Doar asta ne mai lipsea: doctori cu ambiții literare!

Mă tot întreb de ce inginerii, avocații, contabilii și mai ales șefii de gară nu simt nevoia de a pune pe hârtie gânduri, senzații, amintiri? Asta aproape numai medicii o fac, probabil ca un produs al unei obsesii de-a dreptul patologice, de parcă nu ar exista în lume destui jurnaliști și scriitori profesioniști, care oricum luptă pentru atenția unui public literar în permanentă scădere! Se pune întrebarea: oare medicii nu au destule preocupări profesionale, nu sunt ocupați cu ulcere, infecții, dureri de șale și alte necazuri legate de sănătatea pacienților? Desigur, nu putem ignora faptul că în subconștientul nostru, vanitatea joacă un rol important și că medicul va utiliza orice metodă pentru a se face auzit – respectiv citit. Dar asta nu dă un răspuns atotcuprinzător. De aceea mi-am propus să caut explicații mai veridice, mai complete și mai apropiate de realitate. O scurtă privire asupra sumarului revistei Baabel ne arată că medicii care contribuie la această apariție literară de valoare discută subiecte care, cel puțin aparent, nu au nicio legătură cu menirea lor de tămăduitori. După șase ani de studii medicale, după alți 38 de ani de practică a medicinei și 65 de ani de gândire forțată asupra existenței umane și folosind cunoștințele mele de anatomie, fiziologie și neuro-gastronomie, sunt convins că o mulțime de biblioteci ar putea găzdui tratate interesante despre funcția și tulburările genunchiului drept; exact același număr de volume s-ar putea scrie și despre beteșugurile genunchiului stâng. Dar nu, medicii se străduiesc să scrie despre orice,…Read more…

Aselenizarea

Oare câţi dintre cititorii Baabel au privit acum 56 de ani (în 16 iulie 1969) aselenizarea la un televizor alb-negru cu tuburi, Cosmos sau Rubin? Casa noastră devenise neîncăpătoare; mulți vecini sosiseră cu propriile scaune, se stătea și pe jos, pe covor. Transmisia începuse mai devreme. Unii veneau, priveau puțin și plecau apoi la masă sau alte treburi. Odată cu venirea serii eram din ce în ce mai obosiți. Eu stpteam la loc de cinste, pe singurul scaun cu mânere, vechi și confortabil, peste care mama aruncase o pătură groasă de lână și fiind chiar în fața ecranului, nu mă înduram să mă duc nici măcar la toaletă, pentru ca, Doamne ferește, să nu-mi ocupe cineva locul.  Și când a fost totuși nevoie, am așezat-o pe mama în locul meu. Cu această ocazie am constatat că patul meu dublu, aflat în altă cameră, era ocupat de șapte copii din vecini care dormeau înghesuiți, care cum puteau. Pe jos dormea și o femeie, mama unor prieteni de joacă. Ciudat, dar ea avea o pătură pe care nu o cunoșteam, nu era a noastră. Era destul de cald și mama oferea periodic câte un sirop de zmeură sau caise. Read more…

Minciuna în epoca întâlnirilor aranjate prin internet

Mult stimatul meu coleg de breaslă și eseistul pasionat Tibi Ezri a publicat în Baabel o serie întreagă de articole pe tema „De ce mint oamenii”. Cu toate că fiecare rând al său e doldora de înțelepciune, ar fi putut să se rezume la o singură frază: „Oamenii mint pentru că sunt oameni”, de unde reiese că minciuna este un atribut de bază al omului. Acesta este un adevăr fundamental, căruia îi puteți da crezare – sau nu. Ar fi preferabil să mă credeți. Din păcate minciuna este văzută ca ceva negativ. După părerea mea ar trebui să adoptăm o atitudine mai echilibrată, mai nuanțată. Bineînțeles că nu vreau să pretind că scorneala este o virtute. Din contră! Când e vorba de mersul trenurilor, de cercetare științifică sau de declarații de venit, este de dorit ca afirmațiile să corespundă adevărului. Același lucru se recomandă la aprecierea propriei greutăți, când te uiți cu jind la prăjiturile din vitrina cofetăriei. Dar în alte cazuri nu trebuie să dăm adevărului o importanță chiar atât de exagerată. În relațiile interumane, în discuțiile dintre prieteni și mai ales la căutarea unui partener, o anumită doză de neadevăr este acceptabilă, ba chiar utilă. Asta ne aduce la adevărata temă a articolului: întâlnirile aranjate prin internet, un mediu în care în zilele noastre cei mai mulți tineri (și câțiva bătrâni ca mine) se simt ca acasă. E destul să ai cunoștințe de bază în materie de calculatoare și să ai acces la internet și o lume întreagă de parteneri potențial îți stă la dispoziție. Între timp nici nu mai e nevoie de calculator, te poți descurca chiar și numai cu un smartphone, dacă ai pe el programul necesar și știi cum să-l folosești. Distanța față de celălalt te protejează, făcându-te să nu recunoști imediat tristul adevăr. Numărul practic nelimitat de parteneri disponibili în spațiul cibernetic reduce importanța eșecului – dacă nu reușești cu unul, găsești cu ușurință un alt fraier, căruia să-i prezinți în mod convingător calitățile tale extraordinare. Read more…

Agentul 222 și alte întâmplări hazlii

La aeroport te poți aștepta la o serie întreagă de surprize nu tocmai plăcute, care ulterior ți se par hazlii. Am trecut de câteva ori prin aventuri de acest fel. Cele mai multe probleme le fac zborurile indirecte, în care ai nenumărate ocazii să pierzi obiecte personale, sau chiar avionul care trebuia să te ducă la destinație. La Frankfurt, unde aveam la dispoziție doar o oră ca să prind legătura pentru Chicago, am fost reținut ca suspect de trafic de droguri din cauza unui laxativ sub forma unui praf alb. Când s-au lămurit în sfârșit lucrurile, avionul în cauză plecase. Cu ocazia unui zbor la Boston cu transfer la Newark, cursa de la Tel Aviv a sosit cu o întârziere de o jumătate de oră. Aveam la dispoziție două ore pentru a prinde avionul spre Boston, timp în care trebuia să fac controlul pașapoartelor, controlul vamal al valizelor, etc., etc. Eram în întârziere, mai erau doar zece minute până la îmbarcare, așa că, luând exemplul altor trei pasageri concetățeni, mi-am scos pantofii și i-am luat într-o mână, bagajul în cealaltă, cureaua de la pantaloni mi-am pus-o după gât, și îmbrăcat într-o scurtă, am alergat ca pe vremea tinereții, dar din păcate nu cu același spor.Read more…

Îţi poţi ghici norocul în numerele… de înmatriculare?

Spre deosebire de alţi copii din preajma mea, înainte de a intra în şcoala primară nu ştiam să citesc. Cunoşteam câteva litere mari de tipar şi atât. La începutul lunii septembrie ne-am dus cu mama la librăria Coşbuc din centrul Clujului şi am cumpărat cărţile necesare pentru clasa întâia (pe atunci ele nu se distribuiau gratuit): Abecedar, Carte de citire şi Aritmetica. După-amiază mama mi le-a învelit frumos în hârtie albastră şi mi-a spus: „O să vezi că după ce vei apuca să înveţi literele vei putea citi toate firmele magazinelor şi afişele de pe stradă”. Într-adevăr, pe măsură ce deprindeam câte o literă nouă, mi se lărgea şi orizontul informaţiilor obţinute pe stradă. De o vreme încoace, de când am devenit „colecţionară de paşi”, mă plimb mult pe străzile din cartier şi pe malul Someşului, unde „literatura stradală” nu este prea bogată şi privirea mea curioasă se îndreaptă către textele de pe… plăcuţele de înmatriculare ale automobilelor. Trebuie să recunosc că am ce citi! Clujul e practic sufocat de maşini. Citindu-le şi încercând să le descifrez, nu pot evita să mă gândesc la semnificaţia faptului de a mă întâlni, la un moment dat, cu anumite numere de înmatriculare.Read more…