Paula Duţă: CUM VIN VEŞTILE…

În plină era comunistă o absolventă de liceu epuizată de învăţat şi cuprinsă de emoţii, aşteaptă o veste mare, într-un sat mic uitat de lume în care era un singur telefon…al primarului

M-am urcat în trenul spre Buzău strigându-i mamei de la fereastra compartimentului             “ Îmi trimiţi o telegramă în care-mi spui doar atât: Da sau Nu ! “….A doua zi după examen nu ştiam cum să-mi găsesc liniştea. Era prea devreme să am veşti. Am încercat să dorm mai mult dimineaţa, dar somnul mă părăsea în zori cu o punctualitate de ceas elveţian. La televizor, nici-o şansă de ieşire din monotonie. Era vară, dar aveam chef să tricotez. Aşa mă găsea tata când venea de la birou, stând la masa din sufragerie cu toate ghemurile de mohair pregătite să intre în combinaţii îndrăzneţe. Se lua cu mâinile de cap disimulându-şi disperarea cât putea el să fie de amuzant. De obicei reuşea să mă facă să râd, fără să-mi spună mare lucru.

Prietenii mei aşteptau şi ei pleoştiţi veştile, fusese un an tare aglomerat la admiterea la facultate, acest 1986.

Un fost coleg de clasă primară promisese că va încerca să ne dea de veste, oricum o fi ea, sunându-ne la telefon. Asta-mi amintea de încercările pline de stoicism ale bunicului de a prinde dincolo de sâcâitorul sunet al telefonului ocupat, comanda lunară a buteliei de aragaz. Plin de speranţe mă punea să încerc, pleca la alte treburi urmând ca eu să-i dau de veste că am avut noroc. Uneori chiar aveam. Acum rolurile se inversau eu aşteptam, iar telefonul tăcea încăpăţânat. Din când în când ridicam receptorul măcar să verific dacă are ton. Dacă nu funcţiona şi aşteptam degeaba ?

Adunasem de pe birou toate cărţile şi vrafurile de conspecte, lăsate într-o aparentă dezordine. O numeam “dezordine inteligentă” pentru că oricând aş fi vrut să găsesc răspunsul unei întrebări scotocite în cine ştie ce ungher al emoţiilor mele intelectuale întărâtate de admiterea la medicină, ştiam unde să caut. Nu mai doream să văd nicio urmă a celor doi ani de toceală zăcând întrebătoare pe birou, aruncându-mi ocheade deranjante. “ Şi dacă totuşi ?…. Nu, nu aş mai putea s-o iau iar de la capăt “, îmi spuneam.

Am încercat să-mi omor timpul cu câinele în parc şi am reuşit, dar tot nu am găsit liniştea, iar vestea întârzia. Mintea mea căpătase o personalitate rebelă, întorcându-se la examenul ce tocmai trecuse, răsfoia pagini întregi, citea printre rânduri, mă interoga .

Sătulă de aşteptarea în care nu se întâmpla nimic, m-am tuns. Din părul lung s-a ales o frizură retezată cam neregulat la baza gâtului. Ajungând acasă am găsit un bilet de tren spre Buzău, satul de munte se afla la doar trei ore distanţă de mine, totul era pregătit de plecare.

În fierberea mea nu observasem transformările cu care parinţii mei traversaseră alături de mine emoţiile admiterii. Cunoscuţii mai îndepărtaţi îi întrebau cu jumătate de gură dacă sunt sănătoşi, dacă au cumva necazuri, de ce au slăbit în asemenea hal, “ cum de ne-am pocit chiar aşa”, glumea tata mai apoi…Răspundeau “ …aşteptăm şi noi să vedem ce-a făcut fata la medicină…”, nimic mai mult. Ceilalţi dădeau din cap compătimitori, cunoscători deja versaţi în problema simplei diferenţe cu semnul minus amplificat de 8 sau chiar 13 ori pentru fiecare loc oferit de minister.

Plecam spre un sat plin de farmec, unde-mi petrecusem copilăria. Nu exista telefon decât într-un alt sat din apropiere. Niciodată nu simţisem lipsa acestei legături cu lumea de acasă. Până acum. Mă bazam doar pe o telegramă, postaşul din sat era o rudă îndepărtată, prin alianţă. Trecea călare pe la poartă zilnic şi în imaginaţia mea nimic nu mi se părea mai potrivit pentru acest final dramatic decât Piciul, calul sur purtând în traista atârnată la şa, răspunsul “ Da sau Nu “ trimis de mama, din Bucureşti.

Telefonul…se încăpăţâna să sune la Bucureşti, Piciul nu se mai oprise pe la poarta noastră de ceva vreme.

Treptat mai toţi din sat care mă ştiau de copil aşteptau alături de mine marea veste, treceau pe la mătuşa cu treburi mai mult imaginare şi-mi mai aruncau, ca din întâmplare , întrebarea… Aveam parte aproape zilnic de ritualul ghicitului în cafea, de aceea veritabilă, scoasă la înaintare ca pe o ofrandă adusă zaţului cu mesaje enigmatice întipărite pe ceaşca pregătită cu gândul doar la problemă. Până şi cafeaua tăcea. Poate că era prea diluată sau prea sâcâită cu aceeaşi întrebare.

Preferam să trec prin livada cu pruni şi să urc pe dealul de lângă casă, mă aşezam în iarba mustind a greieri care trândăveau ca şi mine, privind în depărtare la şoseaua care şerpuia argintie sub soarele amiezii. Îmi era dor de casă. Mă avântam şi-mi spuneam că maşina care se vede trecând acum se va opri la noi la poartă, tata vânduse Dacia de ceva timp, poate totuşi a împrumutat una, mă imaginam fugind fericită spre casă, dar nu se auzea niciun claxon, fir-ar să fie, nici măcar calul poştaşului nu se zărea.

Ce bun ar fi fost un telefon mobil acum !

În ziua aceea am coborât de pe deal şi m-am dus spre albia aproape secată a râului. Îmi plăcea să-mi croiesc drum printre bolovanii împrăştiaţi, sărind cu agilitate pe spinările lor rotunjite într-un fel de rebus a cărui rezolvare îmi deschidea un drum către celălalt mal. Mă amuza. Mă însoţeau răţuştele şi probabil că ceea ce auzeam nu era nimic mai mult decât râsul meu.

Acasă m-a întâmpinat o femeie pe care nu o cunoşteam. “ Felicitări, studento ! “…I-am răspuns cu jumătate de gură “ Staţi aşa, că nu se ştie.”

Am înţeles că era soţia primarului şi că părinţii mei găsiseră o modalitate mai rapidă de a mă anunţa ştiind că acesta avea singurul telefon din sat.

Eram fericită, dar nu-mi venea să cred, trebuia să sun acasă. Am plecat imediat spre satul cu telefon, erau doar 2 kilometri, veneam des aici pentru mici cumpărături de la magazinul universal. Speram doar să găsesc deschis oficiul telefonic.

“Cu taxă inversă, vă rog frumos ! “ Ritualul comenzii telefonice, aşteptând să-mi spună centralista în ce cabină să intru, ridicând cu emoţie receptorul în care după câteva întreruperi care-mi făceau inima să stea pe loc, se aude vocea mamei îngemănată cu cea a tatei într-un sunet îndepărtat şi slab de parcă tot văzduhul stătea cu urechea lipită la discuţia noastră, sorbind-o. Auzeam acel DA, direct de la sursă.

Când m-am întors la casa mătuşii satul era deja cufundat în înserare, mugetele vacilor aduse de la păscut auzindu-se stins ca un preludiu al unei alte nopţi de pace.

Astăzi Vodafone nu are chiar cea mai bună acoperire aici, se pare că Orange este mai bun, există semnal în câteva locuri din curte, pe care le ştiu toţi cei de-ai casei. Când vrem să apelăm pe cineva căpătăm un stil hilar de a ne îndrepta spre semnal cu telefonul ţinut la înălţimea ochilor, păşind atenţi printre straturile de zarzavaturi din grădină. Înţepenind în poziţie de drepţi, evităm de a face chiar şi un pas sau să ne legănăm aiurea, eventual să gesticulăm sau să ducem telefonul la cealaltă ureche. Urmând mai mult întrebări convenţionale, de genul “ Eşti bine ?, Ce mai faci ? “ şi saluturi de rămas bun, răsuflam apoi uşuraţi că veştile, şi de această dată nu ies cu nimic din matca lor de banalitate. Ştim că veştile oricum zboară…

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *