Pe dr. Iosif Rosenthal (tatăl lui Peter „al nostru”, din Baabel) îl cunosc de când lumea și dintotdeauna l-am numit „Nenea Ioji”. Nu demult am avut cu el o conversație extrem de interesantă, a evocat diverse amintiri din tinerețe și astfel am aflat o poveste mai puțin cunoscută legată de comunitatea evreilor din Orăștie în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Nenea Ioji s-a născut în 1932 la Lupeni. Era fiul unuia din cei numai trei medici din localitate. A făcut primele două clase la Lupeni, dar în 11 octombrie 1940 a intrat în vigoare legea care îi excludea pe evrei din învățământ și el a fost trimis la o mătușă, la Alba Iulia, unde exista o școală evreiască. În vara anului 1941, când el era acasă, în vacanță, familia a fost „evacuată” (adică deportată) într-un lagăr la Hațeg. Până aici, povestea e cunoscută, e expusă detailat în articolul lui Dan Simion Grecu despre Județul Hunedoara în anii 1939-49. (1) În iunie 1941, Antonescu a ordonat ca toți evreii să fie concentrați în reședințele de județe. La început, unii au fost exceptați (bătrâni, invalizi sau persoane indispensabile, de exemplu medici), mulți dintre aceștia au fost luați mai târziu, în octombrie. Problema era că Deva, reședința județului, este un oraș destul de mic, astfel încât evreii au fost adunați în trei centre: Deva, Ilia și Hațeg. Read more…
De-ale războiului
O după-masă de martie, anul acesta, la Tel Aviv. Am ajuns la gară cu autobuzul. În timp ce mă grăbeam spre intrarea gării, a pornit alarma. Întâi am auzit-o de la telefoanele celor din jur, după câteva secunde am simțit în buzunar telefonul meu vibrând și lanterna lumina puternic, intermitent. Nu a fost nevoie să citesc anunțul de pe ecran. Aproape imediat s-a auzit printr-un megafon o voce care avertiza că vine o alarmă și îndemna trecătorii să intre în adăpostul cel mai apropiat. După câteva secunde au pornit și sirenele. Țipetele lor stridente, sfâșietoare și amenințătoare, pulsând în urechi de la tonuri joase spre cele înalte și înapoi, au acoperit toate zgomotele din jur. Până am intrat în gară, sirenele s-au oprit și s-a lăsat o liniște ciudată. Conform dispozițiilor Comandamentului Frontului Intern (CFI), în această situație nu se mai face controlul de securitate și porțile automate erau deschise, permițând intrarea liberă a mulțimii. Împreună cu alți călători am coborât scările și am ajuns la capătul peronului subteran. Un megafon anunța că adăpostul este la celălalt capăt al peronului, la vreo 100 de metri. În timp ce ne grăbeam spre adăpost, s-au auzit câteva bubuituri puternice. Greu de știut dacă erau proiectilele noastre sau rachetele lor, căzute poate prin apropiere.Read more…

