Era din nou Șabat, a cincea săptămână de lock down. În ciuda intensei campanii de vaccinare, Covidul bântuia cu sălbăticie din cauza variantei britanice. De două săptămâni primisem și a doua doză de vaccin, dar nu-mi folosea la nimic. Aeroportul Ben Gurion era închis și oricum nu aveam voie să ne îndepărtăm de casă mai mult de o mie de metri, așa că pe nepoți nu-i puteam vedea și cu prietenii nu m-am întâlnit mai bine de o lună. În afară de plimbarea zilnică nu aveam ce face, decât să stau între patru pereți. Sâmbăta aceasta, ca să fiu și mai bine dispus, era ploioasă și bineînțeles friguroasă, așa că nici programul de sport nu mi l-am îndeplinit. Ajunge mi-am spus, trebuie să ies din casă. M-am urcat în mașină și am pornit spre centrul comercial cel mai vizitat din oraș. Ploua intens, cu rafale de vânt care-ți smulgeau umbrela din mâini. Totul era închis din cauza pandemiei, în afară de un supermarket rusesc numit Tiv Taam (Gust Bun), care a apărut odată cu emigrația din fosta Uniune Sovietică. Lângă intrarea în magazin, într-un colț, un afroamerican cu un sintetizator cânta muzică de jazz. (Era unul din acei „israeliți africani evrei” cum își spun ei, originari din New York. Read more…
