Laszlo Alexandru: BIOGRAFIE POLIGLOTĂ

A fi poliglot echivalează, probabil, cu a stăpîni mai multe meserii. Un proverb maghiar consideră că eşti atîţia oameni, cîte limbi vorbeşti (“Annyi ember vagy, ahány nyelvet beszélsz”). Ce minunat e să conturezi tablouri, să amesteci acizi şi să repari maşini, cu una şi aceeaşi mînă! Astfel devine explicabilă, în parte, trauma plecării de-acasă, a mutării în altă ţară.

Vladimir Nabokov şi limbile străine

O neobişnuită situaţie biografică ilustrează scriitorul Vladimir Nabokov. Născut într-o familie de nobili ruşi, a fugit din patrie cu ocazia revoluţiei comuniste din 1918.

Laszlo Alexandru

Nabokov a făcut studii la Cambridge şi sejururi prelungite în Franţa, Germania şi Anglia. A devenit profesor universitar de literatură rusă şi europeană în Statele Unite. În ultimii săi 18 ani a ales, în mod bizar, să trăiască într-un hotel din Elveţia, la Montreux. După cum mărturisea dezinvolt, “Je suis un écrivain américain, né en Russie et formé en Angleterre où j’ai étudié la littérature française avant de passer quinze années en Allemagne” (sînt un scriitor american, născut în Rusia şi format în Anglia, unde am studiat literatura franceză înainte de-a petrece cincisprezece ani în Germania).

E firească aşadar curiozitatea jurnalistului Bernard Pivot, care îl descoase în emisiunea sa Apostrophes, realizată la apariţia versiunii franceze a romanului Ada sau ardoarea: “Vladimir Nabokov, vă simţiţi mai degrabă rus, mai degrabă american, sau acum, dacă trăiţi în Elveţia, elveţian? Care e limba dumneavoastră preferată: rusa? engleza? sau franceza?”. După o scurtă digresiune cu explicaţii autobiografice, scriitorul precizează: “Limba strămoşilor mei este în continuare cea în care mă simt perfect acasă. Dar nu voi regreta niciodată metamorfoza mea americană. Limba franceză, sau mai curînd franceza mea, care e ceva cu totul special, nu se pliază prea bine pe supliciile imaginaţiei mele. Sintaxa ei îmi interzice anumite libertăţi pe care mi le iau cu celelalte două limbi. Se înţelege de la sine că ador rusa. Dar engleza o depăşeşte ca instrument de lucru. O depăşeşte în bogăţia nuanţelor, în proza delirantă şi în precizia politică”.

Iar explicaţiile deconcertante continuă: “La trei ani vorbeam engleza mai bine ca rusa. Pe de altă parte, am avut o perioadă, între vîrsta de 10 şi 20 de ani în care, deşi citeam o mulţime de autori englezi, Welles, Kipling, Shakespeare, revista The Boys Own Paper, ca să citez doar cîteva vîrfuri, nu vorbeam engleza decît rareori. Învăţasem franceza la 6 ani. Adevăratele comori mă aşteptau în biblioteca tatei. La 12 ani cunoşteam deja toţi poeţii binecuvîntaţi ai Franţei.” Viitorul om de litere era deja şocat, la acea vîrstă fragedă, de-o “rimă incestuoasă” folosită de Verlaine.

Un profesor bulgar predă limba italiană

Acum zece ani am avut prilejul să realizez pentru E-Leonardo un interviu cu Katerin Katerinov. Profesor de origine bulgară, el a devenit faimos la nivel internaţional prin publicaţiile sale dedicate învăţării italienei. După ce-a obţinut o licenţă în filologie la Sofia, a ales să se stabilească încă de tînăr în Italia, unde s-a implicat în elaborarea unei metodologii originale de predare a limbii italiene, în cadrul Universităţii pentru Străini din Perugia.

Am fost curios să aflu de la el detalii privind viaţa din Bulgaria sub comunism, impactul social-politic resimţit de un est-european ce încerca să se adapteze în Occident, la jumătatea secolului trecut, dar mai ales transformările lingvistico-filosofice care îl remodelează pe omul ce-şi părăseşte patria. Multe din aceste problematici se concentrau într-o interogaţie, recunosc azi, uşor sfidătoare: “de fapt noaptea în ce limbă visaţi dumneavoastră?”.

Atunci lingvistul mi-a desfăşurat sub ochi tot evantaiul comunicării, cu diversele ei elemente componente: cine vorbeşte? cui? ce? unde? cum? cînd? de ce?. În funcţie de aceste ingrediente, utilizatorul se vede obligat să se adapteze de la un caz la altul. “În aceeaşi măsură visul (ultima parte a întrebării) este o comunicare imaginară ce se supune în mod obligatoriu respectivelor norme. Dacă, de exemplu, o visez pe bunica şi momente din copilăria mea, nu voi visa fireşte în italiană sau în bulgară, ci în dialectul în care doar ea se exprima (nici chiar mama mea, care aparţine unei generaţii succesive). Dacă în vis îmi revine o conversaţie cu soţia mea sau cu fiica mea (aceasta din urmă reprezintă un alt paradox: fata unui bulgar, cu nume de familie bulgăresc terminat în -ov, cu cetăţenie, dacă ar vrea, inclusiv bulgară, dar nu ştie nici o boabă în bulgară), nu poate fi altminteri desigur decît în limba folosită în casă, adică italiana standard. Chiar monologurile mele, cu condiţia să nu se refere în mod specific la copilăria mea, nu le pot pronunţa în minte altfel decît în limba italiană. Anumite concepte şi experienţe de viaţă sînt indisolubil legate de o limbă sau alta – «relativismul lingvistic» (ipoteza Sapir-Whorf). Inclusiv Eminescu al vostru îşi punea în mod foarte serios problema dacă noi sîntem cei care dominăm limba sau dacă, viceversa, ea e cea care ne domină pe noi precum şi viziunea noastră asupra lumii, şi înclina în mod evident spre această din urmă ipoteză.”

Iar Katerin Katerinov îşi împinge înainte explicaţiile cu încă un pas: “Experienţele noastre de viaţă sînt legate de o anumită limbă? În primul rînd: nu de o anumită limbă, ci de limba în care ne-am realizat ca oameni şi care – doar uneori – poate să nu coincidă cu limba maternă. Apoi: orice experienţă individuală, în cazurile de plurilingvism şi multiculturalism, poate fi legată de o limbă diferită, ca în cazul meu, în timp ce în situaţia fiicei mele care «nu se lasă dominată de limba bulgară» este valabil ceea ce am afirmat anterior, şi anume: în această limbă, ca şi în japoneză sau în chineză, ea n-a avut nici o experienţă de comunicare interpersonală şi socială”.

Limba străină e un instrument

Aşadar limba pe care o vorbim este doar un instrument de care ne folosim, pentru a ne implica socio-profesional, pentru a interacţiona, pentru a ne exprima şi a ne împlini. Ea poate fi considerată fireşte cu afecţiune, chiar cu patetism (“Limba noastră-i o comoară / în adîncuri înfundată” etc.). Dar care depanator nu-şi iubeşte şurubelniţele şi ciocanele? Care chimist – eprubetele şi microscoapele? Care pictor – penelurile şi culorile?

A fi poliglot echivalează, probabil, cu a stăpîni mai multe meserii. Un proverb maghiar consideră că eşti atîţia oameni, cîte limbi vorbeşti (“Annyi ember vagy, ahány nyelvet beszélsz”). Ce minunat e să conturezi tablouri, să amesteci acizi şi să repari maşini, cu una şi aceeaşi mînă! Astfel devine explicabilă, în parte, trauma plecării de-acasă, a mutării în altă ţară. Opţiunea respectivă înseamnă să renunţi, sau măcar să-ţi atrofiezi una sau alta dintre competenţele fundamentale, în viaţa cotidiană. Simţi că poţi face mai multe, dar împrejurările nu ţi-o permit. Soluţia lui Nabokov – să te perinzi de-a lungul întregii vieţi dintr-o ţară în alta şi să stăpîneşti la nivel performant, în paralel, mai multe limbi străine – implică probabil şi alegerea de-a locui mereu sufleteşte la hotel.

Minte poliglotul care susţine că stăpîneşte cu aceeaşi siguranţă toate limbile pe care le cunoaşte. Sau că toate îi sînt egale. În mod inevitabil survin decantările, compartimentările, în funcţie de domeniile activităţii. Mircea Eliade, în perioada americană, lăsa româna pe seama scrierilor artistice, dar îşi concepea lucrările ştiinţifice direct în engleză sau franceză. Am văzut adineaori că, pentru Vladimir Nabokov, rusa a rămas limba pe care o adora, iar engleza oferea instrumentul de lucru al preciziei nuanţate, pentru cărţile beletristice. La emisiunea televizată a lui Bernard Pivot, prozatorul articula o franceză impecabilă, deşi uşor tensionată, iar frazele şi le citea de pe fişe de lectură anterior redactate. Din cauza emoţiei de-a vorbi în public, zicea el.

Un instrument foarte util îl reprezintă, de cîţiva ani încoace, Cadrul european de referinţă. Capacităţile necesare cunoscătorului de limbi străine au fost identificate şi cuantificate. Există astfel patru competenţe diferite, care vin să configureze ansamblul abilităţilor lingvistice: înţelegerea, citirea, vorbirea, scrierea. Ele au fost deja grupate, cîte două, sub formă de competenţe pasive (înţelegerea, citirea) şi active (vorbirea, scrierea). O altă clasificare pomeneşte de competenţe orale (înţelegerea, vorbirea) şi grafice (citirea, scrierea). Capacităţile de vorbire au fost ulterior divizate în abilităţi de producere a mesajelor sub formă de monolog sau dialog.

Toate acestea, pentru a înţelege că limba străină este un organism complex, care poate fi stăpînit, în interiorul său, pe diverse trepte. De obicei competenţele pasive sînt mai uşor de dezvoltat decît cele active. E mai simplu să pricepi sau să deduci ce ţi se spune într-un grai necunoscut, decît să răspunzi. Creierul reacţionează la stimuli diferiţi. Am fost martorul unei situaţii biografice care, la vremea aceea, mi s-a părut bizară. Un tată român de origine germană i se adresa fiicei sale, de peste 25 de ani încoace, în toate activităţile banale din casă, folosind limba germană. Iar ea, deşi îl înţelegea perfect, îi răspundea pe româneşte. Acest dialog ciudat, bilingv, intrat totuşi în banalitatea rutinei, îi permitea fetei să nu uite limba maternă (în cazul de faţă: limba paternă), pe care altminteri nu avea unde s-o exercite şi ar fi riscat s-o piardă.

În căutarea limbii materne

Ce înseamnă, de fapt, limba maternă? Recunosc că am avut mereu unele reticenţe pe acest subiect. Este oare limba mamei? M-am născut la Cluj, într-o familie cu ambii părinţi maghiari, aşa că n-ar exista nici un echivoc aici. Este oare limba pe care omul o învaţă întîia dată? La noi în casă s-a vorbit mereu doar ungureşte (şi nu pun la socoteală primii doi ani, cînd m-am zbătut între viaţă şi neviaţă, complet mut şi inconştient – doar întîmplarea a făcut ca pronosticurile pesimiste ale rudelor şi ale medicilor să nu se adeverească). Este oare limba pe care omul o recunoaşte ca fiind a sa proprie? În copilărie n-am făcut nici o deosebire între maghiara vorbită acasă şi româna folosită pe stradă sau la grădiniţă. Părinţii mei hotărîseră că voi urma – la fel ca fratele mai mare – toate studiile pe româneşte, pentru a mă bucura de mai bune şanse de incluziune socio-profesională în anii maturităţii. Eu n-aveam nici o părere pe tema asta, căci vîrsta elementară nu face diferenţe. Unii vorbeau într-un fel, alţii altfel, eu îi înţelegeam pe toţi şi asta îmi era suficient. Este oare limba pe care omul o stăpîneşte cel mai bine? Înainte de-a mă trimite la şcoala română, tatăl meu, un om simplu, cu doar cîteva clase primare, a insistat să mă înveţe scrisul şi cititul pe ungureşte. Pesemne că lecţiile cu pricina, dintr-un abecedar cu imagini colorate, au fost un chin pentru amîndoi. Ţin minte şi-acum ce grea a fost – în rotunjire şi în pronunţare – litera ő, ilustrată de-o graţioasă căprioară (numită őz). Dar pe urmă, stînd deja în bancă, am constatat că literele erau la fel şi dincolo, ba poate chiar ceva mai simple, fiindcă unele lipseau de tot. Aşa că citeam mai repede de pe tablă decît colegii mei, îi explicam învăţătoarei cum să contureze următorul semn grafic pe care-l avea de predat. Cred că devenisem încă de-atunci un mic nesuferit, dar eram încîntat de constatarea că româna e mai uşoară decît “limba de-acasă”.

Am stat mai apoi să meditez la contextul lingvistic fluid în care am venit spre cunoaştere, atunci cînd am citit cu entuziasm rîndurile autobiografice ale lui Ion D. Sîrbu.

“Tatăl meu era unicul fiu al lui Nicolae Sîrbu, miner analfabet, singurul din imensa noastră familie care nu ştia decît româneşte – pentru că bunica mea, Maria Ursu, vorbea curent vreo patru limbi kezaro-crăieşti. Împreună, în afară de unicul fiu care a fost tata, mai avuseseră vreo opt fete, care, măritîndu-se în roza vînturilor, mi-au adus în familie o mulţime de unchi şi veri de toate naţionalităţile: unguri, nemţi, cehi, italieni, ruşi, polonezi şi chiar evrei. (…) Mama mea se trage din colonişti aduşi de Maria Tereza în Banat. După tată era germană, după mamă era cehoaică, vorbea ambele limbi (în dialect). (…) Doi din fraţii ei au murit pe front, în Galiţia, trei surori, cu familiile lor, au emigrat spre Brazilia şi Canada. Dar nu asta e important. Vreau să spun că atunci cînd tatăl meu (care îşi făcuse ucenicia la Reşiţa şi lucrase la Budapesta şi Viena, fiind «mecanic la aburi şi pompe de tot felul») a cunoscut-o pe maică-mea (prin 1917), aceasta era văduvă de război şi avea dintr-o primă căsătorie un copil, pe nume Leopold Stehlick. Pe acea vreme ea nu ştia nici ungureşte, nici româneşte, era servitoare la un mare şi bun boier sîrb în Beograd, cu tata vorbea în nemţeasca aceea care mie, cînd am început s-o pricep, mi s-a părut cam ridicolă şi de operetă. S-au căsătorit în Petrila, totul părea a fi în ordine. În 1922, însă, primul soţ al mamei mele, Iosef Stehlick, s-a întors viu şi nevătămat din Rusia. A avut loc cuvenita explicaţie minerească, eu am devenit, în acte, copil din flori, mama a divorţat de primul soţ şi s-a căsătorit iar cu tata. Iosef Stehlick şi-a luat fiul, pe Leopold, care atunci avea 10 ani şi împreună cu mulţi alţi proletari din fosta Austro-Ungarie, a emigrat. (…) Tatăl meu, în schimb, crescut de nenumărate mătuşi şi surori mai mari (fiind ultimul Sîrbu din familie), era total lipsit de orice sentiment naţional. Vorbea curent şi egal cele trei limbi ale coloniei (româna, maghiara, nemţeasca, în ambele lor forme: «cea de mină şi cea de casină»), citea şi cînta în ele, pe stradă şi acasă, conversa ca şi mama totdeauna în limba celui cu care se întîlnea. (…) Nu pot să uit uimirea şi revolta ce l-au cuprins cînd, prin 1940, unul din verii mei a venit să-l anunţe că pleacă în Ungaria, fiindcă el şi-a dat seama că este ungur. Tata, îngălbenind, i-a spus: «Cum? Dacă tu eşti ungur, atunci eu musai trebuie să fiu român». Şi i-a ţinut o lecţie, am fost de faţă, nu o pot uita. (…) Povestesc toate aceste nesemnificative amănunte numai şi numai spre a ilustra acel melting pot plurinaţional din care m-am fost ridicat spre limba şi cultura naţională. În clasa I primară, ca mulţi alţi petrileni, m-am prezentat vorbind, pe jumătate şi stricat, trei limbi deodată. Nu uit privirea uimită a preotului Ciocan, care, în prima zi de şcoală, întrebîndu-mă: «Tu ce eşti? Ce religie ai? Care îţi este limba maternă?» – eu, speriat de moarte, nu am putut să-i spun decît atît: «Eu sunt un copil!». Adevărul este că tata (altfel bun prieten şi cu popa, şi cu directorul şcolii) uitase să-mi spună că sunt român, ortodox şi că de-acum limba mea maternă va fi – aşa cum hotărîse mama – limba română.”

Am aflat aşadar, prin intermediul lecturilor, că nu sînt caz unic. Nu cred că aş fi putut zice despre mine, cum susţine I.D. Sîrbu că a spus Blaga despre el: “Gari, tu eşti orfan de limba maternă!”. Eu nu mergeam aşa departe cu victimizarea. Probabil că lucrurile erau mai simple. În romanul Ai toată viaţa înainte, scris de alt autor preferat, Romain Gary, copilul arab orfan, ajuns în îngrijirea unei bătrîne evreice, mărturiseşte cu seninătate: “La început nu ştiam că n-am mamă şi nici măcar nu ştiam că trebuie să ai”. Aşa şi eu. La început nu ştiam ce-i aia limbă maternă şi nici nu simţeam nevoia să am un grai unic, esenţial, care să mă piloteze în activitate. Săream pe neobservate dintr-o barcă în cealaltă, fără să dau importanţă acrobaţiilor.

Lasă că şi idiomul de care ne foloseam, în mediul semieducat al Clujului de periferie, era printre cele mai bizare. Frazele erau gîndite pe-o sintaxă elementară, comună oricărei exprimări, şi morfologia întreţesea termeni de provenienţă eteroclită. De cele mai multe ori auzeai cuvinte din limba oficială, traduse şi adaptate la vorbirea locală. O surpriză am avut pe la vîrsta de zece ani, în prima mea scurtă călătorie la Budapesta. I-am cerut maică-mii nişte bani de buzunar şi m-am dus să-mi cumpăr un suc, aşa cum făcusem de nenumărate ori la Cluj: “kérek egy szukkot!”. Acasă primeam îndată ceea ce ceream, toată lumea zicea aşa. Acolo s-a uitat vînzătoarea uimită la mine. Am crezut că nu m-a auzit şi i-am repetat de vreo două ori, cu voce tare. Dar ea continua să nu priceapă. Am sfîrşit, enervat, prin a-i arăta cu degetele, ca omul de grotă. Ea s-a dumirit, în fine, şi-a coborît colţul gurii şi mi-a întins cu dispreţ paharul de Coca-Cola. În timp ce-mi sorbeam cu noduri băutura, mi-a picat fisa că sucul e suc doar pe româneşte. Problema de comunicare fusese la mine, nu la ea. Maghiara românizată din Ardeal putea să pară un barbarism la Budapesta.

(va urma)

Preluare de pe blogul autorului (http://laszloal.wordpress.com/)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *