Cum l-am cunoscut pe George Campbell

În fiecare an, la 15 decembrie, mă gândesc cu drag la un om care s-a stins din viață la această dată, în 2004, un om căruia îi datorez poate tot ceea ce sunt și am realizat în viață. Și asta pentru că în ciuda aparențelor, dovezilor și  sfaturilor (bine intenționate de altfel) ale colaboratorilor săi, a avut încredere într-un tânăr de 25 de ani, care nu era nici pe departe ceea ce căuta el, George Campbell, șeful secției în limba română de la BBC World Service din Londra, în decembrie 1969. Dar s-o luăm în ordine. Mă aflam pe malul de est al Canalului de Suez în luna de concentrare pe care fiecare  veteran israelian trebuie s-o facă anual până la vârsta de (în prezent) 40 de ani. Privirea mi s-a oprit asupra unui anunț în engleză într-un ziar israelian. Citez succint din memorie:

“Serviciul Mondial BBC caută redactori pentru secțiile sale în limba rusă și română. Candidații trebuie să posede o diplomă universitară, să cunoască destul de bine limba engleză, să știe să bată la mașină și să  fie bine familiarizați cu situația politică internațională. Cei interesați sunt invitați să răspundă, trimițând și un CV la BBC…etc…etc.”

Îmi amintesc frustrarea cu care am aruncat ziarul înapoi pe patul de campanie, gândindu-mă că numai eu sunt vinovat că mi-am intrerupt facultatea, că nu am învățat engleza, că, pe scurt, nu puteam răspunde pozitiv la niciuna din cerințele faimosului post de radio, ale cărui emisiuni le ascultam chiar ca mic copil în România, împreună cu bunica mea. Pe de altă parte, m-am gândit, ”Ești chiar nebun? Cum poate chiar numai să-ți treacă prin minte că ai putea ajunge la Londra la BBC?”.

Dorian Galbinski la 25 de ani *

(Terminasem cei trei ani de armată în august 1969 și luasem decizia să nu mă întorc la facultate să studiez istoria și Civilizație Franceză. Nu știam încă ce voiam să fac. Și sincer să fiu, nu mă pasiona nimic.    Intr-o zi, chiar înainte de eliberarea din armată, însoțind-o, în uniforma militară, pe mama la banca ei, directorul adjunct, originar din Bucovina, mi s-a adresat în română: ”Văd că ești sergent. Asta înseamnă că ori  te eliberezi curând, ori ai semnat să rămâi în armată. ”Mă eliberez peste două săptămâni” i-am răspuns. ”Ce studii ai?” m-a întrebat el.  ”Un an de facultate la Iași, la Istorie-Filozofie și un an la Tel Aviv la Istorie și Civilizație Franceză”. ”Nu vrei să lucrezi la noi la bancă?””Ba da”, i-am răspuns eu. Tocmai pentru că nu știam încă ce voiam să fac în viață și pentru că trebuia într-un fel să-mi câștig existența, mai ales că mă căsătorisem în aceeași lună. După trei luni de lucru la bancă, directorul adjunct mi-a spus într-o zi: ”Dorian, vrem să te trimitem la o școală specială și în câțiva ani poți fi directorul unei sucursale a băncii nostre”. ”Moshe”, i-am răspuns, ”fă-mi oferta asta peste un an, dacă mai sunt aici, și o voi accepta. Deocamdată însă, nu.” ”De ce?” m-a întrebat el. ”Vrei să te întorci la facultate?” ”Asta în niciun caz”, am ripostat. ”Dar vreau să mă mai gândesc.”)

Revenind acasă după luna de concentrare la  Canalul de Suez, soția mea, Anda, mi-a spus : ”A apărut un anunț de la BBC în ziarul în limba română ”Viața Noastră”. ”Da, l-am văzut și eu” i-am răspuns. ”Tata a scris la BBC că este interesat de funcția de redactor dar a semnat cu numele tău”, a continuat ea. ”Sunteți nebuni? am explodat. ”Nu ați văzut ce se cere?”. ”Ba da, a ripostat ea, dar tata a zis că nu ai nimic de pierdut încercând”.

După vreo două sau trei săptămâni a venit răspunsul de la BBC. ”Încântați” de interesul meu, doreau să completez un formular. Și l-am completat cu ”ajutorul” socrului meu, Nae, care mă băgase în această aventură. ” Cunoașterea limbii engleze: foarte bine, bine, puțin, deloc. Am vrut să bifez ”puțin”. ”Nu” a intervenit socrul meu. ”Până când ajungi la Londra vei ști engleza cel puțin ”bine”. ”Bătut la mașină: Foarte bine, bine, puțin, deloc”. Am vrut să bifez ”deloc!””Nu”, a decretat din nou socrul meu.”Tu știi să bați, dar foarte încet, deci pune ”bine”, că până ajungi la Londra ai să bați bine. Dorian, ascultă-mă pe mine că știu cum se scriu CV-urile.”. Cum eram convins sută la sută că nu am nicio șansă de succes, am cedat și am completat formularul exact așa cum mi l-a dictat el. Și așa l-am trimis înapoi la BBC.

În martie 1970, am fost din nou chemat la concentrare. După o lună, când m-am întors acasă soția mi-a spus: ”Ai ratat ocazia. Te-au chemat printr-o telegramă să vii la un test la Ierusalim acum trei zile dar nu am știut cum să te anunțăm”. ”Nici o pagubă”, am răspuns eu . ”Oricum nu aveam nici o șansă”. ”Dar”, a continuat soția mea, ”tata l-a sunat pe tipul care venise de la Londra pentru a supraveghea testul, șeful secției în limba română, pe care îl cheamă George Campbell și i-a explicat situația. Și Campbell i-a promis că o să-ți dea încă o șansă”. ”Așa sunt britanicii, politicoși”, i-am răspuns. ”Forget it baby”, am adăugat în limba lui Shakespeare, parcă pentru a pune sare pe rană. Sau povestea cu vulpea și strugurii acri.

Dar deși, sincer, nu credeam că am cea mai mică șansă să obțin postul la BBC, faptul că nu am putut totuși încerca, m-a dezamăgit, mai ales că prietenii cărora le spusesem toată povestea nu credeau acum o iotă din explicațiile mele, fiind convinși că eșuasem lamentabil, (cum aș fi crezut și eu în locul lor). Oricum începusem să mă obișnuiesc cu ideea că voi deveni director de bancă, neavând alte opțiuni, când, pe neașteptate, la 1 mai 1970 (dată înscrisă cu litere de foc în memoria mea), am primit o scrisoare de la BBC, în care era exprimat regretul Corporației Britanice de Radiodifuziune că nu m-am putut prezenta  la testul de voce și celelalte probe dar că, dacă mai sunt interesat, mă pot duce la Ierusalim la Radiodifuziunea Israeliană (Kol Israel) la data de…ora …pentru un nou test.

De data asta nu am mai spus la nimeni ce se întâmpla, ca să nu se râdă de mine din nou dacă eșuam, cum de altfel (mă și așteptam.  M-am dus la Ierusalim, am dat testul de voce, de traducere din engleză în română, de redactat o relatare din mai multe telegrame de presă, etc. Și a început chinuitoarea așteptare. După câteva săptămâni a venit o scrisoare în care mi se mulțumea pentru participarea la test și eram  informat că ”se speră să se organizeze curând un nou interviu (a further interview) pentru mine”. ”Ce-i aia ”un nou interviu?” am întrebat indignat în eter. Seara, în pat, recitind toată corespondența de la BBC am dat de următoarea  frază: ” The succesful candidate will be invited to a further interview”. ”Am reușit” am strigat aruncând toate hârtiile în aer. Și într-adevăr, nu  mult după aceea am fost invitat la ambasada britanică de la Tel Aviv pentru un interview, am făcut un examen medical și am primit un contract de 3 ani, cu șase luni de probă, în postul de redactor la BBC World Service Secția Română. În scrisoarea alăturată eram sfătuit să vin singur la Londra, iar dacă aveam să fiu confirmat în post în cele șase luni de probă, BBC-ul urma să suporte și cheltuielile de călătorie ale familiei mele.   ”Dacă vrei să vezi Londra, vino cu mine” i-am spus soției ”că în decurs de șase luni suntem amândoi înapoi, după ce își vor da seama ce greșeală au făcut”. Atât de convins am fost de exactitatea opiniei mele, încât am cumpărat atunci (cu ipotecă) apartamentul în care locuiam cu chirie, ca să avem unde să ne întoarcem.

George Campbell în picioare **

La 1 decembrie 1970 , un avion al companiei BEA (British European Airways) ne-a adus la Londra. La aeroportul Heathrow ne aștepta George Campbell, șeful secției române de la BBC, cel care-I spusese socrului meu la telefon că îmi va da încă o șansă. Un bărbat de aproape 60 de ani, cu trăsături distinse, cu o voce plăcută și extrem de politicos. Ne-a condus personal la hotelul de lângă Bush House unde BBC ne rezervase o cameră.

După câteva zile de ”rodaj” am fost pus la știri. Traduceam buletinul trimis de la Newsroom și îl citeam la microfon. Zi după zi, știri, știri și iar știri. După vreo câteva luni de ”știri” m-am dus la șeful secției. ”George”, am spus, ”voi englezii sunteți foarte politicoși și bine crescuți și ..”Trebuie să te opresc aici Dorian” a ripostat Campbell ”eu sunt scoțian”. ”OK , am continuat, ”și voi scoțienii sunteți politicoși și bine crescuți și  nu vreți să jigniți pe nimeni. Dar, spune-mi sincer, de ce m-ai angajat? Cum a fost traducerea mea”? ”Nu foarte bună” veni răspunsul. ”Eseul?” ”Not great”! ”Atunci, ce?” am întrebat exasperat. ”De ce m-ai angajat?” ”Pentru voce”,  răspunse George. ”Ai vocea ideală pentru știri. De asta ”faci” știri de când ai venit. Nu mă satur ascultându-te. Când am pus banda cu testul tău în secție, unii s-au opus angajării tale. Ai pronunțat Tarapkin în loc de Țarapkin, ceea ce denota că nu ești la curent cu politica internațională. Nu terminaseși nicio facultate, nu  știai să bați la mașină, pe scurt nu aveai nici una din calificările necesare. Dar  mi-am spus: ”Are o voce excelentă de microfon. Il angajez cu șase luni de probă. Dacă în aceste șase luni văd că nu face față, îl trimit înapoi. Și după cum cred că ai înțeles când ai fost confirmat în post, nu m-am înșelat”.

O, George! Cum încă îmi răsună în urechi cuvintele tale care  mi-au dat forța să-mi continui eforturile de adaptare la viața în Marea Britanie, unde pentru mine, un străin, totul era pe dos: circulația pe stânga, ușile care se deschid spre mijlocul camerei, ferestrele care se deschid spre exterior, și atâtea altele. De fapt, a fost momentul care a pus capăt îndoielilor mele dacă să rămân, pentru că, inițial nu mi-a plăcut la Londra.

George a continuat cu educația, nu numai a mea ci și a celorlalți colegi noi care veniseră recent la începutul anilor 70: Jimmy Cornel, Doina Biggs și alții. Nu critica niciodată, din contră găsea întotdeauna un element pe care îl elogia și care îți dădea impresia că ai făcut un lucru bun. Și din această cauză, toți ne dădeam peste cap să-i merităm laudele.  Treptat am aflat lucruri uluitoare despre el. In spatele imaginii sale publice, de scoțian modest, care se bâlbâia adesea, se afla o  minte formidabilă. Era un autodidact rar. Vorbea curent peste 40 de limbi pe care le învățase singur. Mi-a explicat mai târziu tehnica lui: învățase bine latina și apoi învățase franceza, italiana, spaniola, româna. Deci învăța limbile străine pe familii. De fapt tocmai grație acestrui talent a ajuns să lucreze la BBC serviciul mondial care transmitea în peste 40 de limbi. În timpul celui de al doilea război mondial a fost ”Language Supervisor”. Adică stătea în studiourile de la Bush House în timpul transmisiunilor în direct și putea, apăsând pe un buton, să întrerupă emisiunea dacă crainicul ar fi încercat să se abată de la textul convenit. După război a îndeplinit diverse alte funcții în BBC și și-a încheiat cariera în 1974 ca șef al secției în limba română. In anii 80 a fost menționat în Guinness Book of Records ”as one of the world’s greatest living linguists”. (Căutând George Campbell BBC prin Google găsiți toate detaliile vieții și carierei sale)

O să închei însă cu un episod, care, spune ceva despre pasiunile lui George Campbell și prestigiul BBC în lume.

Cu un an mai devreme, chiar înainte de împlinirea a trei ani de la angajarea mea, BBC mi-a oferit două bilete de avion și o lună suplimentară de concediu, pentru a-mi vizita familia din țara din care venisem, în cazul meu Israel. (Toți cei angajați din străinătate primeau acelaș lucru după trei ani, dacă semnaseră contracte noi, deci dacă lucrau mai departe la BBC.) Înainte de plecare, George a venit la mine cu o rugăminte: ”Dorian, numai dacă ți se ivește ocazia și găsești într-o librărie un volum cu operele lui Omar Khayyam în arabă, cumpără-l te rog pentru mine și eu îți achit imediat costul, evident”.

Am ajuns la Tel Aviv împreună cu soția la sfârșitul lui August 1973, și doar câteva zile mai târziu izbucnea războiul de Yom Kipur. Cum nu se făcea să mergem la plajă sau la alte distracții în timp ce se duceau lupte crâncene pe front și, inițial cel puțin, forțele israeliene sufereau pierderi grele, am avut foarte mult timp liber la dispoziție. Așa că într-o zi, aflat la un unchi din  Ierusalim l-am rugat să căutăm cartea lui Omar Khayyam. ”Numai în Ierusalimul vechi avem șanse să o găsim.” spuse el. ”Și e vreo problemă?” am întrebat eu. ”Deloc”, veni răspunsul și ne-am dus în partea arabă a orașului. Am intrat într-o librărie unde unchiul meu s-a adresat tânărului vânzător în arabă (vorbea fluent araba fiind născut la Ierusalim și avea și mulți prieteni arabi) întrebându-l dacă are cumva poemele lui Omar Khayyam. ”Un moment” spuse tânărul dispărând în fundul magazinului. După câteva minute apăru un tip de vreo 45 de ani care se recomandă drept patronul librăriei  și care ne spuse că are un volum dar e la depozit și că dacă putem aștepta vreo 20 de minute trimite pe cineva să-l aducă. ”Desigur,” am spus noi, ”revenim în jumătate de oră”. ”A, nu, vă invit sus la o cafea” spuse patronul magazinului și cum nu este politicos să refuzi o asemenea invitație, l-am urmat pe scări într-un salon de la primul etaj, mobilat cu gust cu canapele, fotolii comode și covoare arăbești. Ni se servi o cafea excelentă și începu așteptarea, punctată din când în când de schimburi  politicoase în arabă sau engleză. După vreo  cinci minute apăru un bărbat care ne salută și luă loc pe una din canapele. I se aduse și lui cafea. După alte câteva minute apăru un alt bărbat și tot așa, la intervale scurte până când toate locurile din salon au fost ocupate. Ne aflam acum în salon peste zece bărbați care se uitau unii la alții, își zâmbeau mai spuneau câte ceva  dar atmosfera era insuportabilă și nu îmi puteam da seama de ce. În cele din urmă apăru și un băiat de vreo zece ani care îmi întinse un  volum de lux cu operele lui Omar Khayam. ”Cât costă”? am întrebat. ”E cadou pentru BBC” a răspuns patronul. ”Nu se poate”, am ripostat și am insistat până ce a acceptat prețul cărții. Am ieșit cu temenele adânci de ambele părți și cu un uriaș sentiment de ușurare. ”Ce gafă, ce gafă monumentală am putut face” spuse unchiul meu. ”Ce am făcut?” am întrebat eu mirat. ”Păi gândește-te puțin. Suntem în plin război cu arabii și din Israel sosesc doi tipi, unul care vorbește perfect araba iar celălalt chipurile de la Londra, care caută o carte de poezii.. O carte de Omar Khayyam îi interesează pe ei domnule în mijlocul războiului!!! Nu, e chiar inimaginabil. Nouă ni s-a făcut frică de ei iar lor le era frică de noi. Sunt probabil convinși că am fost trimiși să sondăm starea de spirit a populației arabe pe timpul conflictului. Sau cine știe ce își mai închipuie. În orice caz însă, mare prostie am făcut”.

Eu însă eram încântat de frumusețea volumului și că am putut face un serviciu omului pe care l-am stimat și admirat mai mult decât pe oricare altul dintre cei pe care i-am cunoscut în viață. Și acum mă gândesc cu drag la el deși nu l-am mai văzut de când s-a pensionat în 1974. A fost pensionar timp de exact 30 de ani, perioadă în care a mai învâțat câteva limbi străine, inclusiv chineza, și s-a delectat cu  muzica clasică, a doua mare pasiune a vieții sale. George Campbell, lingvist de geniu, traducător, mare iubitor de muzică clasică dar în primul rând om! Un om  pe care am avut privilegiul să-l cunosc. George,  dacă mă poți auzi, să știi că unii dintre noi nu te-au uitat.

 

(text publicat şi în revista Acum https://acum.tv)

*Sursa foto, arhivă personală

** Sursa foto http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/07/printable/080725_galerie_arhiva.shtml

4 Comments

  • Dorian Galbinski commented on January 12, 2018 Reply

    Multe mulțumiri pentru aprecieri.
    Dorian Galbinski

  • Rodica Chelaru commented on January 12, 2018 Reply

    Dorian draga – superba poveste!~Ramai unul dintre putinii povestitori cu mult har dintre cei pe care I-am cunoscut de-a lungul vietti (nu putini…). Sper ca ti-ai scris (sau esti pe caresa-ti scrii) Memoriile. Ar fi o lectura minunata:) Te rog, anunta-ma cand e gata!

  • Paula Craciun commented on January 5, 2018 Reply

    Intotdeauna am considerat un fapt demn de mentionat, initiativa unor oameni care prin bunavointa si viziune au schimbat destine. Ii apreciez insa in mod deosebit si pe cei care nu au luat ajutorul ca pe ceva de la sine inteles, sii nu i-au uitat pe mentori (deci apreciez sinceritatea acestui articol si pe cel ce l-a scris). Fiind intr-o situatie asemanatoare de a multumi celei care a avut incredere in mine intr-o perioada in care abia baiguiam cateva cuvinte in ebraica, un israelin mi-a spus: “acest fel de recunostinta fata de oameni care au ajutat cu multi ani in urma, e specific voua, celor veniti din Europa, noi, sabrii, nu prea stim s-o facem”. Atunci m-am intrebat daca nu cumva este chiar ceva specific celor veniti din Romania?

  • Serena commented on January 4, 2018 Reply

    Am citit si apreciez ce si cum ati scris! Apreciez emotia pe care o transmiteti, stilul alert, imaginea aproape picturala pe care o formeaza cuvintele in insiruirea lor, dar mai presus de toate faptul ca omagiati atat de frumos un Mentor! Va onoreaza modul in care dati viata memoriei unui om deosebit, care a marcat cu increderea lui destine! Am scris aceasta apreciere fara sa va cunosc personal, ci doar sub impresia deosebita cu care am ramas dupa aceasta lectura! Va multumesc pentru a ne fi impartasit o secventa frumoasa de viata!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *