Andrea Ghiţă: MIHAI EISIKOVITS POVESTEŞTE despre ŞMILĂ şi ALŢII

Preambul: De câţiva ani încoace primesc cu drag scrisorile prietenului meu nonagenar Mihai Eisikovits – originar din Gherla şi, de câteva decenii, trăitor la Baia Mare – cu mărturii ale unor vremuri despre îşi amintesc, pe zi ce trece, tot mai puţini oameni. În ultimii ani crâmpeie din memoriile acestui om deosebit, binecuvântat cu harul povestitului, al desenatului şi cântatului, au relevat cititorilor din spaţiul virtual întâmplări dramatice şi înduioşătoaredespre omenie şi neomenie în detaşamentul de muncă evreiesc din armata maghiară şi în prizonieratul sovietic, dar şi aspecte inedite din viaţa interbelică a oraşului Gherla – metropola armeană unde au trăit o mie de evrei.

În scrisoarea cea mai recentă – bătută la maşină şi ilustrată cu desenele inconfundabile ale lui Nenea Mihai (de menţionat că o parte din galeria personajelor din universul evreilor maramureşeni a fost publicată în 2007, în volumul „Ce a fost …şi nu mai este”) prezintă meseriaşii evrei din detaşamentul de muncă şi rolul lor esenţial în supravieţuirea camarazilor de suferinţă de pe câmpiile îngheţate ale Ucrainei.

Şmilă

Printre noi se afla unul cu labe mari, picioare scurte, părul galben roşcat, nasul acvilin, bărbia îngustă, vorba peltică şi un gheb mare în spinare. În marşurile noastre istovitoare, pe umărul drept purta o păturică, iar în mâna stângă o lădiţă în care adunase lucruri al căror rost era ştiut numai de el. Acest om cu înfăţişarea blestemată de soartă era din Târgu Lăpuş, purta numele de Şmilă şi era de mare ajutor celor din detaşamentul de muncă. Oriunde ne opream, Şimlă îşi deschidea lădiţa în care se aflau scule de cizmărie, cuie mai mari şi mai mici, sârme, aţă, bucăţi de talpă scâlciată şi de piele şi alte resturi, fără valoare pentru profani, dar nepreţuite pentru Şmilă care muncea cu multă râvnă şi bunăvoinţă pentru a ne repara încălţămintea şi se bucura din suflet când reuşea s-o facă. În locurile unde staţionam mai mult Şmilă se angaja la reparat încălţările gazdelor şi vecinilor care îl plăteau cu câte o găleată de cartofi fierţi, că nici ei nu aveau altceva. Şmilă îşi lua câţiva cartofi pentru sine, restul împărţindu-l între tovarăşii de suferinţă. Cartofii lui Şmilă au fost de mare ajutor pentru întremarea multora dintre ei.

În aprilie 1944 mi s-au rupt bocancii. Li s-a desprins talpa de carâmb, aşa că nu-i mai puteam încălţa. Aveam de mers vreo 4 – 5 kilometri la lucru, la construcţia drumului forestier acoperit cu bârne. Nu puteam lipsi la apel, că nu ieşea numărătoarea, aşa că m-am dus la lucru frământând între degetele de la picioare glodul amestecat cu zăpadă. Nici la lucru nu aveam spor şi nici nu puteam s-o duc mult fără bocanci. Singura mea nădejde era Şmilă.

Seara, după munca din pădure s-a apucat de bocancii mei şi folosind un capăt de sfoară, cuie, sârmă şi punându-şi la bătaie toată priceperea şi dorinţa sinceră de a ajuta, mi i-a reparat atât de trainic încât m-au ţinut la munca din pădure.

 

„Nuştiu”

În unitatea noastră mai era şi un frizer din Năsăud. Un om înalt cu gâtul lung şi haine ţărăneşti. Nu se despărţea de săculeţul lui cu unelte, nici noaptea când dormea. Frizerul nostru vorbea idişul şi româna, nu şi maghiara. La orice întrebare pusă în ungureşte răspundea invariabil: „Nu ştiu”. De aici şi porecla lui. Lucra cu spor atât pentru noi, cât şi pentru localnici, dar nu accepta drept plată nici mărci germane nici „carbovaneţi” ucraineni, ci numai alimente: cartofi fierţi în coajă, morcovi şi alte verdeţuri. Astfel în câte-o seară de lucru aduna mai multe găleţi de cartofi fierbinţi care în zilele geroase ne-au fost de mare ajutor, pentru că „Nu ştiu” îi împărţea frăţeşte cu noi.

 

Dentistul Festinger

Aveam şi un camarad dentist, originar din Cluj. Întotdeauna căra cu el, răzămat de umăru,l drept un stativ cu pedală şi roată, prelungit cu o bară şi un cordon, iar la gât purta un săculeţ cu ustensile. După orele de lucru la construcţii, mai scotea câte o măsea şi ne mai oblojea dinţii atât nouă cât şi localnicilor. Şi el era plătit cu cartofi fierţi pe care-i împărţea cu mărinimie …Asta până când s-a numărat printre camarazii noştri împuşcaţi de o formaţie naţionalistă ucraineană.

 

Doctorul Herskovits

Medicul radiolog, fiu al unui brutar faimos din Cluj, s-a dovedit priceput şi în oblojirea bolilor noastre şi a rănilor rezultate din accidente de muncă. Sărea în ajutorul oricui, fie zi, fie noapte. După o vreme a fost mutat de la unitatea noastră şi n-am mai ştiut nimic de el. Dispariţia lui am regretat-o cu toţii.

 

…Şi alţi meseriaşi

Aveam şi câţiva croitori care se străduiau să repare îmbrăcămintea noastră ferfeniţită după anii de muncă obligatorie. Mai lucrau şi ei pentru localnici pentru câţiva cartofi sau o ulcică de lapte.

Dar toate acestea se petreceau numai atunci când poposeam timp mai îndelungat în câte un sat, dar în rest mărşăluiam zile întregi, kilometri de drum, chinuiţi de foame şi de frig.

Existenţa acestor meseriaşi inimoşi, dar şi venirea unui comandant mai omenos – un fost funcţionar de bancă pe nume Szánto – care s-a interesat de alimentaţia noastră, dându-ne voie ca după orele de muncă grea să ne facem utili şi pentru localnici, câştigând câte ceva în plus de-ale gurii (mai ales meseriaşii noştri) au făcut ca după trei ani de detaşament de muncă şi patru ani de prizonierat sovietic, din cei 300 de oameni din unitatea noastră, să scape cu viaţă 213. Această rată de supravieţuire ieşită din comun în rândul detaşamentelor de muncă li se datorează în mare măsură lui Şmilă, „Nuştiu”şi altor camarazi meşteşugari pricepuţi şi generoşi, din detaşamentul de muncă pentru evrei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *