Prânz la Capșa

După marele cutremur din 77 am venit la București să-mi vizitez prietenii și să-mi demonstrez în felul meu solidaritatea cu cei afectați. Orașul era aproape distrus, ruine peste tot. Dar românii harnici au tras din greu și au curățat pe cât au putut. Viața biruitoare mergea înainte aparent nestingherită. De când plecasem, în urmă cu 28 de ani, nu mai revenisem în țară. Dar nu am întrerupt total legătura cu România, am păstrat-o prin intermediul cititului. La Tel Aviv, pe strada Allenby, era o librărie care aducea cărți în limba Română, iar eu eram client regulat. În felul acesta cunoșteam cam tot ce se publica nou în țară. Acolo mai întâlneam și alți ahtiați de limba și cultura pe care o părăsiseră. Citeam și traduceam câte ceva în ebraică – atât cât se putea traduce și părea interesant pentru teatrul Israelian. Citisem mult despre restaurantul Capșa, iar acum, aflându-mă în București, eram foarte curios să-l văd. Știam din literatură că acolo luau masa în trecut prințul Știrbei, scriitorul Ionel Teodoreanu, poetul Ion Minulescu și mulți alți scriitori și jurnaliști celebri. Dupa masă ședeau la o șuetă, fumau, beau cafea și discutau subiecte interesante la ordinea zilei. Asa că, decum am ajuns, mi-am lăsat bagajul la hotelul Minerva, care era departe de centru și am luat un autobuz spre oraș.

Autobuzul era arhiplin. M-am strecurat cum am putut și am călătorit în picioare. Mi-am dres glasul și am întrebat în româna cea mai frumoasă pe care o mai posedam: „Mă rog, unde cobor la Capșa?” Deodată s-a făcut loc împrejurul meu. Călătorii se îndepărtau de mine că de molimă. Tăceau și îmi întorceau spatele. Într-un târziu, un batrânel cu servietă și cravată s-a apropiat și mi-a șoptit: “Nu se mai numește Capșa, se numește Restaurantul București. Cobori la următoarea și o cotești la dreapta”. S-a întors și el cu spatele de n-am apucat măcar să-i mulțumesc. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată atâtea spete în România ca în acea zi în autobuz.

Am coborât. Am dat imediat de Capșa, dar sus scria într-adevăr cu litere de-o șchioapă Restaurantul București. La intrare stătea un portar cu o uniformă ca de general, cu chipiu și manta, înalt și falnic. Mi-a deschis ușa respectuos și am intrat. În afară de nume nu cred să se fi schimbat mare lucru. Doar că restaurantul era aproape gol, cu toate că era ora prânzului. La o masă din colț ședea un domn cu un băiețel care își făcea lecțiile și domnul îl ajuta. Erau mai mulți chelneri decât clienți. Doi au venit să-mi ia comanda. Așteptând mâncarea, am avut timp să privesc împrejur. Se vedea de departe că restaurantul era de-o eleganță acum decăzută. Totuși între mese mai erau coloane de marmură verde, iar pe pereți atârnau picturi în rame aurite. Ferestrele înalte aveau perdele și draperii grele. Peste tot domnea o curățenie exemplară. Va să zică aici luau câteodată masa regele și prinții României. Aici se decidea destinul țării. Savurând ciorba de perișoare, m-am gândit că mama făcea exact așa o ciorbă – când avea cu ce.

Deodată ușa s-a deschis larg și în restaurant a intrat o bătrână cam voluminoasă, îmbrăcată modest, cu o fustă largă și o bluză înflorată. În picioare purta bocanci fără șireturi. În fiecare mână ținea câte un coș enorm și se uita împrejur. S-a învârtit ea cât s-a învârtit și în sfârșit s-a așezat comod taman la masa mea. Fără să se sinchisească de nimic, bunica a scos din coș o ceapă și o legăturică în care era un codru de pâine. A pus ceapa pe muchia mesei, i-a tras un pumn și a strivit-o de a țâșnit toata zeama din ea. Apoi a rupt cu delicatețe din pâine, a luat din ceapă și cu singurul dinte pe care îl mai avea a început să mestece cu vervă. În legăturică mai avea și puțină sare, cu care a presărat ceapa și a mâncat tăcută, uitându-se împrejur ca și cum ar fi fost aici pentru prima oară.

 

Mă gândeam cât de splendid este regimul comunist: o bătrânică săracă intră în restaurantul cel mai luxos din oraș, își aduce mâncarea de acasă și mănâncă nestânjenită de nimeni. Unde s-a mai văzut așa ceva? La New York? La Paris? Ar fi dat-o afară cu coșurile ei cu tot. M-am aplecat duios și i-am șoptit: “Mămucă, poate vrei o farfurie de supă?” Fără să-și întrerupă mestecatul și fără să mă privească mi-a răspuns ”Da”. Am făcut un semn și chelnerul a adus respectuos o farfurie de supă. Bătrâna a luat din coșulețul de pe masă o felie de pâine și s-a apucat de supă. După ce a terminat supa, i-am turnat un păhărel de vin și i-am zis: “Mămucă, poate vrei și felul doi? O fleicuță cu cartofiori și murături?” Fără să se oprească din mestecat și fără să mă privească în ochi mi-a răspuns liniștită “Da”. Chelnerul a adus o fleică de toată frumusețea, garnisită cu cartofiori și murături. Băbuța s-a apucat să mănânce și cu singurul ei dinte a măcinat toată fleica de n-a mai rămas nicio firimitură. I-am mai turnat un pahar. Bunicuța a băut, s-a șters la gură, a băgat în coș restul de ceapă și pâine și a plecat fără să-mi adreseze măcar un cuvânt. La ieșire, “generalul” cu mâna la chipiu s-a aplecat și i-a deschis larg ușa. Eu m-am uitat după ea fascinat, gândindu-mă la marea minune a comunismului – acolo unde în trecut mâncau regi, prinți și mari scriitori, acum pot veni oameni de rând, oameni adevărați. Halal democrație! Mai-mai că aș fi renunțat la New York și m-aș fi repatriat.

Tot gândind așa, chelnerul s-a apropiat de masa mea și m-a întrebat în șoaptă: ”Cât timp rămâi în țară?” Mirat de întrebare i-am răspuns că nu știu, poate o zi-două, încă nu m-am decis. ”Dacă rămâi, vii la restaurant și mănânci pe gratis în fiecare zi, numai să-mi lași în schimb blugii dumitale.” L-am privit nedumerit. “Blugi? Nu înțeleg. Ce sunt blugi?” “Pantalonii pe care-i porți.” “Ți i-aș lăsa cu dragă inimă, dar nu am alții și apoi eu sunt mărunțel, mata ești înalt și n-o să-ți vină. ”Nu contează, mă descurc eu”.

Ăsta e deci miracolul comunist! Dacă ar fi să cadă vreodată, nu va cădea răpus de tancuri, nici de tunuri sau mitraliere. Va fi învins de blugi și de Coca-Cola.

Cu ani mai târziu i-am povestit prietenului meu Mircea Dinescu cum am luat prânzul împreună cu o băbuță la Capșa, iar el a zâmbit. “Moshe, nu fi naiv. Bătrânica aceea nu era o bătrânică oarecare. Ea era în misiune. Probabil intra la Capșa și la alte restaurante frecventate de turiști. Mai iscodea pe ici-pe colo și raporta ce vedea. Nu m-aș mira dacă ai avea și tu un dosar la Securitate.” Deodată m-am înălțat în ochii mei. Nu știam că sunt chiar atât de important ca să merit un dosar la Securitate.

Moshe Yassur

5 Comments

  • Ivan G Klein commented on November 28, 2018 Reply

    Articol plăcut . Cutremurul din 1977 n-a distrus Bucureștiul ( la ora 21 seara marea majoritate a populației , 2 milioane , era acasă – au fost peste 1000 de victime – au căzut cîteva blocuri construite în anii 40 , se știa că au fost construite deficitar , plus un bloc nou în Militari construit urmînd directivele lui Ceașcă de reducere a consumului de materiale ) .După cîteva luni eram la Zimnicea , menționată în ziare ca distrusă total – de fapt au căzut cîteva coșmelii improvizate din piața locală , zero victime . Un ajutor umanitar fantastic primit din China e meritul lui Ceașcă.

  • Mila Barak commented on November 24, 2018 Reply

    Amuzant. Totul perfect plauzibil pentru Romania anilor 70. Cred ca nici o pisica nu se misca pe strada fara un securist dupa coada ei.

    • Veronica Rozenberg commented on November 24, 2018 Reply

      Nu stiu de cand sunteti plecata din Romania, dar aceasta etichetare, apropos de etichetari este ea insasi amuzanta. Si poate chiar e reala referindu-ne la pisici 😉
      In 1974 am cunoscut la cantina federatiei un cuplu de americani evrei, aflati in vizita la Bucuresti. Pentru ca imi placea sa fac “exercitii” de vorbie in engleza, i-am acostat si m-am plimbat cu ei nu numai in prima zi, dar in a doua m-au luat la Mogosoaia, unde le-am fost ghid, conducad si masina, desigur ca nu a avut nici o consecinta. Anii ’70, adica 1970-1978 chiar au fost ani de relativa liberalizare a situatiei politice in Romania, ca sa nu mai vorbim de o imbunatatire a situatiei de piata, cel putin, asa cum se vedea la Bucuresti. Revenind ca sa-mi vizitez parintii, in 1977 si 1978, era o usoara inflorire privind ceea ce se putea cumpara, chiar daca necesita experienta unei cozi. Ca sa nu vorbim de nenumaratele traduceri ale multor lucrari literare straine, si chiar ziare straine care se putea cumpara in numar restrans.
      E adevarat ca am avut si eu experiente securiste, asta in urma unei vizite la Ambasada USA, dupa care am fost urmarita, identificata si nimic mai mult. La Bucuresti, pana la sfarsitul anilor ’70, dementa politica nu-si spusese inca cuvantul.
      Cu totul alta a fost situatia in anul 1985, cand la agapa de zece ani de la terminarea facultatii produsele de consum se redusesera la un minimum insuportabil, la fel ca si electricitatea si continutul emisiunilor de televizor.

  • Veronica Rozenberg commented on November 22, 2018 Reply

    Superba descriere a minunatului loc, Capsa, cu ambianta si atmosfera timpului, a domnului Yassur (oare numele are vreo legatura cu elicopterul purtand acelasi nume 😉 ) A fost una dintre perlele arhitectonice, ale “micului Paris”, dar nu nu numai, de pe Calea Victoriei, acolo unde cateva feluri gourmet si-au mentinut gustul distins, cam in tot timpul anilor, cel putin si pana la plecarea mea din Romania, in 1975.

    Unul dintre acestea, era vestitul parfe de alune, caruia, timp de ani de zile au reusit sa-i mentina calitatea, si desigur bomboanele de ciocolata, emblema a Bucurestiului, al caror miez era atat de gustos si delicat, topindu-se in gura, chiar daca erau nevoie uneori, cateva actiuni de masticatie, atunci cand umplutura o alcatuiau, alunele turcesti glasate.
    Odata cu finalul comunismului, si calitatea produselor de cofetarie de la Capsa s-a deteriorat, poate chiar la sfarsitul perioadei care a urmat incrancenarii ceausiste, dupa anii 1977-1978.
    La coltul strazii Edgar Quinet cu Calea Victoriei, Capsa ramane una dintre sintagmele culinare ale orasului Bucuresti, daca-mi este permis sa ma exprim astfel.

  • Andrea Ghiţă commented on November 22, 2018 Reply

    Excelentă frescă de epocă scrisă cu mult talent, de Moshe Yassur!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *