Fermierii evrei din New Jersey

Statul New Jersey este supranumit Garden State (Statul Gradină) și numele este pe deplin justificat, nu doar de peisajele frumoase, ci și de numeroasele ferme care continuă și astăzi să producă legume și fructe vândute la supermarket, dar și direct de la fermieri. Unele ferme mai mici sunt vizitate de părinți care își aduc copiii să vadă animalele, să le mângâie și să încerce cum e viața de fermier. Copiii se bucură de această experiență și nu o dată își doresc să ia acasă un iepuraș, un miel sau chiar un mânz. Sigur că asta nu se întâmplă, dar părinții promit să mai revină. Aceste ferme au fost întemeiate de imigranți din Germania, Scandinavia, Polonia și alte țări est-europene, oameni care la un moment dat au fost disperați, dar și destul de curajoși să lase totul, să plece și să își clădească o nouă viață în altă parte. Printre aceștia au fost și mulți evrei din estul Europei. Nu știu de ce, dar când încerc să aflu mai multe din istoria lor, îmi vine în minte sfârșitul musicalului Scripcarul de pe acoperiș, când toți evreii părăsesc Anatevka pentru a-și căuta destinul și a o lua de la început în alt colț de lume. Poate unii dintre ei au ajuns și prin New Jersey? Dar musicalul se termină în momentul în care toți evreii din sat iau drumul pribegiei.Read more…

La o conferință a lui Chomsky

Am decis să public una dintre notiţele mele mai vechi, dându-mi seama că antisemitismul  american, tot mai vizibil după evenimentele tragice din Orientul Mijlociu, nu a apărut din senin. Ceea ce am auzit în decembrie 2009, la Universitatea Columbia, a fost un indiciu clar al faptului că climatul de ură antievreiască era hrănit în mediul academic cu mult timp înainte de actualele manifestări violente, din mai multe campusuri universitare, îndreptate împotriva studenților evrei și culturii evreiești. De fapt, îmi amintesc de un alt fapt pe care l-am constatat mult mai demult, în anii ’80, la o expoziție de cultură arabă aflată la intrarea principală a Universității Harvard, sponsorizată de Arabia Saudită.  Printre artefactele expuse se găsea și portretul unuia dintre primii atentatori sinucigași care ucisese mai mulţi israelieni. Un text explicativ îl lăuda cu generozitate pentru eroismul său. Decembrie 2009. Zilele trecute, cedând unui impuls masochist, am asistat la o conferință susținută de Noam Chomsky cu titlul ambiguu „Momentul unipolar și cultura imperialismului”. Conferința, anunțată ca „A cincea conferință anuală de comemorare a lui Edward Said”, a avut loc la Universitatea Columbia. Cu o oră înainte, sala era deja plină și un număr considerabil de persoane, mai ales studenți, au fost nevoiți să o urmărească de afară, prin video. În timp ce așteptam, o femeie între două vârste a început să distribuie cărți poștale cu un apel la încetarea asediului impus asupra Gazei și la formarea, în 31 decembrie, a unui lanț uman mondial, umăr la umăr, în semn de solidaritate cu palestinienii din Gaza. Oare de ce aveam impresia că era evreică?Read more…

Un avion deturnat a pus Marghita pe harta disidenței

La mijlocul anilor 1960, echipa de lupte greco-romane a Marghitei, pe atunci o comună în județul Bihor, era în prima ligă a României. József Moka  era campionul României la categoria semi-grea. Asistam la toate meciurile echipei. Dar ce legătură au luptele greco-romane cu deturnarea unui avion? József era fratele lui Béla (Adalbert) Moka, cel care a organizat deturnarea unui avion în 1971, în plină eră ceaușistă. În România a avut loc unicul caz de deturnare a unui avion aflat la sol, întrucât toate aceste acţiuni aveau loc după decolare. În 1971 eram student la Timișoara. Despre deturnare am aflat când am revenit la Marghita în vacanță, fiindcă știrea se transmitea numai în șoaptă, din gură în gură. Moka era, la fel ca mine, din Marghita. Era mecanic de profesie. La vârstă de 18 ani l-a călcat un tractor, abia a scapăt cu viață, dar a pierdut un picior, avea o proteză. Multă vreme a plănuit să fugă din România. A încercat prin toate mijloacele legale, s-a înscris pentru vizite la Istanbul, Roma, Iugoslavia (cu gândul să nu se întoarcă), dar a fost refuzat. Apoi s-a gândit să traverseze înot lacul Fertő, din Ungaria în Austria, dar nici în Ungaria nu putea pleca. Să încerce să treacă Dunărea înot?Read more…

În sfârșit, Donald Trump s-a supărat pe Vladimir Putin

Donald Trump a ajuns la cel de-al doilea mandat și abia acum își dă seama că Rusia nu se lasă convinsă de șarmul său personal și de intențiile lui sincere de a termina războiul din Ucraina, acum când datorită eforturilor lui, există speranțe să se termine și războiul din Gaza. În sfârșit s-a trezit la realitate și a conștientizat că Putin nu dorește pacea în Ucraina până când nu va transforma această țară într-o Gaza europeană. Auzind declarațiile președintelui american favorabile Rusiei și lui Putin, mă întrebam dacă Trump crede cu adevărat ce spune, dacă este chiar atât de naiv să creadă că are o baghetă magică cu care toate dorințele lui se pot transforma pe loc în realitate. El se laudă că a reușit să pună capăt la opt războaie, dar oare nu-și dă seama cine erau beligeranții și în ce măsură aceste țări se aflau în raporturi de dependență față de Statele Unite, cel mai puternic stat din lume, și față de el însuși, cel mai puternic om din lume? Numai că același raport de forțe nu se aplică relației SUA-Rusia. Chiar dacă Rusia nu mai este ce a fost, nu mai are puterea, anvergura fostei Uniuni Sovietice, Rusia actuală rămâne în continuare un jucător global cu ambiții de mare putere și dorește să-și recâștige prestigiul și rolul jucat în trecut. Iar reziliența Rusiei este incomensurabilă.Read more…

Plătim prea scump și e păcat…

Se moare din orice. Se moare de boală și se moare de ”bătrânețe”. Se moare în război și se moare (rareori) că așa vrea omul, să moară. Dar se moare, foarte mult, din accidente de circulație. După datele Organizației Mondiale a Sănătății, în 2016 (nu am date mai recente) 1.350.000 pământeni au murit din cauza accidentelor de circulație (sau o persoană la fiecare 26 secunde!), nemaivorbind de numeroșii ghinioniști rămași invalizi. Și numărul vehiculelor e în continuă creștere. În Israel, la aproximativ 10 milioane de locuitori, dintre care 7 milioane au peste 18 ani, circulă 3,7 milioane mașini particulare sau mai mult decât un automobil la două persoane! Procentajul deceselor rutiere diferă enorm de la o țară la alta. Harta de mai jos prezintă, în mare, situația în diferite țări ale lumii, raportat la 100,000 locuitori. În anul 2024, statisticile indică pentru România 10 decese rutiere la 100.000 locuitori, iar în Israel 3,63. O privire superficială asupra cifrelor poate duce la o concluzie în principiu corectă, dar ca peste tot, există și excepții. Numărul de decese în accidente rutiere pare să depindă de situația socioeconomică. Read more…

Ce ar fi fost dacă…? (3) Proiectul Uganda

Înainte de 1948 au existat diferite planuri, inițiative, proiecte, încercări de a întemeia un stat național evreiesc sau măcar o regiune autonomă.  În primele două articole ale acestei serii am enumerat câteva, dar au mai fost și altele.  Majoritatea nu au fost inițiate și realizate de evrei, ci au fost „pomeni” primite de la alții.  Și nimeni nu a făcut-o nici din altruism, nici din considerente etice, ci, evident, din interes.  Ba au fost chiar și cazuri în care „statul evreiesc” a fost o acțiune dușmănoasă, ca în cazul Planului Madagascar. propus de naziști la începutul anului 1940. Madagascar era pe atunci o colonie franceză.  După ce Franța va fi cucerită, coloniile ei i-ar fi revenit Germaniei.  Germania spera să încheie pace cu Marea Britanie și atunci flota britanică i-ar fi putut transporta pe toții evreii europeni în Madagascar, un milion pe an, iar colonia să fie condusă de… SS!  Nu ar fi fost un stat național, ci un enorm lagăr!  Numai că pacea cu Marea Britanie nu s-a materializat, flota britanică nu s-a grăbit să îndeplinească ordinele venite din Germania și proiectul a fost abandonat, fiind apoi înlocuit cu „soluția finală”. Dar aici aș vrea să vorbesc mai pe larg despre Proiectul Uganda din 1903.  Că era nevoie de el nu încape nicio îndoială.  La sfârșitul secolului al XIX-lea  și începutul secolului XX, evreii din Europa Apuseană și Centrală primiseră drepturi cetățenești și o duceau satisfăcător, însă în Europa de Est situația era catastrofală. Read more…

Dispăruți. Tiszaörs, Ungaria, 2004

Pe străduțe lăturalnice, pe lângă vile noi, cu grădini decorate cu pitici de ghips, mori de vânt și măgăruși din plastic cu ghivece de flori, Ágnes și cu mine ne îndreptăm spre strada principală cu magazinele ei moderne. Ea, ultima evreică din orașul Tiszafüred, îmi arată unde se aflau odinioară, înainte de război, casele și afacerile evreiești. Ajungem la un petec de grădină părăginită din spatele școlii. – Pe vremuri aici era o căsuță și alături două morminte, spune ea. Morminte evreiești, cred. În copilărie locuiam chiar acolo, într-o casă care a fost dărâmată pentru a face loc supermarketului, și am văzut pietrele funerare. Pășim peste gardul scund, ne croim drum printre bălării, dar nu găsim nimic. Pe cărarea crăpată, un muncitor împinge o roabă care scârțâie de-ți rupe inima. Ne apropiem de el. Ágnes îl întreabă de morminte. Omul, sfrijit și cu o mustață stufoasă, pare stânjenit: – Săptămâna trecută am sfărâmat lespezile. Directorul școlii zicea să le spargem și să folosim bucățile în zidul nou, ăla de acolo. La nici trei metri de noi, zidul de ciment se întinde de-a lungul curții școlii. – Așa stau lucrurile pe aici, spune Ágnes, resemnată. Dar eu sunt indignată.Read more…

Fotograful

Dan, un om mărunt cu barbă, fotograful ziarului Maariv și al revistei locale din Beer Șeva, era prezent la toate demonstrațiile de solidaritate cu ostaticii. Născut la Arad, România, a venit cu părinți la Beer Șeva prin anii cinzeci, când avea șapte ani. Ne cunoșteam de pe vremea când eram rezident și făceam gărzi la Unitatea Mobilă de Terapie Intensivă. De fiecare dată când era vreun accident de mașină sau un act de violență, ajungea primul la fața locului și adesea era primul care ne dădea detalii cu privire la cele întâmplate.
– De unde știți voi, fotografii de presă, despre aceste evenimente înaintea tuturor?
– Secret profesional, îmi răspundea zâmbind.
– Ce îți place cel mai mult să prinzi în obiectiv? – l-am întrebat.
– Oameni în diverse ipostaze: spectacole, nunți, evenimente deosebite, demonstrații. Îmi place să redau trăirile care se reflectă nu doar pe fețe, ci și pe pozițiile oamenilor. O privire, o mână ridicată în nenumărate variante, un zâmbet, o lacrimă, toate acestea reflectă adevăratele sentimente ale semenilor noștri.Read more…

Unde trăiesc eu oare?

Trăiesc în Israel de patruzeci și ceva de ani. De fiecare dată când țara intra în gura lumii, destul de des în această perioadă, îmi promit solemn că atunci când am un pic de timp, voi face o cercetare, să caut un răspuns la întrebarea: unde trăiesc eu de fapt, în Orientul Apropiat sau în Orientul Mijlociu? Dar să fie o cercetare ca lumea, așa cum am învățat la școală și apoi la institutul de cercetări în care am lucrat. Să intru într-o bibliotecă universitară și să descopăr ce s-a publicat în acest domeniu, cine a mai studiat acest subiect, la ce nivel și în ce limbă. Să mă lămuresc când și unde s-au folosit prima oară aceste expresii, cum și de ce s-au schimbat zonele geografice definite de ele de-a lungul timpului. Anii au trecut și niciodată nu am găsit timp pentru o astfel de distracție intelectuală. Treptat au apărut internetul cu baze de date și browsere, rețelele de socializare și inteligența artificială (IA). Acum, deși sunt pensionar cu foarte mult timp liber la dispoziție și încă interesat să aflu unde trăiesc, îmi vine peste mână să folosesc o metodă atât de desuetă… Și atunci? Ce să fac? Să întreb lumea pe Facebook sau pe orice altă rețea de socializare, să întreb ChatGPT sau vreo aplicație echivalentă? Și în ce limbă? Nu sunt naiv, termenii sunt folosiți azi mai mult politic decât geografic și istoric. Iar politic răspunsul depinde în ce limbă trăiești.Read more…

Locuitorii şi adresele din Clujul anului 1943. Pagini de poticnire

În februarie 1943, la Editura Minerva din Cluj a apărut publicaţia Kolozsvári lak és címjegyzék 1943 (Indexul locuinţelor şi adreselor din Cluj, 1943). Volumul gros, de 627 de pagini, era rodul muncii temeinice a trei funcţionari publici: Ödön Boga, revizor contabil, şef al administraţiei fiscale locale, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, fruncţionari fiscali (perceptori). Publicaţia voluminoasă, elaborată cu profesionalism şi migală (astăzi ne e greu să ne imaginăm cum se alcătuia o bază de date atât de amănunţită fără ajutorul computerului) avea să fie utilizată circa doi ani. În octombrie 1945, Clujul a fost eliberat, curând numele străzilor şi pieţelor (cel puţin ale celor centrale) au fost schimbate[2], iar după ce Transilvania de Nord a reintrat în componenţa României, acest index, întocmit în limba maghiară şi reflectând situaţia din 1943, a devenit inutil. Mă îndoiesc că vrednicii funcţionari fiscali, Ödön Boga, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, şi-ar fi imaginat vreodată că lucrarea lor, menită să înlesnească găsirea locuinţelor şi adreselor în timpul administraţiei maghiare a Clujului, avea să devină o importantă sursă istorică şi sociologică, mai cu seamă pentru populaţia evreiască a oraşului. De fapt, cred că volumul Kolozsvári lak és címjegyzék este ultimul loc în care evreii clujeni au mai fost trecuţi cu nume, prenume şi profesiune, ca cetăţeni ai urbei…Read more…