Pâine

În vara anului 1993 mă aflam la Galați, unde lucram la Teatrul Dramatic.

Dimineața devreme primul drum era la piață, ca să-mi cumpăr de-ale gurii. Locuind în teatru și neavând frigider, eram nevoit să mă aprovizionez zi de zi cu alimente proaspete, fiindcă era vară și ce rămânea pentru a doua zi se strica. După ce mi-am cumpărat destul pentru ziua respectivă, m-am instalat în rând la pâine. Înaintea mea era un domn îmbrăcat elegant, cu costum, cravată, pălărie și ținea în mână o servietă. Era înalt și cu toate că era trecut de vârsta mijlocie, se ținea încă destul de drept.

Când i-a venit rândul, s-a apropiat de vânzătoare și i-a întins mâna în care ținea bănuții pentru pâine. Fata i-a numărat din palmă și a observat că nu era destul (peste noapte pâinea se scumpise cu un leu). Domnul elegant nu era pregătit pentru o asemenea eventualitate. Neavând suma necesară, s-a retras tăcut și a ieșit. La rândul meu mi-am cumpărat pâinea și m-am îndreptat spre ușă.

Când să ies, îl zăresc pe domnul meu, stând ceva mai departe de ușă, resemnat și cu ochii plecați. Probabil că nu îndrăznea să se întoarcă acasă cu mâna goală și stătea lângă ușă ca amețit. M-am apropiat și i-am oferit banii care îi lipseau pentru a-și lua pâinea. Fără să se uite la mine s-a întors și a refuzat. I-am explicat că azi îl ajut pe el, mâine mă va ajuta el pe mine, că toți suntem vulnerabili în această economie precară. I-am băgat banii în buzunarul hainei și am plecat spre teatru.

Acolo mă așteptau ca să continuăm repetiția cu piesa Cântareața cheală de Eugene Ionesco. Pe drum mă întrebam ce valoare poate avea această comedie menită să amuze, în comparație cu drama umană la care am fost martor cu câteva minute înainte?

Asta mi-a amintit de anul 1947, când eram la Huși. Aveam 13 ani, eram ucenic într-un atelier dentar și toată ziua șlefuiam și lustruiam dinți de viplă. Tocmai atunci a avut loc ceea ce adulții numeau “stabilizarea”, adică banii și-au pierdut valoarea. Eu nu știam ce însemna asta, dar am aflat foarte curând. Deodată mi-am dat seama că nu-mi ajung banii ca să mă întorc acasă la Răducăneni. Cred că mama mi-a trimis niște bani prin intermediul unei rude ca să mă pot întoarce acasă, altfel rândurile de față ar fi rămas nescrise…

Cine n-a trecut prin astfel de încercări în viață? Cui nu i-a lipsit vreodată “nouăzeci și nouă de bani la un leu”?

Îmi amintesc de începutul carierei mele la Tel Aviv, când jucam la un teatru de revistă cam sărăcăcios și repetam până noaptea târziu. În zori plecam obosiți spre casă. Pe drum treceam pe lângă o băcănie. (Pe atunci încă nu erau supermarketuri.) Unele alimente erau lăsate de furnizori pe treptele de la intrarea băcăniei pâna la deschidere. Prietenul meu Ronen și cu mine, flămânzi și fără o lețcaie în buzunar, ne uitam cu jind la bunătățile lăsate în voia sorții. Ca la un semn am luat o sticlă de lapte, o pâine proaspătă, caldă încă. Pe o treaptă mai înaltă se afla un butoi cu scrumbii. Am luat două și am șters putina. Am luat-o spre casă, la mansarda unde locuiam pe strada Ben Iehuda, un cartier luxos de altfel, unde ne-am ospătat împărătește.

Peste câteva zile, când am primit leafa, ne-am dus la băcănie și am plătit paguba. Am explicat băcanului și i-am dat și două bilete de favoare la teatru. Băcanul ne-a amenințat cu degetul, spunând:

– Măi ștrengarilor, tot vă țineți de năzbâtii? Dar nu-i nimic, și eu când am venit în Israel aveam buzunarele goale…”, etc, etc…

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Tesu Solonovici commented on September 10, 2020 Reply

    Bravo, Moshe, la 86 de ani ai condeiul tânăr,
    Teșu Solomovici

  • Cristina Toma commented on September 8, 2020 Reply

    Poate ar trebui sa scrieti o carte. Asa ca Amos Oz!

  • Marica Lewin commented on September 5, 2020 Reply

    Ați scris despre “ piine”, pentru care din timpuri străvechi mulțumim lui D- zeu pentru ca o avem, și ne rugam sa ne- o dea, in fiecare zi..
    Ați scris colorat, plin de verva, din suflet, subliniind “ ce importantă mai are Cintareata Cheala fata de o drama autentica?” “ Piine”

  • Veronica Rozenberg commented on September 4, 2020 Reply

    Emotionante amintiri, probabil ca ati venit devreme aici in Israel. Si in cazul dvs, ati fost un Jean Valjean ocrotit de soarta.

  • Schwartz commented on September 4, 2020 Reply

    O poveste umană deosebit de frumoasă ,!

  • Eva Grosz commented on September 3, 2020 Reply

    Povestea din Galați, povestea din Huși și povestea din Tel Aviv, trei povești una mai colorată ca alta pe o pagină. Asta zic și eu, talent de povestitor !

  • Tiberiu Ezri commented on September 3, 2020 Reply

    O poveste plina de omenie. Apropo lipsa a 99 de bani pana la un leu, am un banc:
    Care este culmea anorexiei?
    Daca cineva foarte slab se aseaza pe o moneda de un leu si din moneda poti vedea 99 de bani.

  • Hava Oren commented on September 3, 2020 Reply

    Încă o mică capodoperă!

    • Ivan G Klein commented on September 5, 2020 Reply

      Subscriu . K.i.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *