In the footsteps of Lili Rosenfeld. The Cluj roots of the author of “The Musical Human”

Lili Rosenfeld died without even seeing her son, let alone telling him about her family… Michael Spitzer knew nothing about his maternal grandparents who perished in the Holocaust, about his mother’s childhood and adolescence. Now he was in Cluj for the first time, just passing through, and he wanted to know something about his roots. The Mathias Corvinus College had asked me to help him…Lili Rosenfeld was 15 years old at the time of deportation. If she was a student at the Jewish High School in Cluj[3], there there would be a chance to find out more about her. I left Michael Spitzer and ran home, took out the monograph of the Jewish High School in Cluj, read the list of students and at position 397 I found her: Rosenfeld Livia. In the school year 1940/41 she was in the 2nd grade of high school, and in the last school year, before the deportation 1943/1944 she was in the 5th grade B. The last column of the list, which contained the information related to the Holocaust, was empty, those who drew it up did not know who survived.Read more…

Israel 2050 – Victoria demografiei prin democrație?

Titlul articolului poate provoacă multiple întrebări și controverse. De câteva luni, o mare parte a populației Israelului se opune fie tacit, fie prin demonstrații uriașe, noilor legi judiciare, în forma lor inițială, dură, care fără nicio îndoială ar duce țara de râpă, transformând-o într-o dictatură. Un sondaj de opinie din februarie 2023, efectuat printre cetățeni cu diferite opinii politice, arată că 84% din populația Israelului crede că e nevoie de unele schimbări în sistemul judiciar, dar numai 22% sprijină reforma juridică sub forma în care actualul guvern vrea s-o legifereze. Dacă legile vor fi adoptate așa cum au fost planificate inițial, la fel cum una importantă a primit deja votul Knessetului într-o formă neschimbată, țara va merge spre dictatură, sau cel mult spre o democrație care se va limita la libertatea alegerilor. Dar există și posibilitatea ca următoarele schimbări juridice radicale să includă o lege care să limiteze alegerile la o dată în zece ani, din diferite motive, de exemplu din lipsă de fonduri pentru a finanța alegerile. Și mai rău va fi dacă se va renunța complet la alegeri. Acest lucru este verosimil, fiindcă guvernul va face tot posibilul să rămână la putere cât mai mult timp. În acest caz, dictatura se va instaura pe timp nelimitat și numai o lovitură de stat o va putea răsturna. Dar ce se va întâmpla în cazul în care democrația israeliană va rămâne învingătoare? Încotro va merge Israelul? Care va fi situația în 2048, la aniversarea a 100 de ani de la întemeierea statului nostru? Dar în 2050?Read more…

Ministrul israelian de externe a negat că ar fi permis contacte cu partidul AUR din România

Potrivit cotidianului The Times of Israel[1] și agenției de presă ANI,  Eli Cohen, ministrul israelian de externe, a negat că ministerul ar fi renunțat la boicotul partidului de extremă dreaptă antisemit AUR, așa cum s-a afirmat în cotidianul Haaretz. ”Este un Fake news”, a scris el pe Twitter.”Până acum nu s-a realizat nici un contact între Ambasada Israelului din România, Ministerul de Externe și partidul AUR, printre altele din cauza poziției unora dintre membrii acestui partid care au elogiat criminali de război care au comis crime de război împotriva evreilor în Holocaust”. Read more…

O (posibilă) știre bombă

Tocmai am primit o ştire… bombă. Cică zilele acestea s-ar fi semnat un acord de cooperare reciproc avantajoasă între partidul AUR (Alianța pentru Uniunea Românilor) din România și partidul Otzma Yehudit (Puterea evreiască) din Israel. La ceremonialul de semnare, care s-a desfășurat în Aula Mare a Facultății de Medicină din Iași, au participat președinții celor două partide – George Simion și respectiv Itamar Ben-Gvir. Domnul George Simion a recunoscut cu acest prilej că în trecut a avut vederi mai extremiste, dar acum s-a domolit. Domnul Ben-Gvir a replicat că își înțelege perfect omologul, căci și el însuși s-a moderat, iar ca dovadă a dat jos din salon portretul fostului său idol, Baruch Goldstein, cel care a omorât 29 de arabi în timpul unei rugăciuni la o moschee din Hebron. “Și acum mai încerc un sentiment de tristețe când văd gaura rămasă în perete, dar politica cere sacrificii“ – a adăugat domnul Ben-Gvir. Ceremonia a fost amânată de câteva ori, căci în trecut partidul AUR arătase simpatie pentru mareșalul Antonescu, însă doctorul Ben-Gvir a afirmat că după un studiu amănunțit al problemei a constatat că mareșalul nu a omorât nici măcar un singur susținător al partidului Otzma Yehudit…Read more…

Fals!

În ultima vreme am povestit despre unele aspecte dubioase, dacă nu chiar criminale, din lumea artei.  Printre ele se numără și falsificarea. Spre deosebire de jaf, care cere numai forță brută, falsificarea e mult mai complexă.  Falsificatorul trebuie să aibă cunoștințele și îndemânarea să creeze imitații perfecte și să-l convingă pe cumpărător că obiectul e autentic.  Și cum experții devin din ce în ce mai pricepuți și au la dispoziție tehnici din ce în ce mai sofisticate, provocarea devine tot mai mare – și totuși se găsesc destui îndrăzneți…  După unele păreri, din operele de artă oferite spre vânzare în zilele noastre, chiar și de galeriile serioase, peste o treime sunt falsuri. Mai devreme sau mai târziu falsificatorii vor fi depistați și pedepsiți.  Dar să se dea singuri de gol??  Ei bine, a existat și așa un caz, cel al lui Han van Meegeren. Han (=Henric) s-a născut în orașul olandez Deventer, unde tatăl lui preda la școala pedagogică.  Încă din copilărie i-a plăcut desenul.  Primul său mentor a fost profesorul de artă din liceu, un mare admirator al lui Vermeer, care i-a și arătat tehnicile folosite de marele pictor.  Dar tatăl său i-a spus foarte clar: cu pictura va rămână muritor de foame.Read more…

Povestea adevărată din spatele celebrei opere Porgy and Bess

Cu siguranță aproape toată lumea cunoaște celebra baladă Summertime din opera fraților Gershwin, care răsună în căldura sufocantă din sudul Statelor Unite. Acțiunea  tragică se petrece într-un cartier sărac din Charleston, South Carolina. Porgy, un cerșetor negru infirm, caută dragostea frumoasei Bess, care este curtată și sedusă de figura dubioasă Sportin’ Life. Primită la început cu scepticism, această primă operă în care toate personajele sunt de culoare, s-a bucurat apoi de o popularitate durabilă. Poate că inițiații știu că opera lui Gershwin se bazează pe un roman din anul 1925, intitulat Porgy, scris de jurnalistul și autorul american de cărți pentru copii DuBose Heyward (1885-1940). Acesta, la rândul său, s-a inspirat dintr-un eveniment real din orașul său natal. Însă acțiunea romanului și cu atât mai mult a operei, au puțin de-a face cu evenimentele reale. Amândouă s-au mărginit să preia în primul rând atmosfera locală, realitățile sociale ale vremii, și să le amplifice într-un mod dramatic. Povestea se bazează pe evenimente petrecute prin anul 1900, în cartierul rural James Island la marginea orașului Charleston.Read more…

Taxi

Îmi place să călătoresc cu taxiul şi mă simt excelent când îmi pot permite acest lux, mai exact am „bani de taxi”. Chiar şi în ziua de azi, când nu mai sunt atât de strâmtorată încât plata taxiului să reprezinte o problemă, simt o bucurie lăuntrică la gândul că dacă vreau pot să mă duc în oraş şi să mă întorc cu taxiul de acolo. N-o fac prea des, pentru că pe de o parte, merg mult pe jos (un obicei despre care am povestit aici https://baabel.ro/2022/12/colectionara-de-pasi/ ), pe de altă parte, în prezent transportul în comun din Oraşul Comoară e foarte confortabil şi, în plus, am împlinit anii la care beneficiez de abonament gratuit nelimitat pe toate liniile. Mă mai răsfăţ, totuşi, cu taxiul, atunci când sunt în întârziere, e seara târziu şi nu mai circulă autobuzele sau când pur şi simplu am poftă să urc în taxi şi să povestesc cu taximetristul. Cred că nu numai la Cluj, ci oriunde în lume, dacă vrei să iei pulsul vieţii locale (sociale, politice sau mondene), nu ai decât să urci într-un taxi şi să discuţi cu şoferul.Deunăzi aveam de făcut un drum mai lung. Am accesat aplicaţia de taxi (recent instalată pe telefon), am dialogat prin mesaje cu cel mai apropiat taximetrist, am urcat, i-am spus adresa de destinaţie, a tastat-o pe tableta lui, a vizualizat traseul, am pornit, iar eu m-am trezit spunându-i tânărului de la volan: „Nici taxiurile nu mai sunt ca odinioară! Ştiţi că în copilăria mea staţia de taxi era în centrul oraşului? Acolo erau parcate câteva automobile cu mărci ruseşti (Pobeda, Moskvici şi Volga) şi pe un stâlp, într-o cutie de lemn, era instalat un telefon negru, de bachelită, cu disc, la care sunau clienţii. Atunci când suna telefonul („Acolo pe trotuar?” mă întreabă taximetristul neîncrezător. „Da, acolo, pe stradă” îi răspund eu) şoferii de taxi aflaţi în stand ridicau receptorul, luau comanda şi porneau în cursă. „Nici dispecerat nu era?” – se miră interlocutorul meu. „Nu. Dispeceratul a apărut mult mai târziu, când se putea deja comunica prin staţie radio”Read more…

Amintiri la bătrânețe

În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…

Îngrijitorul cimitirului

Într-una din zile încercam să mă despart de câteva sacouri mai vechi. Pe reverul unui sacou pe care nu-l mai purtasem de multă vreme am dat de o insignă cu drapelele Australiei și Noii Zeelande, cu inscripția ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps, cel care a eliberat Beer Șeva de sub ocupația otomană în 1917). De unde aveam insigna? m-am întrebat. M-am întors cu douăzeci de ani de ani în urmă și mi-am amintit. Fostul meu vecin, Yusuf, un om de peste de șaptezeci de ani, pleca în fiecare dimineață pe la ora șase cu un rucsac pe spate. Pleca pe jos și se îndrepta mereu în aceeași direcție, spre centrul vechi. Eram nedumerit, nu înțelegeam ce caută un om de vârsta lui, dis-de-dimineață pe stradă, cu rucsacul pe spate. Poate mai lucra undeva? Sau îngrijea pe cineva din familie care locuia în acea direcție? Avea o familie numeroasă, o soție bolnavă care adesea era internată în spital și mai mulți copii care mergeau la școală. Nu era cea mai liniștită familie pe care am cunoscut-o. Când ne întâlneam, schimbam câteva vorbe de politețe, până când într-o sâmbătă, plimbându-mă cu câinele, l-am văzut în curtea blocului. Voiam să mă plâng de gălăgia pe care o făcea familia lui, dar el mi-a luat-o înainte. – De unde ești dumneata, domnule? – m-a întrebat. I-am răspuns, după care, abandonând o discuție neplăcută, i-am pus și eu aceeași întrebare.Read more…

Înainte de COVID, dar și după…

”Înainte de COVID” – iată o expresie care în ultimii ani a intrat în uzul curent. De la mic la mare, adică de la cetățeanul de pe stradă până la ultimul politician sau economist, în mai toate subiectele, în mai toate discuțiile, articolele și discursurile, termenul de referință e COVID-ul. Înainte de COVID situația economică era așa, acum e așa. Înainte de COVID epidemia de gripă înspăimânta pe mulți, acum ea a trecut pe locul doi ș.a.m.d. În tinerețea mea termenul de referință era ”înainte de război”. Toată lumea știa despre ce război e vorba, adică de cel de al Doilea Război Mondial care se terminase de curând și ale cărui consecințe se puteau simți încă peste tot și în toate domeniile…Odată ajuns în Israel, am înțeles foarte repede că expresia ”dinainte de război” nu-și are locul în dialogul zilnic între localnici sau în paginile ziarelor și revistelor, pur și simplu pentru că de când există, Israelul e în perioada ”de dinainte de război”.Read more…

La Salzburg, în sfârșit

De ani și ani de zile îmi doresc să ajung în acest oraș austriac, îmi pierdusem aproape speranța, fiindcă împlinirea acestei dorințe se tot amâna. Salzburg este orașul lui natal al lui Mozart, îmi doream mult să văd casa în care se născuse și grădinile Mirabell unde se plimba ca distracție și deconectare zilnică. Cu 20 de ani în urmă îi citisem corespondența și aflasem din scrisorile lui că nu iubea acest oraș, se simțea încătușat și plictisit, chiar grădinile Mirabell îl plictiseau, dar nu avea altceva mai bun, iar eu eram curioasă să văd locurile din care Mozart își dorea să scape. Toate detaliile pe care le știam despre viața lui mă atrăgeau, îl consider adăpostit în sufletul meu pentru totdeauna, îl ador de-a dreptul pe genialul zăpăcit și copilăros…La Salzburg, în casa în care s-a născut, pe Getreidegasse nr. 9, în încăperea unde este semnalată data nașterii sale, 27 ianuarie 1756, am fost din nou foarte emoționată. De fapt, în toate călătoriile mele, asta caut – emoția adevărată pe care n-o mai uit, cea care îmi va încălzi inima pentru totdeauna când îmi voi reaminti acele momente spunând ” am fost și eu acolo”.Read more…

Troița

După cum am mai spus în povestirea Islazul (https://baabel.ro/2023/06/islazul/), am petrecut multe zile de vară pe meleaguri vâlcene împreună cu cei trei nepoți, fiind găzduiți în casa de vară a bunicilor din partea mamei a doi dintre copii. Le consider cele mai frumoase momente din viața noastră de până acum, dar și cele mai grele; răspunderea era foarte mare. Încă de la început mi-am dorit ca verii să devină prieteni buni nu doar pentru perioada copilăriei, ci pentru toată viața. Nu știu dacă am reușit, dar sunt semne încurajatoare, acum, când sunt aproape toți trecuți de vârsta adolescenței. Cum spuneam, îi supravegheam non-stop, ca să nu se întâmple ceva nedorit. Celor trei li se adăuga, aproape zilnic, un al patrulea năzdrăvan, nepotul unei familii din sat, venit în vacanță. Fiind din partea locului (stătea în orașul apropiat), el ne era și un fel de ghid în deplasările noastre. Nepoții mei erau veniți mai de departe. Deseori ieșeam cu toții din curtea gospodăriei, mai ales spre seară, când soarele se mai domolea. O plimbare preferată era la râul Otăsău care străbate comuna, foarte aproape de terminarea proprietății cuscrilor noștri.Read more…

Întâmplări neobișnuite din călătoriile noastre

De fiecare dată când ne întoarcem dintr-o călătorie, soția mea aranjează fotografiile în ordine strict cronologică (ea a făcut clasele primare la o școală germană din Timișoara). Dar nu totul poate fi imortalizat în fotografii. Sunt și unele întâmplări deosebite pe care nu le putem uita. În 1988 am participat pentru prima oară, împreună cu soția și doi prieteni, la congresul anual american de anesteziologie, cel mai mare din lume. Americanii nu sunt prea darnici și în afară de ciocolată de băut, nu exagerat de dulce, nu s-a servit nimic. În pauze verificam culoarea lichidului care ieșea din cele trei samovare uriașe cu ciocolată fierbinte. Prin legea gravitației, ciocolata concentrată se sedimenta pe fundul samovarului. Când vedeam că lichidul era deja foarte concentrat, ne turnam și noi din băutura care abia curgea de groasă ce era. Și era foarte gustoasă. Așa m-am obișnuit să beau între 8-10 cești pe zi, fără să fac diabet și fără să mă îngraș prea mult. Ani de zile mi-a rămas în gură acel gust delicios! În 1991 am fost la Congresul Mondial de Terapie Intensivă, la Bruxelles. Acolo am avut două aventuri din genul “comediei negre” aș spune. La intrarea în principat, șoferul nostru (Sergio, fost coleg și prieten) a găsit o scurtătură spre centrul orașului Luxemburg. Poteca era îngustă și oamenii se dădeau în lături ca să putem trece. Read more…

Rafale estivale 3

1. Majoritatea oamenilor se împăunează cu diplome, titluri universitare și job-uri pompoase. Jalnica exteriorizare a eu-rilor inflamate de nevoia patologică de glorie. Nimeni nu se mai fălește că e țăran, fermier, crescător de animale, miner, siderurgist, strungar, electrician sau șofer de camion. Suprastructura gonflată a lumii postmoderne e condamnată la prăbușire, infrastructura a fost slăbită în mod stupid, incompetent și voluntar. 2. Să nu aveți niciun dubiu legat de chestiunea AI, magica, de acum celebra, mult propagată inteligență artificială: – AI nu are nimic supranatural, transuman, ci este strict produsul inteligenței umane. Mitizarea și proslăvirea ei reprezintă o nouă intoxicare generalizată a opiniei publice mondiale.Read more…

Salată de fructe Baabel

În articolul dedicat celei de a 11-a aniversări a revistei noastre propuneam o reţetă de salată de fructe, la care să contribuie cât mai mulţi baabelieni, cu ingrediente potrivite fanteziei lor, pentru a-i conferi un gust cât mai complex şi savuros. Eu, în calitate de fondatoare, am aşezat în bolul virtual felii de mere parmen auriu (soiul meu preferat, ardelenesc, din ce în ce mai rar), câteva boabe de cătină şi o linguriţă de miere. Marina Zaharopol a adăugat sâmburi de rodie, pentru textură. Veronica Rozenberg a propus nişte smochine, curmale, ananas şi alune de pădure prăjite şi mărunţite, precum şi un topping de frişcă. Tiberiu Ezri a sugerat o lingură de suc de lămâie, stafide şi câteva vişine din vişinata făcută în casă. Gabriel Ben Meron a scris: “mi-e ruşine să recunosc, dar eu adaug şi lichior” (50 cc). Anca Laslo – născută în Zodia Gemeni, tocmai în ziua de 11 – a mai pus în salata “work in progress” boabe de zmeură şi cubuleţe de cantalup.Read more…

Un demers ciudat

Pe 3 august, cotidianul israelian Haaretz a publicat un articol al cărui conținut pur și simplu a șocat o parte din cititori, dar mai ales pe evreii din România și cei români din Israel. Dacă este adevărat ce se afirmă (și nu are de ce să nu fie, nu este fake news), ar fi vorba de o schimbare radicală a politicii externe a statului evreu care contravine strădaniilor de a păstra pretutindeni memoria victimelor Holocaustului și dă apă la moară antisemitismului. De asemenea, anihilează munca de multe decenii a istoricilor onești din România, Israel sau Statele Unite, evrei și români, de a conștientiza pentru generațiile tinere existența unui Holocaust românesc. Citez din articol: ”Ministrul de externe (israelian n.n.) Eli Cohen depune eforturi pentru a schimba politica Israelului față de partidul de extremă dreaptă AUR din România care a exprimat poziții antisemite și a negat Holocaustul, aceasta în pofida opiniilor atât ale profesioniștilor din ministerul de Externe, cât și ale celor de la Yad Vashem, institutul israelian oficial care se ocupă de Holocaust”. Articolul descrie exact cine este și ce vrea partidul AUR, cu ”o ideologie de extremă-dreaptă naționalistă”, citează numeroase declarații antisemite și negaționiste ale reprezentanților partidului, care adesea au preamărit liderii fasciști din România și subliniază că ”unii dintre conducătorii AUR sunt afiliați cercurilor fasciste românești”.Read more…

Tezaurul Gurlitt

În 2012, în apartamentul modest al unui bătrânel din München, pe nume Cornelius Gurlitt, s-a găsit o colecție de artă cu totul incredibilă: Monet, Cézanne, Renoir, Matisse, Picasso etc., opere care demult erau considerate pierdute.  Nu avea destul loc pe pereți, tablourile erau pur și simplu stivuite pe podea.  Colecția valora zeci de milioane de euro.  Descoperirea a fost o surpriză pentru amatorii de artă din întreaga lume. Totul a început în 2010, când Gurlitt a fost prins întorcându-se din Elveția cu 9.000 de euro asupra sa.  A bâlbâit ceva despre tablouri (probabil că tocmai vânduse unul) și imediat a devenit suspect de comerț ilicit cu opere de artă.  O percheziție a scos la iveală peste 1400 de opere de artă aflate în apartamentul lui, plus încă vreo 250 pe care le ținea în casa lui de la Salzburg (Austria).  Bătrânelul spunea că le moștenise de la tatăl său și neavând altă sursă de venit, trăia din vânzarea lor.  Chiar dacă îi dăm crezare, se pune întrebarea cum le-a obținut tatăl lui.  În 2011, un tablou al lui Gurlitt, scos la licitație la Köln, a fost recunoscut de moștenitorul fostului proprietar – tabloul fusese jefuit de naziști…Read more…

Unsprezece ani în Baabel

Iată-ne la cea de a 11-a aniversare a revistei Baabel, al cărei prim număr a fost „moşit” şi „năşit” de Eva Galambos şi de mine sau viceversa. Ca de fiecare dată, nu pot să nu trec în revistă semnificaţiile numărului 11, primul număr prim simetric care ascunde semnificaţii din cele mai interesante. Numerologii spun că 11 este un număr-maestru cu o vibraţie puternică, iar persoanele care au legătură cu numărul 11 dau dovadă de creativitate şi voinţă de a avansa. În astrologie, numărul 11 este asociat cu zodia Vărsător reprezentând un flux de energie și idei. Timp de un an, Baabel şi baabelienii au fost asociaţi cu numărul 11 şi pot spune că nu am dus lipsă de creativitate şi de voinţă de a avansa, nici de energie şi de idei noi, după cum s-au putut convinge cititorii noştri. În calitate de redactor fondator şi responsabil, eu cred totuşi că cea mai mare realizare a celor 11 ani a fost faptul că am continuat să existăm şi să apărem cu regularitate. Studiind şi traducând, de-a lungul timpului, mai multe articole despre presa scrisă din Transilvania, am observat că foarte multe periodice, ziare şi reviste au avut o viaţă cu mult mai scurtă decât Baabel. Revista noastră a continuat să apară şi să se diversifice şi în cel de al unsprezecelea an de existenţă, graţie inspiraţiei şi devotamentului de care au dat dovadă autorii şi redactorii baabelieni, precum şi competenţei şi promptitudinii furnizorului nostru de hosting şi service, Horaţiu Sasch-Cenuşă.Read more…

Ce ne facem cu bătrânii?

Deși a curs multă cerneală în jurul acestui subiect, îmi este imposibil să-l trec cu vederea deoarece, din păcate, mă aflu și eu în această categorie. Nu vă spun câți ani am, vă va informa în curând Facebook, oricum am dreptul să mă pronunț, ținând cont de vârstă și, mă rog, și de alte considerente. Fac parte dintre foarte, foarte puținele persoane care nu-și simt bătrânețea. Sunt destul de sănătoasă și fizic și la cap (deocamdată), sunt foarte activă și nu am nici dificultăți materiale. Deși teoretic sunt singură, deoarece sunt văduvă fără copii, totuși sunt înconjurată de familie, prieteni și de o structură care îi sprijină pe cei vârstnici – asistența oferită de comunitatea evreiască. Din fonduri proprii și cele primite de la Claims Conference, vârstnicii, respectiv o anume categorie, cei considerați supraviețuitori ai Holocaustului, primesc ajutor dacă doresc să rămână în casele lor și nu vor să se mute la cămin, unde se oferă condiții destul de bune. Nu spun că acolo totul e perfect, că rezidenții de la cămin sunt pe deplin mulțumiți, întotdeauna există loc de mai bine, dar cei care aleg varianta căminului stau în condiții civilizate, se bucură de asistență medicală și ceea ce mi s-a părut important – există preocupare nu numai pentru partea fizică a vârstnicilor, ci și pentru cea spirituală. Ani de zile, un grup de voluntari, actori, sub conducerea regizorului David Schwartz, a realizat numeroase programe care au menținut dragostea de viață, curiozitatea față de nou și chiar ambițiile rezidenților. Să precizăm că locul la cămin nu este gratuit, cei care se internează cedează o mare parte a pensiei, uneori diferența este plătită de rude, dar nimeni nu rămâne pe afară, chiar dacă pensia nu acoperă cheltuielile de întreținere. Sigur, nu este ca un cămin de lux din străinătate care costă mii de euro, dar este un loc decent.Read more…

Rose Valland, expertă în istoria artei și spioană

E suficient să aruncăm o privire supra portretului Rosei Valland ca să ne mirăm: o femeie aparent atât de comună, de nesemnificativă, era expertă în istoria artei??  Tocmai pentru că părea doar o biată secretară, a putut să aducă un serviciu enorm culturii europene și, în cuvintele ei, „să salveze o mică parte din frumusețea lumii”.  Dar să începem cu începutul. Rose Valland (1898 – 1980) era o fată simplă de la țară, dar extrem de talentată și de harnică, avea o memorie fenomenală și o dorință nestăpânită de a învăța.  A făcut întâi școala pedagogică, devenind învățătoare – una din puținele cariere deschise pe atunci femeilor, mai ales celor sărace.  Cu ajutorul unor burse a devenit întâi profesoară de desen la liceu, apoi a obținut un doctorat în istoria artelor la Paris.  Și-ar fi dorit un post de conservatoare la unul din marile muzee, dar în 1931 a fost primită numai ca să ajute benevol.  Cum trebuia să-și câștige pâinea, lucra dimineața ca învățătoare și în orele libere lucra la Muzeul Jeu de Paume.  Nu s-a căsătorit niciodată. Pavilionul Jeu de Paume, construit ca sală de sport pentru Napoleon al III-lea (jeu de paume era o formă veche de tenis), a fost transformat ulterior în galerie de artă modernă.  Cu toate că nu primea salariu, Rose se ocupa de conservare și restaurare, organiza expoziții, ținea evidența de zi cu zi.Read more…