Bardini

Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.

Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă.

Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg.

– Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei.

Am simțit de parcă aș fi primit o lovitură în mijlocul pieptului.

– Dar eu nu vreau să lucrez ca asistent! Abia m-am întors de la Paris. Am și câteva piese pe care vreau să le montez.

Millo m-a luat de umeri.

– Hai, nu fă mofturi. Bardini e un regizor renumit, recomandat de însuși Dürrenmatt. E profesor la Academia de Teatru din Varșovia. A fost profesorul lui Roman Polanski. Mai ai ce învăța de la el.

Iosef Millo nu era omul căruia te puteai opune. Avea un șarm irezistibil. În anii 40, împreună cu câțiva tineri din Tel Aviv, a fondat Teatrul Cameri, care în câțiva ani a ajuns să se bucure de un renume mondial. Acum, în anii 60, a fost chemat de primarul Aba Huși să preia conducerea noului teatru de la Haifa, un teatru modern cu o scenă enormă și cu o aparatură tehnică de prima mâna. Sub bagheta lui Millo teatrul a raportat în scurt timp succese internaționale cu piese de Brecht, Ionescu și autori israelieni cunoscuți.

Am intrat în sala de repetiții. Aleksander Bardini ședea pe un scaun care dispărea sub el – era cam voluminos. Millo m-a prezentat.

– Acesta este Moșe, asistentul meu. El va lucra cu dumneavoastră. Nu mai este asistent, reîntors de curând de la Paris a decis să fie regizor.

Bardini și-a aprins o țigară. A tras un fum și m-a privit de jos în sus prin fumul de țigară, apoi de sus în jos și până la urmă s-a oprit și m-a privit direct în ochi.

– Ești regizor?

– Da, am răspuns fără ezitare.

Bardini a mai tras un fum și a oftat.

– Halal de tine! Ești așa de tânăr și știi deja că ești regizor. Eu, care sunt de două ori mai bătrân, încă nu știu dacă sunt sau nu regizor.

M-au podidit lacrimile.

– Maestre, vă rog să mă iertați. Am spus o mare prostie. O să încerc să fiu mai modest în viitor.

A zâmbit, ne-am strâns mâna și ne-am apucat de treabă.

Moshe Yassur alături de Aleksandr Bardini

Repetițiile au decurs într-o atmosferă cât se poate de plăcută. Întreaga echipă l-a îndrăgit. Chiar actorii cei mai încăpățânati și mai inflexibili s-au muiat în fața felului înțelept cu care rezolva cele mai problematice momente ale acțiunii. Spectacolul la care am lucrat, Frank al Cincilea de Friederich Dürrenmatt, a fost un succes enorm și reputația lui Bardini s-a stabilit în țărișoara noastră, unde fiecare este mare expert și critic de teatru.

Într-o zi Bardini a primit o invițatie la o premieră a teatrului Ohel din Tel-Aviv și m-a luat cu el ca să-i servesc și ca traducător. Am petrecut o seară foarte plăcută și după premieră teatrul a oferit o masă pentru toți cei care au colaborat la spectacol. Bardini a fost invitatul de onoare. S-au ținut cuvântări, s-au adus laudele de rigoare și Bardini a fost invitat să spună și el câteva cuvinte despre cariera sa și ce l-a îndemnat să facă teatru. Bardini a început cu următoarea poveste.

Un om călătorea de câteva zile cu trenul prin Siberia. În fiecare stație vedea prin geamul înghețat un bătrânel care mergea printre vagoane și lovea cu ciocanul câte o roată. Mare i-a fost mirarea. Nemaiputând rezista de curiozitate, la următoarea stație a coborât, s-a apropiat de batrânel și l-a întrebat de ce lovește roțile. Bătrânelul s-a îndreptat din spate, a îndepărtat țurțurii din barbă și din mustață și i-a răspuns:

– Ah… a fost o vreme când mai știam…

Călătorul l-a privit nedumerit și s-a întors în tren.

La sfârșitul petrecerii directorul teatrului Ohel, Peter Fry, un american care a făcut carieră în Israel, devenind renumit pentru montările lui curajoase, se apropie de Bardini, îi dă mâna și îi spune,

– Maestre Bardini, suntem copleșiți de prezența dumneavoastră la noi în țară. Am auzit de succesul recent de la Haifa și vreau să vă spun că porțile teatrului nostru sunt larg deschise, puteți veni să puneți în scenă orice doriți. Însă teatrul nostru nu este atât de bogat ca cel din Haifa și nu vom putea plăti așa cum meritați.

Bardini îl privește lung și răspunde:

– Domnule director, pe mine mă puteți primi foarte ieftin, mai ieftin decât vă închipuiți, dar cu o singură condiție: a word is a word, cuvântul e cuvânt.

La care Peter Fry răspunde:

– În asemenea condiții nu se poate lucra.

Un an mai târziu Bardini a fost numit directorul Teatrului Național Habima, dar nu a rezistat. După cinci luni s-a întors în Polonia deziluzionat și amărât.

Moshe Yassur

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

2 Comments

  • Eva Grosz commented on October 11, 2019 Reply

    Noroc e ,că au mai rămas unii care au rezistat.

  • Andrea Ghiţă commented on October 5, 2019 Reply

    Un articol emblematic pentru Moshe Yassur care – cu ajutorul unei povestioare – zugrăveşte o întreagă lume!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *