Casa în care am locuit vreme de douăzeci și cinci de ani pe strada Rákóczi, în cartierul Grigorescu din Cluj, avea treizeci de locatari, români, maghiari, germani, evrei, armeni și turci, „o casă a naționalităților conlocuitoare din România”, dacă vreți. Era o clădire cu două etaje, construită în anii 1930. Toți copiii din imobil vorbeau româna și maghiara, unii au învățat și germana. Curtea cu pomi fructiferi oferea o diversitate de fructe gratuite care, din păcate, erau recoltate verzi. În spatele imobilului era un teren mare pe care jucam fotbal sau volei. Vecinii se alăturau cu plăcere la jocurile noastre. Cea mai bătăioasă și mai sprintenă era Ana, fetița familiei cu care împărțeam apartamentul. Se cățăra cu dibăcie în pomi, iar noi băieții o rugam să ne arunce și nouă fructe. Într-o zi, împreună cu prietenul meu Béla, i-am demontat o păpușă și ca pedeapsă ea mi-a făcut un cucui pe frunte cu o bilă de popice. În adolescență, Ana obișnuia să-și spele lenjeria de corp și s-o usuce în curte, pe o sfoară întinsă în fața ferestrei ei, între doi pomi. Un vecin, nenea Barabaș, avea motocicletă și dimineața trecea printre acei copaci pentru a ieși în stradă. Dacă rufele Anei erau la uscat, se apleca și se ferea. Într-o zi, după ce rufele s-au uscat, Ana a uitat să scoată sfoara și după-amiază, când nenea Barabaș s-a întors de la lucru, era cât pe ce să fie spânzurat. De atunci el a poreclit-o pe Ana “Floare de Spânzurătoare”.Read more…