rapid și la un număr mare de pacienți. Ajutorul dat de IA poate fi critic în secțiile de urgențe, mai ales prin crearea unor algoritmi care ajută la un diagnostic mai rapid și un tratament eficace, mai ales noaptea, când medicii de gardă sunt de obicei tineri și cu mai puțină experiență, iar deciziile lor pot fi cruciale. IA poate sprijini practic fiecare domeniu al medicinei clinice. În plus, IA poate ajuta în organizarea muncii din spitale, de exemplu programarea optimă a operațiilor.Read more…
Matrioşka
De o vreme încoace hoinăresc tot mai mult pe cărările trecutului dându-mi seama cu uimire că versiunile mele de la diferite vârste coexistă şi pot fi developate atunci când poposesc pe tărâmul diferitelor amintiri. De fapt, sunt ca o Matrioşkă ce nu poate fi deschisă decât cu parola introspecţiei sau cu cheia confesiunii. Prima matrioşkă am primit-o la vârsta grădiniţei şi purta într-însa 11 păpuşi mai mici, din care ultima, cea mai micuţă, era cât un bob de fasole. Am ţinut foarte multe la ea, o desfăceam adesea şi înşiram toate fiicele ei îmbrăcate în haine asemănătoare, de culori diferite, doar ultima era înfăşată ca un bebeluş. După ani şi ani am dăruit-o unei fetiţe. Mulţi ani nu am mai avut în casă nicio matroişkă, până la cadoul pe care mi l-a dat fiul meu, anul trecut, de Crăciun. Trebuie să recunosc că până la scrierea acestui articol nu am fost curioasă să aflu istoria şi, mai ales, semnificaţiile acestor păpuşi cuibărite una în cealaltă şi purtând diminutivul de la prenumele rusesc Matriona (care şi-ar avea sorgintea în cuvântul latinesc mater – mamă). Primul set de opt păpuşi introduse unele în altele a fost fabricat în 1890, la Manufactura de Jucării care funcţiona la Abramţevo, lângă MoscovaRead more…
Când planetele se aliniază (Partea I)
Încă nu mi-am revenit din acest vis, în continuă desfăşurare deja de peste un an, și vreau să-l captez în scris, până nu dispare brusc, aşa cum a şi început, tot spontan. Îceputul. Liceul l-am făcut la Timişoara, la Şcoala Medie Nr. 3, fosta Carmen Silva. Dacă mă gândesc bine, principala atracţie de a fi la acea şcoală era că mă ținea cu putere în zona mea de confort. Pericolul acestei situaţii era că, nefiind stimulat mental și intelectual la potenţialul meu adevărat, aş fi putut cu uşurinţă să alunec într-o relativă mediocritate, nu tocmai dezirabilă pentru un viitor profesionist competitiv. Toate astea s-au schimbat în 1965, când s-au înfiinţat în România clasele speciale de fizică. La Timişoara era doar una singură de acest fel, cu toate materiile ca la o şcoală medie obişnuită, dar fizica şi matematica erau predate la nivel de universitate anul I, cu profesori universitari. Ideea era că cei care plănuiau să-şi continue studiile ar fi ajuns la facultate mult mai bine pregătiţi, cu şanse superioare de a trece cu succes examenele de admitere. M-am înscris la clasa speciale de fizică, la Liceul Nr. 10 din Timişoara. Liceul mai avea încă patru clase paralele cu program normal. Pentru noi, programul de fizică şi matematică era într-adevăr special, dar aveam și câteva lecţii comune cu “nespecialii”, cred că era educaţia fizică şi unele limbi străine. Mi-a atras atenţia o fată cu numele de Pușa, dintr-o clasă a X-a paralelă. Eu o găseam foarte atrăgătoare. Read more…
Vânătorii de comori
Suntem la sfârșit de an, în preajma sărbătorilor de iarnă – Crăciunul, Hanuka, Anul Nou – care ar trebui să aducă pace, liniște, lumină, noi speranțe. Deși în perspectivă se conturează lucruri dramatice, printre care spectrul extinderii războaielor, atât în Europa cât și în Orient, parcă de această dată nu-mi vine să scriu despre tenebrele care nu așteaptă. Am vrut să aleg o altă temă, ceva dătător de speranță, care să demonstreze că oamenii au nevoie, doresc și se preocupă de frumos, îl caută și-l apreciază. Este o emisiune de televiziune întitulată Vânătorii de comori [Kincsvadászok] pe care o urmăresc la un post unguresc. Ideea nu este originală, este un format preluat, cred, din Germania și bănuiesc că îl regăsim și la alte posturi de televiziune. Eu am nimerit-o la maghiari și, ca să-i citez pe realizatori, nimeni nu credea că va avea un astfel de succes, ajungându-se la cel de-al treilea sezon. Și ca să risipesc emoțiile legate de conținutul acesteia, ea se ocupă de… vechituri. Tot felul de obiecte, de la cele de artă până la mobilier, ciudate obiecte de gospodărie, reclame, aparate de filmat, mașini vechi recondiționate și lista este lungă. Ele provin din poduri, pivnițe, debarale, moșteniri ale bunicilor sau părinților, dar sunt şi unele cumpărate. Descoperi cu mirare numărul mare de amatori care vizitează piețele de vechituri și achiziționează obiecte care uneori valorează sute de mii de forinți.Read more…
Basarabia… la Ierusalim
La Ierusalim, și poate nu numai acolo, omul de pe stradă e în permanentă goană, probabil el își împarte timpul altfel decât mine, trebuie să ajungă peste tot și, din păcate, și la Ierusalim ziua are numai 24 ore. Orașul prezintă semne clare de sărăcie, mai ales în cartierele periferice. Capitala statului Israel este considerat unul din orașele cele mai sărace din țară, mai ales în ceea ce privește populația ultrareligioasă (haredim) și cea arabă, fiecare reprezentând cam o treime din cei care respiră aerul sacru al Ierusalimului. Nu intru în amănunte, nu acesta e subiectul rândurilor de față. Din fericire, chiar și turistul ateu găsește o mulțime de locuri care să-i satisfacă și curiozitatea, dar și dorința de a se simți bine într-un loc care nu e pe lista celor mai ieftine din lume. În centru, restaurantele și magazinele care nu respectă prescripțiile religioase se întâlnesc la tot pasul și cine vrea să se bucure de o cină reușită, pregătită cu tot dichisul și fără îndrumarea rabinatului, să vină la Ierusalim. Așa se explică ușurința cu care mi-am convins soția și cuplul de prieteni apropiați (geografic, dar mai ales sufletește) să profite de ocazie și să mă ajute să transform evenimentul în ceva plăcut, adică cu iz turistic. Și uite-așa am ajuns la… Barul Basarabia.Read more…

















