Rămas bun, Tereza Mózes!

Jan 26, 2023By

În 20 ianuarie 2023, etnografa, muzeografa şi scriitoarea Tereza Mózes a părăsit această lume la vârsta de 103 ani. A fost o femeie înţeleaptă, puternică şi tenace, care – după cumplita experienţă a Holocaustului – a reuşit să se realizeze atât profesional, cât şi familial. Am avut norocul şi privilegiul s-o cunosc cu aproape două decenii în urmă şi apoi, de-a lungul anilor, să păstrez legătura cu ea. Tereza Mózes a fost colaboratoarea revistei Baabel, începând din 2013 şi până în 2018 (la vârsta de 99 de ani). Cum am cunoscut-o pe Tereza Mózes. Citisem două dintre cărţile ei, Decalog însângerat şi Evreii din Oradea, care m-au impresionat foarte mult şi mi-am propus să realizez un film portret despre ea. Am fixat data întâlnirii, în miezul lunii august 2005, când familia Mózes, stabilită de o vreme în Israel, a revenit la Oradea pentru o scurtă vacanţă. Am sosit împreună cu colegul meu, operatorul de imagine Sandy Marius[2], şi am sunat la poarta casei cochete din centrul Oradiei. Din primul moment m-a fascinat privirea de un albastru intens, ageră şi scrutătoare, dar şi ţinuta distinsă a gazdei noastre. Discuţia a început în aburii cafelei aromate cu care ne-a servit soţul ei, doctorul Carol Mózes (1917-2005). din gesturile căruia emana respectul şi afecţiunea faţă de soţia sa şi ospitalitatea faţă de noi, deşi dăduserăm buzna cu toată aparatura într-un interior care ne-a tăiat răsuflarea.Read more…

Jan 26, 2023 5 comments

Eu şi Fizica

Jan 12, 2023By

Uneori visez că predau un curs (sau o lecţie) de fizică şi după ce scriu pe tablă mai multe rânduri de formule, nu-mi amintesc continuarea demonstraţiei. Rămân înţepenită (aşa cum numai în vise se întâmplă), nu pot scoate niciun cuvânt şi îmi doresc să intru în pământ de ruşine. Apoi mă trezesc şi răsuflu uşurată: „Slavă Domnului că am scăpat!” De treizeci de ani nu mai învăţ, nu mai predau şi nu mai fac cercetare în domeniul fizicii şi ori de câte ori conştientizez acest lucru, încerc cel mai autentic sentiment de libertate greu de explicat, din moment ce nimeni nu m-a obligat să urmez Fizica, ci a fost opţiunea mea, încă din gimnaziu. În clasa a IX-a, am promovat la faza finală (şi am şi beneficiat de o tabără unde m-am distrat excelent). Următorul pas (firesc) a fost clasa specială de fizică (o clasă cu colegi de nota zece şi o atmosferă fabuloasă) unde am fost din nou finalistă la olimpiadă. E drept că niciodată nu am fost premiată la faza națională, nereuşind să obţin punctajul necesar. Dar am perseverat… Aproape că mă convinsesem că Fizica era destinul meu. Ne lega o relaţie bazată pe afecţiune sinceră, dar lipsită de pasiune, care promitea stabilitatea. În paralel scriam (şi uneori publicam) poezie şi proză şi citeam în neştire literatură (şi nu cărţi de fizică). Totuşi, după bacalaureat am fost gata-gata să abandonez cariera de fiziciană, însă m-au împiedicat… Tezele din iulie…Read more…

Jan 12, 2023 21 comments

Pinkasul salvat de la licitaţia din SUA trebuie să ajungă acasă, la Cluj – interviu cu Zoltán Tibori Szabó, directorul Institutului pentru Studii de Holocaust şi Genocid

Jan 5, 2023By

În curând se împlinesc doi ani de când, în 15 februarie 2021, revista Baabel era prima publicaţie din ţară care semnala că printre manuscrisele vechi evreieşti, scoase la licitaţie de către Kestenbaum&Company, din New York, în data de 18 februarie 2021, se numără şi Pinkasul Societăţii Sacre a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj (Kolozsvár, Klausenburg), din secolul al XIX-lea. În acelaşi articol publicam scrisoarea de contestaţie trimisă casei de licitaţii, de către Comunitatea Evreilor din Cluj care, în calitate de proprietar de drept al acestuia, solicita retragerea obiectului de la vânzare întrucât : Obiectul pus în vânzare de Dvs., valoros în sine şi foarte preţios pentru istoria comunităţii noastre, s-a aflat printre cele dispărute în timpul Holocaustului. Mai multe articole pe aceeaşi temă, publicate în prima jumătate a anului 2021, informau cititorii revistei Baabel, despre modul de desfăşurare a acţiunii de salvare şi restituire a acestui catastif scris de mână, de o mare valoare documentară, acoperind peste 50 de ani din istoria Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj, chiar din anul înfiinţării Societăţii Sacre, 1836, un valoros obiect de artă, datorită prezentării grafice excepţionale. Aflând că în curând registrul manuscris, cunoscut sub denumirea Pinkas Klali Chevra Kadisha, va ajunge în România, i-am solicitat un interviu profesorului universitar Zoltán Tibori Szabó, directorul Institutului de Studii de Holocaust şi Genocid de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, cel care a jucat un rol cheie în demersurile care au avut drept rezultat retragerea de la licitaţie şi decizia înapoierii valorosului manuscris.Read more…

Jan 5, 2023 10 comments

Ceasul şi ora

Dec 29, 2022By

Dacă uit să-mi pun ceasul pe mână mă apucă panica, chiar dacă ora de pe  ecranul smartphone-ului meu este mult mai exactă decât cea indicată de arătătoare, pe cadranul ceasului de mână vechi de peste zece ani. Dar un ecran nu e cadran, iar gestul de a-mi consulta ceasul e înrădăcinat în existenţa mea de o viaţă (minus circa nouă ani, până în vacanţa mare de după clasa a doua primară, când am primit primul meu ceas – un UMF – drept recompensă pentru premiul I). Pe vremea aceea puţini copii aveau ceas de mână şi pentru a te orienta în timp (dacă nu erai în centru ca să arunci o privire către ceasul din turnul bisericii Sf. Mihai) trebuia să te adresezi politicos unui adult: „Nenea (tanti) vă rog să-mi spuneţi cât e ceasul.” Mai târziu am aflat că aceeaşi formulă era şi un mod simplu de a „agăţa” o fată de care-ţi plăcea. Astăzi o astfel de abordare pe stradă este insolită (ca să nu spun obraznică), din moment ce tot omul are asupra sa (măcar) un telefon şi, practic, la fiecare colţ de stradă, pe firmele luminoase şi în interiorul prăvălilor, farmaciilor şi altor localuri publice, există felurite ceasuri şi afişaje electronice, indicând ora exactă. Ceasul şi ora… În limba română întrebi „Cât e ceasul?” şi tot ceasul este şi instrumentul care indică orele. E drept că poţi întreba (mai ales în Transilvania) „Cât e ora?” şi uneori (mai ales în Vechiul Regat şi în scrierile autorilor din acea parte de ţară) întâlneşti o formulare de genul „pe la ceasurile şapte”. Potrivit DEX, ceasul şi ora sunt sinonime. Totuşi, eu sesizez o diferenţă de nuanţă între cele două. Read more…

Dec 29, 2022 18 comments

Colecţionară… de paşi

Dec 15, 2022By

Prima oară am fost la Iaşi, în vacanţa de după clasa a doua primară. Mama s-a dus într-o excursie-circuit cu studenţii ei de la filologie şi m-a luat şi pe mine. Călătoream cu un aşa-numit « vagon amenajat », adică un vagon de clasa a doua în care banchetele erau unite între ele cu nişte punţi atât în partea inferioară, cât şi în cea superioară. Pe aceste priciuri improvizate dormeau în total opt persoane. « Vagonul amenajat » era ataşat diferitelor garnituri de tren, iar în localităţile unde poposeam pentru o zi-două era campat pe o linie moartă şi servea drept dormitor comun. Nu beneficiam de cine ştie ce confort, întrucât WC-ul şi spălătorul vagonului puteau fi folosite doar în timpul mersului. În rest ne descurcam în gări sau locurile publice din oraşele vizitate. Prima oprire am făcut-o la Iaşi. Am vizitat Palatul Unirii şi Biserica Trei Ierarhi. Apoi am urcat în Copou, am văzut Bojdeuca lui Creangă, Teiul lui Eminescu şi monumentala clădire a Universităţii, unde am trecut, alene, prin Sala Paşilor Pierduţi. Denumirea m-a intrigat. Eram foarte curioasă să observ “pierderea paşilor”, dar nu am reuşit. Sala nu mi s-a părut decât o incintă lungă, boltită şi ternă, însă denumirea ei mi-a rămas întipărită în memorie, ca o şaradă.Read more…

Dec 15, 2022 6 comments

Tricoloruri

Dec 1, 2022By

Sfârşit de noiembrie. Oraşul se pregăteşte intens pentru 1 Decembrie – sărbătoarea naţională. Tocmai acum trece pe strada mea un camion cu ascensor care fixează steagurile tricolore pe fiecare stâlp de iluminat. Fanioanele tricolore flutură pe toate mijloacele de transport în comun. De Ziua Naţională casele vor arbora drapelul tricolor şi lumea va purta purta cocarde şi steguleţe cu  trei culori: roşu-galben-albastru. « Trei culori cunosc pe lume, ce le ţin ca sfânt odor » – cântecul acesta mi l-a cântat tata în surdină, cu decenii în urmă, spunându-mi că l-a învăţat la şcoală, dar că apoi a fost interzis. Mai târziu, acelaşi cântec (dar cu versuri « adaptate » a devenit chiar imnul ţării. Anterior Bunica Erzsi îmi arătase, în taină, o cocardă tricoloră  roşu-alb-verde, pe care o păstra încuiată într-o casetă. M-a rugat să păstrez secretul, pentru că altfel “o vom păţi”, fiind interzisă deţinerea ei. Cele două tricoloruri mi-au însoţit copilăria. La grădiniţă, la serbarea de la grupa maghiară, am purtat costumul popular secuiesc cu tricolorul maghiar ţesut şi brodat, iar în clasele primare, costumul naţional românesc, având la brâu steagul tricolor românesc. Mi se părea firesc şi nu am dezvoltat vreun sentiment special pentru unul sau altul din ele, probabil pentru că am fost educată în spiritul internaţionalist împărtăşit de părinţii mei şi pentru că în acele timpuri încă nu se apăsase pe pedala naţionalismului. Read more…

Dec 1, 2022 4 comments

Jumătăţile din… autobuz

Nov 17, 2022By

La începutul Mileniului III, când telefoanele celulare începuseră să se răspândească, am întrebat-o pe mama (rămasă văduvă dureros de brusc) dacă nu şi-ar dori unul. Mi-a răspuns în stilul ei direct şi tonic: „De ce? Ca să sune în autobuz şi eu să răspund: Sunt în autobuz?”. Era un argument foarte nostim dar neconvingător, astfel încât i-am făcut cadou un telefon mobil pentru liniştea (sau neliniştea mea). Pe de o parte eram mai puţin îngrijorată, având mijlocul de a o găsi oriunde ar fi fost, pe de altă parte eram neliniştită dacă nu-mi răspundea, închipuindu-mi că a intervenit cine ştie ce nenorocire. De altfel, înţelegeam obiecţia mamei, pentru că şi eu, o bună bucată de vreme, am resimţit acut atât disconfortul soneriilor stridente ale telefoanelor mobile în locurile publice, cât şi senzaţia frustrantă că o persoană singură aflată în proximitatea mea vorbea cu glas tare, dar nu mi se adresa mie… Prima reacţie era să mă îndepărtez cât mai repede, ca să nu „trag cu urechea” la o discuţie care nu mă privea.Read more…

Nov 17, 2022 14 comments

Şiragul meu de granate – o bijuterie de familie

Nov 3, 2022By

N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…

Nov 3, 2022 9 comments

Memoria Transnistriei în artă, într-o expoziţie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Oct 20, 2022By

În 9 octombrie, Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei – o gazdă primitoare pentru toate minorităţile transilvănene şi nu numai – a avut loc vernisajul expoziţiei Între lagăr şi artă, cuprinzând creaţii artistice care evocă memoria detenţiei din Transnistria. Expoziţia, organizată din iniţiativa lui Andrei Klein, fotograf şi colecţionar clujean, născut în lagărul de la Moghilev, în aprilie 1942, a fost îngrijită de Tekla Tötszegi, muzeograf şi director adjunct al MET. Andrei Klein nu-şi aminteşte nimic din primii doi ani de viaţă, în care a trăit la Moghilev, însă trauma detenţiei i-a marcat întreaga existenţă. Supravieţuitor, dar şi fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului, şi-a asumat – asemeni altora din generaţia G2 – păstrarea memoriei grozăviilor pe care părinţii le-au trecut sub tăcere (pe de o parte pentru a reuşi să-şi refacă viaţa, pe de alta pentru a-şi scuti copilul de suferinţă) şi să militeze împotriva antisemitismului, xenofobiei şi rasismului care, din păcate, se fac tot mai simţite în spaţiul public. Expoziţia prezintă lucrări de intarsie, pictură şi grafică create de doi artişti supravieţuitori ai lagărului de la Moghilev: Ernő (Ernest) Klein şi Rózsa (Rózsika) Gottlieb, ambii strâns legaţi de Andrei Klein, din momentul venirii sale pe lume. Ernest şi Rózsika Klein, Elemér şi Rózsika Gottlieb, cu fetiţa lor Katica, de un anişor, împărţeau aceeaşi odaie în lagărul de la Moghilev. Curând s-a născut şi copilul familiei Klein. Andrei, aşteptat timp de şase ani, a văzut lumina zilei în condiţiile sumbre ale detenţiei din Transnistria.Read more…

Oct 20, 2022 7 comments

„Lucram cu drag pentru că oamenii se bucurau de munca mea!” Rudi Karpelesz (1924-2022)

Oct 6, 2022By

Unchiul meu, Rudi Karpelesz, verişorul primar al mamei nu a mai apucat Anul Nou Evreiesc 5783. S-a stins din viaţă în ultima zi a anului care tocmai se încheia. L-am întâlnit în iulie, în casa lui primitoare. Ne-a omenit cu bucate gustoase şi must din recolta de struguri proprie, am depănat amintiri şi am ţesut planuri. Urma să ne vedem în decembrie, de ziua lui, când ar fi împlinit 98 de ani. Era în formă fizică bună, trebăluia prin grădină, mintea îi era ageră şi simţul umorului neştirbit. Eram încredinţată că vom sărbători împreună şi centenarul… Nu a apucat să împlinească 100 de ani, dar a trăit aproape un veac. A avut parte de o viaţă lungă, plină de încercări, unele cumplit de grele, dar şi de multe bucurii. Pentru Rudi, meseria nu a fost doar o brăţară de aur, ci şi un colac de supravieţuire. Rudi (Leopold) Karpelesz a fost singurul văr primar al mamei mele, din partea paternă, care a supravieţuit Holocaustului. Născut în 1924 la Ditrău, al doilea din cei patru băieţi ai lui Aron şi Leah Karpelesz, a copilărit în oraşul Gheorgheni, într-o locuinţă modestă din colonia de muncitori forestieri Rubin. Tatăl său era muncitor, dar şi vânzător de ziare, iar mama (mătuşa mamei mele) era casnică. La mijlocul anilor 1930 familia s-a mutat la Târgu Mureş, unde erau mai multe posibilităţi ca băieţii să înveţe meserie. Rudi s-a calificat ca zugrav-vopsitor, dar se ocupa şi cu vânzarea ziarelor, pentru a-şi ajuta tatăl.Read more…

Oct 6, 2022 7 comments

Turism la înghesuială. Am învăţat să preţuiesc intervalele.

Sep 22, 2022By

Anul acesta ne-am propus să repetăm concediul de anul trecut şi să ne ducem din nou, la început de septembrie, la Omiš. În acest orăşel, aflat pe ţărmul Dalmaţiei, la vărsarea râului Cetina în Marea Adriatică, stâncile semeţe se oglindesc în limpezimea mării şi ziua e ritmată de dangătul clopotelor care răsună din turlele vechilor biserici de piatră. Ne-a făcut plăcere să ne îmbăiem la soare pe plaja nisipoasă, să ne scăldăm în apa calmă şi mângâietoare mării, să ascultăm larma copiilor care sporovăiau în aproape toate limbile europene şi ne-am decis să revedem şi Splitul. Anul trecut am făcut un popas scurt în străvechiul Aspalathos, dominat de Palatul lui Diocleţian, vizitând doar sinagoga multiseculară. Îmi doream să hoinăresc din nou pe străduţele întortocheate, să privesc pe îndelete vestigiile palatului imperial construit de Diocleţian după ce a demisionat din poziţia de suveran, o minune a arhitecturii secolului III[1], care s-a păstrat în ciuda evenimentelor istorice furtunoase care au trecut peste el. Îmi împrospătasem informaţiile despre palat, despre bisericile şi clădirile emblematice ale orăşelului medieval construit între zidurile sale, şi aşteptam cu speranţă să le identific şi să le privesc pe îndelete. Am trecut prin poarta cetăţii şi am fost confruntaţi cu …viermuiala turiştilor. Practic era imposibil să înaintezi sau – în cel mai bun caz – trebuia să stai la rând ca să poţi merge pe străduţele pavate cu pietrele lustruite de paşii nenumăraţi ai celor care trecuseră pe acolo de-a lungul veacurilor.Read more…

Sep 22, 2022 7 comments

„Vioara aparţine de corpul meu” – interviu cu violonistul Peter Rosenberg

Aug 25, 2022By

Cluj, duminică, 21 august 2022. Ultima din Zilele Culturii Maghiare, ediţia 2022. Eleganta sală festivă a Casei Libertăţii Religioase e ticsită de lume. Interesul publicului pentru recitalul de vioară susţinut de Peter Rosenberg, cunoscut violonist şi vreme îndelungată prim-concertmaistru al orchestrei Bamberger Symphoniker, depăşeşte cu mult capacitatea sălii chiar dacă de astă dată uşile separatoare au fost deschise şi s-au adus scaune suplimentare. Cei care nu au mai găsit loc stau în picioare de-a lungul pereţilor sau lângă uşa de la intrare. Şi nu e de mirare. Dincolo de faptul că Peter Rosenberg e un violonist remarcabil, care în ultimii ani a mai concertat în Oraşul Comoară, este şi clujean de origine şi mullţi dintre cei prezenţi îl cunosc personal. De astă dată a pregătit un recital din compoziţiile pentru vioară solo, scrise de Johan Sebastian Bach în urmă cu 300 de ani. Piesele alese se potrivesc cu arhitectura barocă a clădirii. Când izbucnesc acordurile bine strunite ale viori, închid ochii şi mă las în voia Partitei în re minor care se transformă treptat într-o minunată călăuză sonoră în lumea amintirilor. Mă revăd în urmă cu multe decenii, în pragul adolescenţei, într-o seară târzie de vară, ascultând prin fereastra larg deschisă acordurile viorii care păreau să atingă bolta înstelată.  Zi de zi îl auzeam exersând pe Peter, vecinul meu de la etajul patru, dar bănuiesc că în seara aceea – aproape magică – s-a petrecut saltul calitativ. A reuşit să mă transporte într-o lume stăpânită de frumuseţea pură şi să mă transforme din eleva care frecventa disciplinată concertele şcolare de dumincă dimineaţa, într-un meloman în devenire.Read more…

Aug 25, 2022 7 comments

Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia

Aug 11, 2022By

În 6 august se împlinesc o sută de ani de la naşterea tatălui meu, Emeric (Imre) Székely (1922-1999). Au trecut peste 23 de ani de când tata s-a mutat la cele veşnice, dar amintirea frumoaselor zile de naştere de pe vremea când era alături de noi nu a pălit. La ultima zi de naştere sărbătorită împreună, tata împlinea 76 de ani. A 77-a aniversare nu a mai apucat-o, stingându-se din viaţă fulgerător, în 4 iunie 1999. Ziua de naştere a tatii o marcăm – şi postum – în cercul familial restrâns, dar anul acesta, la centenar, mi-aş fi dorit să-şi amintească de el şi cei de la Universitatea Tehnică. Am sperat că, la un moment dat, mă va căuta cineva, spunându-mi că vor să organizeze un eveniment în memoria profesorului Székely, dar nici pomeneală! În niciun caz nu voiam să iau eu iniţiativa şi să mobilizez lumea care, de fapt, îl dăduse uitării demult. Sunt sigură că nici tatii nu i-ar fi făcut plăcere. Au trecut peste două decenii de la moartea lui. Cine să şi-l amintească? Numele lui figurează pe câteva cărţi de referinţă, dar probabil cei care învaţă din ele habar nu au cine a fost, de fapt, autorul… Şi chiar dacă ar încerca să afle mai multe şi ar da o căutare pe Internet, mare lucru nu ar găsi…Astfel mi-am dat seama că pot să-i fac un cadou postum tatălui meu: să creez un articol Wikipedia cu numele lui.Read more…

Aug 11, 2022 19 comments

Baabel la 10 (zece) ani

Jul 28, 2022By

Astăzi, 28 iulie 2022, se împlinesc zece ani de la acea zi de sâmbătă, când am lansat în spaţiul virtual ambarcaţiunea Baabel, purtând la bord un singur articol, întitulat Armonia din babilonie prin care defineam profilul noii publicaţii fondate împreună cu Eva Galambos. Pe parcursul deceniului care a trecut am marcat, an de an, aniversarea revistei noastre, împărtăşind cititorilor realizările, împlinirile și neîmplinirile noastre. Doritorii le pot răsfoi în subsolul acestui articol. Cred că aniversarea de 10 ani (de căsnicie, de la absolvirea liceului,  facultăţii etc.) este cea mai aşteptată şi mai frumoasă, pentru că îmbină experienţa unui răstimp nu foarte îndelungat, dar semnificativ, cu speranţa în alte multe aniversări rotunde (jubilee), vremea fiind încă „tânără”, nu-i aşa? Primul număr al revistei, apărut în ziua de joi 31 iulie 2022, avea 5 (cinci) articole, scrise de 3 (trei) colaboratori iar acum, în caseta redacţională – care apare în partea dreaptă a oricărui articol accesat – puteţi număra peste 80 de autori care au semnat, de-a lungul anilor, în revista noastră, în timp ce media articolelor/număr s-a triplat. Desigur, non multa sed multum şi tocmai de aceea ne-am străduit și ne străduim să ridicăm mereu ştacheta calităţii, să îmbogăţim și să diversificăm subiectele articolelor.Pe de altă parte, revista a devenit şi o adevărată „pepinieră” de autori de carte. Anul acesta doi autori baabelieni au publicat volume în care au adunat articolele (sau și articole) apărute în Baabel. Soarta a făcut ca amândoi să-şi prezinte cărţile și la Cluj.Read more…

Jul 28, 2022 5 comments

Pedepsirea armenilor catolici din Gherla?

Jul 14, 2022By

Dacă în 2 iulie 2022, zidurile maiestuoasei biserici baroce din centrul Gherlei ar fi putut vorbi, am fi putut afla şi noi, cei prezenţi în faţa uşilor ferecate, dacă s-a mai întâmplat vreodată şi de ce (incendiu, revoluţie, sau război) să nu se oficieze Liturghia într-a patra sâmbătă de după Rusalii, când armenii catolici din Gherla prăznuiesc sărbătoarea Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul care i-a creştinat pe armeni. Am fi aflat dacă s-a mai întâmplat vreodată şi din ce pricină ca incinta bisericii să nu fie plină de lume, armenii catolici să nu se spovedească, să nu se împărtăşească, să nu se roage la altarul Sfântului Grigore, aflat la loc de cinste în cel mai înalt lăcaş de cult armeano-catolic din Europa. Despre evenimentul de sâmbătă, 2 iulie 2022, sărbătoarea Sfântului Grigore Luminătorul, am relatat într-un articol de Ultimă Oră, în care am dat publicităţii şi poziţia Ordinariatului Armenilor Catolici, transmisă verbal de către Msgr. Attila Küsmödi, vicar-general al Ordinariatului, paroh romano-catolic al Gherlei, în prezent administrator al parohiei armeano-catolice. După cum scriam, dialogul a fost imposibil. Comunicatul a fost citit telefonic şi apoi aparatul a fost imediat deconectat. Nu am putut afla de ce s-a refuzat oficierea Liturghiei în ziua sărbătorii Sfântului Grigore Luminătorul şi nici motivul pentru care toţi preoţii care pot oficia în ritul armean au fost convocaţi la arhidieceză tocmai de Sf. Grigore Luminătorul. O clarificare avea să vină via Facebook, în 5 iulie…Read more…

Jul 14, 2022 6 comments

Anul acesta Sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul a avut loc… fără Liturghie

Jul 3, 2022By

Gherla, 2 iulie 2022, cea de a patra sâmbătă după Rusaliile catolice – Sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul. Un număr mare de enoriaşi locali şi de pelerini sosiţi din ţară şi de peste hotare s-au adunat în faţa bisericii armeano-catolice din centru. Ar dori să intre în incinta maiestuosului edificiu care domină oraşul şi se zăreşte din depărtare, vestind gloria de odinioară a Oraşului Armenesc (Armenopolis), dar nu pot trece de vestibul. Prin geamul uşilor ferecate se zăresc în semiîntuneric rândurile de bănci goale. Mulţi se întreabă: „Cum de e închisă biserica? Chiar nu se va oficia Liturghia în sărbătoarea închinată Sfântului Grigore Iluminatorul, creştinătorul poporului armean?” Biserica nu a fost mistuită de flăcări (aşa cum se mai întâmplase de câteva ori în istoria ei triseculară) şi nu mai bântuie nici pandemia. E o zi minunat de senină, dar umbrită de absenţa serviciului divin. Lumea uimită, tristă şi resemnată rosteşte în cor Tatăl Nostru în trei limbi: maghiară, română şi armeană.Read more…

Jul 3, 2022 17 comments

Nu despre avort e vorba, ci despre încălcarea dreptului femeii de a decide

Jun 30, 2022By

Recenta decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite de a abroga dreptul constituţional la avort m-a impresionat profund determinându-mă să reiau tema unui articol mai vechi, pe care l-am scris în urma unei întâmplări. Articolul se întitula: „Un avort în camera alăturată” şi a apărut în publicaţia electronică Acum. S-a întâmplat acum câţiva ani, în după-amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe D-voastră” – mi-a spus ea. Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă. Atunci ar fi fost nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei, ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemeni prietenei mele M., mamă a doi copii… Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat….Read more…

Jun 30, 2022 17 comments

Hazkara la Cluj, în Templul Memorial al Deportaţilor Evrei recent renovat

Jun 16, 2022By

Hazkara – aşa numim noi, clujenii, festivitatea de comemorare a evreilor din Cluj, deportaţi la Auschwitz în 25 mai-9 iunie 1944. Decenii de-a rândul, an de an, la sfârşit de mai-început de iunie, evreii clujeni şi concitadinii lor s-au adunat în incinta sinagogii neologe (de o bună bucată de timp, redenumită Templul Memorial al Deportaţilor Evrei) pentru a-i jeli, a-i evoca şi a-i omagia pe cei pieriţi în lagărele de exterminare naziste. Hazkara nu este doar un eveniment comemorativ, ci şi o lecţie, un avertisment, o reiterare a sintagmei: Never again! Să nu se mai repete, niciodată, nicăieri, faţă de niciun popor din lume! Şed într-una din băncile cu lemnăria recondiţionată din incinta Templului Memorial al Deportaţilor Evrei care străluceşte ca o bijuterie, vestind clujenilor: „Iată-mă, sunt vechea sinagogă neologă. Mi-am recăpătat aspectul iniţial, de acum 136 de ani, când am fost târnosită (24 octombrie 1886).” Clujenii, sosiţi în număr mare, privesc cu admiraţie exteriorul şi interiorul lăcaşului de cult, o clădire monument istoric, emblematică pentru aspectul urbanistic general al Clujului modern din veacurile XIX-XX, la care au pus umărul şi arhitecţii şi antreprenorii evrei. În acest an, comemorarea martirilor deportaţi evrei coincide cu primul eveniment public care are loc în Templul Memorial din Cluj, după mai bine de trei ani şi jumătate. Lăcaşul de cult închis în toamna lui 2018 (când a început amplul proces de renovare şi reabilitare) nu a mai putut fi redeschis din cauza pandemiei instalate în primăvara lui 2020 (care a impus şi amânarea inaugurării festive, preconizate pentru vara aceluiaşi an). Nu cred în coincidenţe. Sunt convinsă că lucrurile au fost rânduite astfel încât omagierea martirilor să coincidă cu exprimarea gratitudinii pentru moştenirea lor materială fără de care Templul Memorial, care le este dedicat, nu ar fi putut fi reabilitat…Read more…

Jun 16, 2022 7 comments

Amintiri cu Egon Lővith (IV): Dublu portret…dispărut

Jun 2, 2022By

„Dublu portret, gips, 50 cm. Nesemnat, nedatat”- aşa figurează această sculptură pe lista lucrărilor donate de către Egon Marc Lővith, Comunităţii Evreilor din Cluj, în septembrie 2004. Portretul bărbatului care veghează asupra iubitei sale, cu nesfârşită duioşie, ocrotind-o şi apărând-o cu îngrijorarea celui care poartă în palmă tot ceea ce are mai de preţ, alături de portretul iubitei care doarme sau doar se odihneşte, abandonându-se cu încredere maximă îmbrăţişării protectoare a omului iubit. El şi Ea într-o îngemănare desăvârşită, sau muza care îşi doarme somnul inspirator în palma artistului. Dublul portret se încadrează perfect în ciclul Eternul cuplu. În Catalogul lucrărilor lui Egon Marc Lővith – alcătuit de dr. Alexandra Rus, cu ocazia expoziţiei retrospective din anul 2000, de la Muzeul de Artă din Cluj – apar două lucrări de grafică purtând acest titlul[1], dar nicio sculptură. Fapt care îmi întăreşte bănuiala că a fost modelat după plecarea lui Margot din această lume, în iunie 1999. Prima oară am văzut Dublul portret sculptat în gips, în locuinţa artistului, cu prilejul interviului din luna iunie 2003.Read more…

Jun 2, 2022 6 comments