Ingrid Fussman: Evreii din America (III)

În 1892, guvernul federal preia de la statul New York toate procedurile de imigrare şi deschide un centru nou şi modern pe Ellis Island, în rada portului, la nord de insula pe care se află Statuia Libertăţii. Aici milioane de imigranţi evrei şi din toate colţurile lumii aveau să ia contact pentru prima oară cu realitatea americană. Într-o zi obişnuită treceau prin centrul de primire de pe Ellis Island aproximativ cinci mii de oameni. Sosirea imigranţilor. Ellis Island

În timp ce pasagerii de la clasa I şi clasa a II-a fie nu erau inspectaţi deloc, fie erau inspectaţi superficial chiar la bordul navei de către un inspector vamal şi un medic sosiţi cu o şalupă (ceea ce făcea ca unii evrei să îşi cumpere cu sacrificii enorme un bilet mai scump), pentru mult mai numeroşii pasageri de la clasa a III-a debarcarea aducea cu sine emoţii suplimentare. Nimeni nu era absolut sigur că i se va permite să debarce şi să înceapă o nouă viaţă. Era testul final al voinţei şi rezistenţei lor şi majoritatea erau cuprinşi de teamă şi de îndoială.

 

 

Castle Garden, primul centru pentru imigraţie la New York (1855-1890)

Din 1855 până în 1891, toţi evreii sosiţi la New York au fost supuşi procedurii de inspecţie la Castle Garden, o fortăreaţă construită în 1807 în extremitatea sudică a insulei Manhattan. În aceeaşi perioadă peste opt milioane de imigranţi au ajuns în America. Pe la începutul anilor 1880, odată cu influxul din ce în ce mai mare de imigranţi din estul Europei, centrul de primire devenise complet inadecvat. Aglomeraţia constantă, lipsa condiţiilor de igienă şi adeseori ostilitatea inspectorilor vamali ai statului New York făceau experienţa evreilor abia sosiţi traumatizantă şi umilitoare. Emma Goldman, care avea să devină o revoluţionară şi anarhistă cunoscută, avea să descrie trecerea prin centrul de primire de la Castle Garden drept „încărcată de antagonism şi duritate” şi „un adevărat şoc”. Autorităţile au fost nevoite să ia măsuri drastice pentru a administra situaţia, în urma numeroaselor incidente şi a reclamaţiilor înaintate de multe dintre rudele americane ale noilor veniţi.

Astfel, în 1892, guvernul federal preia de la statul New York toate procedurile de imigrare şi deschide un centru nou şi modern pe Ellis Island, în rada portului, la nord de insula pe care se află Statuia Libertăţii. Aici milioane de imigranţi evrei şi din toate colţurile lumii aveau să ia contact pentru prima oară cu realitatea americană. Într-o zi obişnuită treceau prin centrul de primire de pe Ellis Island aproximativ cinci mii de oameni.

 

Ellis Island, Centrul de imigraţie deschis în 1892.

În cea mai aglomerată zi din istoria centrului, 17 aprilie 1907, au fost inspectaţi 11745 de posibili imigranţi. Evident, cei mai mulţi evrei ajunşi în America în perioada 1892-1920 au trecut şi ei prin Ellis Island. La debarcare, unii dintre ei îngenuncheau şi sărutau pământul micuţei insule, care ajunsese să fie cunoscută în Europa fie drept Insula Speranţei, fie drept Insula Lacrimilor. Asta spunea totul despre cât de multă teamă exista în sufletele noilor sosiţi.

Imigranţii evrei nu vorbeau limba engleză şi mulţi dintre ei nu cunoşteau pe nimeni în America. La debarcare, aveau deja prinse pe haine ecusoane de inspectorii vamali care se urcaseră pe vapor în rada portului. Erau împărţiţi în grupuri de circa treizeci de persoane şi conduşi în interiorul clădirii monumentale de cărămidă.

Înregistrarea imigranţilor în clădirea principală de pe Ellis Island

Un traducător dădea indicaţii în mai multe limbi, apoi erau ghidaţi spre încăperea în care îşi recuperau bagajele, după care urcau un etaj şi ajungeau în sala mare unde aşteptau inspectorii de imigrare. Bărbaţii şi femeile erau examinaţi separat de medici şi asistente medicale. Erau pipăiţi pentru a depista eventuale diformităţi, erau examinaţi în ochi, urechi, pe piele. Medicii erau deosebit de atenţi la eventuale semne exterioare de afecţiuni mentale. Când considerau că este nevoie de investigaţii suplimentare însemnau pe reverul hainei cu o cretă de culoare albastră litera care indica afecţiunea medicală. Aproximativ unul din şase erau în această situaţie. Unii dintre ei îşi întorceau hainele însemnate pe dos în încercarea de a scăpa de investigaţii suplimentare. Mulţi aveau simptome de trachoma, o boală infecţioasă a ochiului ce putea duce la orbire sau pneumonie. Conform unuia dintre medicii vremii, majoritatea celor suspectaţi de trachoma erau evrei.

 

.

 

Examinarea medicală a noilor sosiţi

 

Un număr însemnat dintre evreii sosiţi pe Ellis Island nu fuseseră niciodată la un medic, astfel încât normele lor culturale şi educaţia lor religioasă îi făceau foarte reticenţi când venea vorba de o consultaţie medicală, cu atât mai mult cu cât ea avea loc în prezenţa altor sute de oameni. Cei respinşi erau adunaţi în spaţii îngrădite cu sârmă, iar dacă vreun copil ajungea acolo, de cele mai multe ori familia îl urma, erau toţi îmbarcaţi şi trimişi înapoi în Europa de unde nu se mai întorceau niciodată.

Cei care erau însă consideraţi sănătoşi din punct de vedere fizic şi mental erau îndrumaţi spre Sala de Înregistrare, lungă de 60 de metri şi lată de 30, cu un tavan înalt şi ferestre arcuite. Aici erau din nou împărţiţi în mai multe grupuri în funcţie de naţionalitate şi aşteptau pe bănci mai multe ore până când numele lor era strigat, iar un alt inspector, epuizat şi blazat din cauza programului de lucru de zece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, verifica încă o dată într-un registru exactitatea informaţiilor furnizate de fiecare imigrant în parte. Cea mai importantă întrebare era aceea referitoare la un posibil loc de muncă. Imigranţii credeau că cel mai bine era să răspundă că îi aştepta deja un loc de muncă sigur, pentru că astfel indicau faptul că erau dispuşi să muncească şi să se întreţină singuri. Cei care aveau deja rude care le împărtăşiseră detaliat în scrisori modul în care se desfăşura procedura de imigrare ştiau însă că era aproape obligatoriu să nu spună aşa ceva, pentru că inspectorii ar fi considerat că astfel imigranţii ameninţau locurile de muncă ale americanilor.

Când toată procedura era încheiată, imigranţii primeau permisul de debarcare. Coborau pe scări la parter într-o sală în care aveau posibilitatea să schimbe bani, unii îşi întâlneau acolo rudele care îi aşteptau, după care toţi străbăteau un coridor lung şi întunecat la capătul căruia pe o uşă stătea scris „Către New York”. Dincolo de ea aştepta un feribot gata de drumul de o jumătate de oră spre metropolă. Evreii, ca şi ceilalţi imigranţi, păşeau în sfârşit spre o lume cu totul diferită de cea cunoscută până atunci, dar şi spre una care nu semăna aproape deloc cu cea pe care se aşteptau să o găsească. Deveniseră brusc americani sau rămâneau evrei şi aşa aveau să fie pentru tot restul vieţii? Era probabil întrebarea pe care şi-o puneau cei mai mulţi dintre ei şi la care nimeni nu avea un răspuns satisfăcător.    

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *