Doina Borgovan: LA SPITAL

Ni se atrage atenția că trebuie să ne îmbrăcăm în halate albe, pentru ca doctorii să ne găsească în ordine când vin la vizită. De parcă halatele ar putea acoperi noptierele scorojite, saltelele rupte cu miros dulceag, faianța spartă de lângă chiuvetă, pereții cu tencuiala coșcovită…Talentul nostru deosebit în păstrarea aparențelor. Aproape că aștept să ni se sugereze să mimăm fericirea.

 

O ușă se deschide cu un pocnet asurzitor și trei neoane se aprind toate deodată. Mămicile, hai, în picioare! Voce aspră, de fumătoare.

După două nopți nedormite și 9 ore în care am așteptat să-mi fie dus copilul în sala de operație, habar n-am unde mă aflu și ce mi se întâmplă.

În mijlocul salonului, două asistente vorbesc cu voce tare. Fac schimbul de tură.

Ăla de acolo, apendicită, operat aseară.

Cea care ne-a apostrofat că încă mai dormim la 6 dimineața e bătrână, are părul platinat și ochelari groși de vedere. Prin buzunarul halatului i se zărește pachetul de Marlboro.

Ni se atrage atenția că trebuie să ne îmbrăcăm în halate albe, pentru ca doctorii să ne găsească în ordine când vin la vizită. De parcă halatele ar putea acoperi noptierele scorojite, saltelele rupte cu miros dulceag, faianța spartă de lângă chiuvetă, pereții cu tencuiala coșcovită. Talentul nostru deosebit în păstrarea aparențelor. Aproape că aștept să ni se sugereze să mimăm fericirea.

Ziua de ieri, de coșmar. Înainte de operație, copilul e cântărit, iar greutatea i se scrie pe antebraț cu pixul. Orele trec încet, zilele par nesfârșite.

Citesc Habarnam cu voce șoptită. Citesc până răgușesc, iar umerii îmi înțepenesc deasupra cărții. Mami, încă un capitol!

Doctorul ne spune că pacientul trebuie să facă mișcare. Ne plimbăm în sus și în jos pe coridor. Persoanele internate n-au voie să părăsească secția și nici să folosească liftul. De acasă vine iPad-ul salvator. Recunoscătoare, sper că Steve Jobs a ajuns direct în Rai.

Am o oră, poate două, în care citesc doar pentru mine. The Sense of an Ending, Julian Barnes.

La băi, ușile nu se închid pe dinăuntru. În primele zile încerc să le blochez cu mâna sau cu piciorul. Spre final, mă relaxez complet. În cel mai rău caz, o altă mamă o să dea buzna peste mine.

Timpul e jalonat de orele de masă și de tratament.

Am plătit spitalizarea, dar abia în ultima zi aflu că aș fi avut dreptul să primesc de mâncare în schimbul banilor pentru care mi s-a tăiat chitanță. Și că exista și un prăjitor de pâine în oficiu, pe care aș fi putut să-l folosesc.

De regulă, ți se spune (răstit și acru) doar ce nu ai voie să faci. Nimeni nu se obosește să-ți spună și ce drepturi ai.

Mănânc pe genunchi și pe apucate. Spitalul nu s-a gândit să amenajeze un mic birt pentru aparținători, din care să scoată ceva profit.

De la chioșcul prăfuit din curte poți cumpăra doar chestii indigeste și, culmea rafinamentului, niște mere din Turcia (delicioase!!!). Visez la mămăligă cu brânză de burduf.

Asistentele vin la tratament de trei, poate de patru ori pe zi. Copiii mai mici încep să plângă când le văd. Taci că dacă mai plângi o trimit pe mă-ta acasă! Mă-sa se uită neputincioasă, își înghite furia și lacrimile. Nu te poți certa cu ele. Dacă situația copilului se complică, lor trebuie să le ceri ajutorul. Le place situația asta, le place să te umilească, să-ți arate cine-i șefu’. Încearcă să le contrazici, dacă te ține! Nu pretinde respect, n-ai venit la spital ca să le testezi altora bunele maniere. Ești un caz, un pacient, un conglomerat fără nume, care ar face bine să nu emită pretenții.

Mă încăpățânez să le zâmbesc și să le mulțumesc după fiecare antibiotic administrat. Îmi aruncă priviri furioase. Nici măcar una nu-mi răspunde. Probabil și lor li s-ar părea culmea ironiei să spună ”cu plăcere”.

Este un joc al umilinței și al lingușirii. Încep să-l rafinez, atentă permanent să nu cumva să exagerez. Te lingușești pe lângă brancardieri, pe lângă infirmiere, pe lângă bucătărese. Sunt mai miloși, mai dispuși să vorbească cu tine, să-ți dea un sfat, să-ți dezvăluie bursa plicurilor.

În capătul coridorului sunt trei rafturi cu cărți, donate de o fundație. Nimeni nu le citește. Jules Verne cât cuprinde, câteva volume din vechea bibliotecă a școlarului, multe cărți în germană, o revistă de benzi desenate, jumulită rău. Pentru că e duminică și orele trec tare greu, mă apuc să le așez în ordine.

Și totuși, serile sunt chiar frumoase. Copiii se simt mai bine și s-au împrietenit. Sunt delicioși când își povestesc unul altuia impresiile și amintirile din sala de operație. Și când își arată plăgile, ca niște soldați întorși din bătălie J.

Am norocul să nimeresc peste două mame tare drăguțe. Și nimeni nu-ți poate fi mai bun prieten zilele astea decât o altă mamă internată. Povestim despre varicelă, naștere, vânturi, scaun. Râdem mult. Ne înțelegem bine. Stingem lumina înainte să fim apostrofate că e târziu și dup-aia iar dormim ca niște leneșe până la 6 dimineața.

Mi-aduc aminte de o tabără PTAP la care am fost dusă cu arcanul in vara lui ’87. Atâta doar că la spital nimeni nu ne-a scos de dimineață la o tură de înviorare. Cu cântec, înainte!

Mami, n-a fost așa de rău la spital. Și ceaiu’ ala de fructe era tare bun. Sper doar că n-o să-mi crească un alt apendice, că parcă nu m-aș mai întoarce… 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *