Impresii de la Festivalul Internaţional de Film de la Haifa

Căutam în memoria mea uşor înceţoşată în acest moment al vieţii, un cântec interpretat dei Edith Piaf, care îmi crea senzaţia că ne învârtim, şi că iarăşi ne învârtim, în grup, pierzându-ne cumva identitatea. Dar nu-mi aminteam cu nici un chip numele acestuia. Cu o ultimă speranţă am scris pe Google: toutes les chansons d’Edith Piaf. Au apărut atunci o duzină şi ca la o loterie, “am tras” pe cel care mi se părea câştigător. Şi într-adevăr am nimerit: Această stare de spirit mi-a fost oferită, timp de ani de zile, de prezenţa la Haifa a frumosului festival de film. În cel mai pozitiv şi plăcut sens al versului: ”Emportés par la foule qui nous traîne, nous entraîne…Am fost unul dintre numeroşii spectatori, purtători de mască, din timpul zilelor celui de-al patrulea val de Corona. Publicul spectator este foarte divers, sunt persoane care vin din alte oraşe pentru perioada festivalului si locuiesc la hotel sau la prieteni. Există manifestări de stradă, cântăreţi, vorbitori, târg de meşteşugari şi chiar proiectii în aer liber, unde a ocupa un loc necesită a veni din timp şi uneori, chiar a intra în uşoare conflicte cu ceilalţi competitori, aici în Israel nu totdeauna politicoşi şi înţelegători. Nu sunt nici critic de film şi nu mă pot declara nici cinefil foarte avizat, dar vă asigur de o prezentare empirică a filmelor văzute, eventual adăugând unele impresii culese din surse de pe Internet.Read more…

Până la venirea ta

Anul trecut – anul pandemic de pomină 2020 – în 4 septembrie se împlinea un deceniu de când am pierdut-o pentru totdeauna, pe cea mai bună şi mai dragă prietenă avută vreodată, Irina Bercovici Peternell. Irina şi cu mine ne-am plimbat, ca studente, pe culoarele facultăţii de matematică de la Bucureşti. Erau doi ani diferenţă între noi, ea era blondă şi slăbuţă, eu brunetă şi plinuţă. Destinul nu a făcut să ne cunoaştem din vremea aceea, dar numele noastre, cu sonoritatea pe care o aveau, ne-au făcut atente una la cealaltă. Ne-am regăsit după mulţi ani prin intermediul unui site de socializare şi noua legătură a devenit o prietenie trainică.Read more…

Andaluzia – martie 2005 (II)

Între anii 2003 şi 2010 am participat la forumul Taclale, despre care am mai amintit în articolul despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul, „taclaliştii” s-au mutat pe Facebook. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există niciun oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania. A doua zi am pornit cu maşina către Sevilla. Călătoria a fost lină şi plăcută, traversând dealuri verzi cu plantaţii cu care deja mă obişnuisem, măslini şi viţă de vie. Dar în apropierea oraşului am avut o serie de încurcături, din cauza unor devieri ale drumurilor, pancarte greşite şi alte neînţelegeri, probabil inevitabile. În cele din urmă am ajuns la Sevilla, un oraş nespus de frumos, variat ca aspect, unde trecutul convieţuieşte cu prezentul cam la fiecare pas…Hostalul închiriat iniţial se afla în partea sudică a oraşului. Mi s-a mai ivit astfel încă o ocazie de a trece podul peste Guadalquivir şi în cele din urmă m-am apropiat de hotel. Aveam harta, accesoriu care nu putea să lipsească, eram cam la 50 de metri de destinaţie, dar intrasem într-o zonă în care maşina se “freca” aproape de pereţii caselor de pe străduţe, toate în sens unic. M-am învârtit vreo oră în jurul cozii şi nici cele trei telefoane la destinaţie nu m-au ajutat ca să nimeresc adresa.Read more…

Din Andaluzia, martie 2005

Între anii 2003 şi 2010 am participat la forumul Taclale despre care am mai amintit în articolul scris despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook-ul şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul, „taclaliştii” s-au mutat pe FB. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există nici un oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania.Read more…

Violonista

Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea. Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui.Read more…

Etapele unei emigrări și integrări într-o viață nouă – Israel

Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…

Purim la Bucureşti, acum zece ani

Se apropie sărbătoarea de Purim care, aici în Israel, în perioada sumbră în care ne mai aflăm, va crea nenumărate probleme sociale, prin faptul că lumea religioasă, dar probabil şi alţii care se împotrivesc regulilor impuse în mod oficial, vor determina din nou o creştere a ratei de îmbolnăvire. Şi totuşi, Purimul ar trebui să fie un prilej de sărbătoare, potrivit tradiţiei şi obiceiurilor care se repetă an de an (în afara anului trecut şi anul acesta, din păcate). Mi-am amintit că în urmă cu 10 ani, da e de necrezut că e vorba de un întreg deceniu, mă aflam la Bucureşti şi am scris, exact în ziua de Purim povestea, întitulată « Purim etern – mereu aici ». Titlul de atunci era menit să sublinieze ideea că Purimul a rămas în tradiţia evreiască o sărbătoare eternă, veselă şi că, atunci, viaţa evreiască din Bucureşti (pe vremea aceea făceam destul de des drumul de la Haifa la Bucureşti) mi-a părut mai efervescentă ca niciodată. Această poveste se numără printre cele publicate în volumul EPPUR ŞI MUOVE… şi totuşi continuă, lansat în7 martie 2020, la librăria Eminescu din Bucureşti, vizavi de facultatea unde mi-am petrecut cinci ani din viaţă: Facultatea de Matematică.Read more…

Haifa, cel mai frumos oraș

Voi încerca să vorbesc despre felul cum văd eu orașul în care trăiesc de peste 40 de ani, orașul Haifa, cel mai important port israelian la Marea Mediterană, aflat în partea de nord-vest a Israelului, pe o limbă de pământ care înaintează în marea Mediterană. Frumusețea orașului se datorează în primul rând poziției sale geografice, între munte și mare. Punctul cel mai înalt e situat la 495 m deasupra nivelului mării. Privit de sus, venind dinspre Universitate, orașul se desfăşoară ca o pâlnie, sau ca suprafaţa unui con cu vârful pe drumul care trece lângă înalta antenă radio care domină peisajul. Porțiunea de drum din apropierea antenei, care coboară spre Universitate (drumul 672), permite călătorului să privească marea atât înspre vest, cât şi spre est. Într-o zi senină, ea este una din cele mai frumoase privelişti naturale pe care le-am văzut vreodată.Read more…

In Memoriam Hary Kuller. Acasă la Lya şi Hary sau istoria unei prietenii

Pe Lya Benjamin am cunoscut-o acum mai bine de un deceniu, în anii în care căutăm să înţeleg mai îndeaproape ce trebuie făcut pentru a închega o lucrare de doctorat în domeniul istoriei. Am vizitat-o la sediul de atunci al CSIER-ului în strada Mămulari, Aflând tematica pe care o studiam, Lya mi-a recomandat ceva bibliografie. Apoi am condus-o spre staţia de autobuz sau de metro, iar la despărţire m-a invitat la ea acasă, în apartamentul unde locuia de mai bine de jumătate de secol, nedespărţitul cuplu Lya şi Hary…Soţii care de acum încolo nu vor mai fi împreună. Hary Kuler, soţul Lyei, blândul şi inteligentul, cu mintea brici, sociologul de prestigiu, autorul de nenumărate articole şi scrieri, publicistul şi omul cu inteligenţa ca spirtul, el ne-a părăsit acum, la început de toamnă.Read more…

Vizită la Templul Coral Taharat Hakodeș din Vilnius

Spre sfârşitul lunii august 2013 am făcut o excursie care a cuprins frumosul oraş Stockholm şi capitalele ţărilor baltice. Impresiile acestei călătorii, ca şi relatarea de mai jos, sunt incluse în cartea de povestiri şi impresii de călătorie pe care am publicat-o la Bucureşti înaintea declanşării pandemiei universale, în martie a.c. Foarte aproape de hotelul în care am locuit la Vilnius, la sfârşitul verii 2013, se afla o sinagogă. Deoarece se apropia Rosh Hashana, am hotărât să o vizitez. Am întâlnit o doamnă religioasă, o localnică, cu care am stat puţin de vorbă. Printre altele, mi-a povestit despre slujba care tocmai urma să înceapă la orele 10:00, ca de altfel în fiecare sâmbătă. La întrebarea mea mi-a răspuns că există un rabin local care oficiază slujbele, un rabin israelian venind o dată pe lună pentru două săptămâni. În acea zi am avut ocazia să şi văd, parţial ce-i drept, una dintre ele. Am sosit cu cinci minute înaintea orei 10:00. La intrare, pe un jilţ de paie împletite, stătea un bătrân care mi-a făcut semn să intru pe uşa cealaltă, cea din stânga, nu pe unde intrasem cu o zi înainte. Am înţeles că era drumul spre balconul destinat femeilor. Read more…

Unele consecinţe ale celei de a doua carantine Covid 19 în Israel

Parlamentul israelian a votat duminica trecută ca de vineri 18 septembrie, ora 14.00, să înceapă o nouă carantină/lockdown, pentru o perioadă de minimum trei săptămâni. Se nimereşte tocmai în ajunul sărbătorii de Roş Haşana, Anului Nou Iudaic, urmat de prima zi, a celei dintâi luni din calendarul evreiesc, Aleph, al lunii Tishrei. De fapt, vineri este ultima zi a lunii Elul, luna care închide anul ebraic. În momentul de faţă Israelul este ţara cu numărul cel mai mare de îmbolnăviri zilnice, raportate la măsurătorile obişnuite, şi situaţia aceasta continuă, aproape fără o îmbunătăţire, de ceva vreme. În ultimele zile s-a înregistrat o uşoară scădere de la circa 5000 de îmbolnăviri, spre 3800. La începutul pandemiei, cam prin luna mai, situaţia era inversă, Israelul fiind printre ţările cu un număr minim de îmbolnăviri, aceasta urmând carantinei care a fost instituită în luna aprilie. Anularea grabnică a carantinei, a adus după sine aşa-zisa „fază de normal”. Se pune întrebarea care au fost motivele pentru care s-a ajuns la această răsturnare de situaţie. S-a pus problema, cum de s-a ajuns la această schimbare de model? Ce s-a întâmplat în Israel diferit de ceea ce s-a întâmplat in celelalte ţări ale lumii? Concluzia ar fi legată de următoarele aspecte: Read more…

Reţele de Socializare

De peste un deceniu reţelele de socializare[1] sunt o cale de comunicare interumană folosită pentru aproape orice mărunţiş, dar și pentru probleme majore, pentru a crea legături cu oameni cunoscuţi sau încă nu, pentru a împărtăşi noţiuni, impresii, fotografii şi cunoştinţe cu caracter general su personal și poate nu în cele din urmă pentru a stabili legături serioase, prietenii de durată, uneori căsătorii, sau angajări în diverse companii. Ideea de a scrie despre reţelele de socializare a apărut în contextul celebrării aniversării de 8 ani a revistei Baabel. Chiar dacă Baabel este o revistă, totuși ea este și un mod de înfăptuire a socializării. Folosind legătura oferită de Internet, revista pune în valoare elementele menţionate mai sus, publică opinii, impresii, amintiri, dialoguri, contribuind la stabilirea unor legături între participanţii aflaţi în puncte diferite de pe glob. Capacitatea tehnică oferită de Internet a condus în timp la apariţia și răspândirea reţelelor de socializare. Dacă la început exista un oarecare anonimat când oamenii comunicau prin intermediul calculatoarelor interconectate, cu timpul acesta a fost înlocuit prin definirea noţiunilor de „prieteni” sau „contacte”, eventual cu unele interese similare, culturale, sociale, matrimoniale, obiective de afaceri sau academice. tpate acestea împreună creând conceptul de COMUNITATE internetică. Read more…

Post Scriptum la articolul Reţele de Socializare

M-am bucurat de interesul pe care l-a stârnit în articolul meu care prezenta foarte scurtă şi concisă istorie a apariţiei tehnologiei de conectare între calculatoare şi, ulterior, cu orice alt “device” care poate fi “legat” la o reţea care transmite date, de cele mai multe ori reţeaua Internet. Există insă şi alte reţele cu caracteristici mai specifice, folosite în scopuri diferite, care sunt de obicei şi mult mai restrânse. Cel puţin aşa erau cu ani în urmă când eram mai aproape de acest domeniu. Unele dintre aceste retele sunt de exemplu foarte rapide, altele au alte caracteristici făcute sa îndeplinească anumite scopuri.Read more…

Prezentarea evenimentelor istorice precum s-au întâmplat

Articolul de faţă este o dezvoltare a unui comentariu privitor la comentariul postat de Andrea Ghiţă la articolul lui Gabriel Ben Meron “Între subiectiv şi obiectiv – eterna dispută” .Deşi comentariul iniţial era axat pe o idee care m-a preocupat în timpul vizitei mele la Berlin, în 2001, m-am simţit obligată să văd filmul ecranizat după cartea despre care relatează articolul. Filmul este expresia vizuală a jurnalului scris de femeia între 35 şi 40 de ani, cunoscută drept ”Anonima”. Motivele care au determinat-o să scrie le-am perceput chiar de la început. Femeia era jurnalistă, vizitase Moscova şi alte ţări şi oraşe europene, cunoştea limbi străine, franceza şi mai ales rusa, care i-a fost un nepreţuit ajutor. În condiţiile apocaliptice în care a trăit, instinctul jurnalistic a condus-o să pună pe hârtie cele trăite şi simţite în Berlinul sfârşitului de război. În scurtul timp care mi-a stat la dispoziţie am verificat unele lucruri. “Anonima”, autoarea Jurnalului, este Marta Hillers, E interesant de menţionat că la publicarea cărţii în Germania (1959), împotriva ei s-au ridicat voci care susţineau că ea ar fi încercat “să mânjească onoarea femeilor germane”. Read more…

Canada 3-19 august 2001

Între 3 şi 19 august 2001 am participat la o excursie organizata în Canada, în insula Newfoundland şi peninsula Labrador, care, împreună cu Nova Scotia, New Brunswick şi alte câteva insule, fac parte din Atlantic Provinces. M-am înscris în această excursie pe urmele unei persoane, nespus de dragă, Z., cu care am fost şi în excursia de anul trecut în Pirineii spanioli. Când am întrebat-o la un moment dat ce a determinat-o să vrea să ajungă în aceste locuri, răspunsul ei, inedit ca şi dânsa, a fost „Aurora Boreală“. Nu mai reţineam atunci definiţia exactă a acestui fenomen natural, pe care, ulterior, l-am regăsit în Larousse, dar instantaneu mi-a revenit în memorie a povestea lui Fram, ursul polar, scrisă de Cezar Petrescu. De altfel, pot spune că n-am văzut Aurora, care nici nu poate fi vazută la acel timp al anului, ci doar spre iarnă, când temperatura aerului este cu mult mai scăzută. Când, în cele din urmă, m-am hotărât să plec, am constatat că biletul de avion e foarte scump şi de aceea, am dorit să mai adaug excursiei, alte câteva puncte atractive. La început, aş fi dorit să ajung cât mai departe înspre Cercul Polar, spre Iquit, localitate din Insula nordică a Canadei, numita Baffin. Read more…

Zile triste de primăvară

Dintre toate lunile anului, pentru mine luna martie a fost întotdeauna cea mai frumoasă şi mai promiţătoare, luna în care m-am născut, luna în care ciclul naturii îşi reia viaţa de la început, dovedind că de când e lumea şi pământul există procese cărora nimic nu le poate curma desfăşurarea şi mai ales reînnoirea. Printre acestea sunt desigur procesele prin care natura reînvie, recăpătându-şi chipul zâmbitor şi înflorit, aducând cu ea sărbătorile, căldura, copiii şi oamenii zâmbitori. Dar acum, începând cu ianuarie-februarie 2020, faţa lumii s-a schimonosit. Deodată, începând cu Orientul Îndepărtat, cu China, sau mai precis cu o unică, singură provincie chinezească, s-a strecurat prin toate părţile lumii, cu o viteză apropiată metaforic de cea a luminii, o particulă infimă, un VIRUS, botezat COVID-19, întorcând întreaga omenire cu josul în sus. Îmi aleg cuvintele, pentru că nu ştiu exact ce este mai relevant de a fi menţionat, căci toate referinţele la această situaţie au un aspect înspăimântător.Read more…

Experienţă poloneză

Am ajuns într-un mod destul de neaşteptat, în mijlocul iernii anului 2019, într-o localitate îndepărtată din Polonia, aflată undeva la mijlocul distanţei între Cracovia şi Varşovia. Foarte probabil că localitatea numită Busko-Zdroj[1] este cu totul necunoscută până şi unui călător entuziast care vizitează adesea vechiul şi iubitul continent European, uneori mai mult decât odată într-un an. În ciuda faptului că Busko se află într-un loc unde probabil puţini străini ajung, localitatea este foarte vestită pentru resursele sale de substanţe binefăcătoare, cum ar fi sulful şi bromul. Localnicii polonezi sunt vizitatorii frecvenţi ai locului, ba uneori vin doar pentru un sfârşit mai lung de săptămână, ca să petreacă în mijlocul unei atmosfere plăcute, iar dacă ne referim la unele hoteluri din Busko, acestea sunt și deosebit de atrăgătoare. Hotelul ales de prietena mea se numeşte Bristol-Spa, un hotel de o calitatea superioară din toate punctele de vedere, poate mai puţin al personalului care ar fi trebui să se ocupe de tratamentele la care mă aşteptam. Read more…

Sfârşit de stagiune

De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…

Auschwitz la 70 de ani după… Mai 1944 – martie 2014

la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fwl ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni. Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve.Read more…

”Viitorul Memoriei” într-un album

După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare. Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere: “revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”. Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.Read more…