Andrea Ghiţă: AZIMA ca o HOLOGRAMĂ

Am scos de la comunitate porţia de azimă care se cuvine familiei noastre alcătuită din trei membri şi am aşezat în cămară cele şase cutii cubice, albastre, decorate cu simboluri pascale  şi litere ebraice, conţinând câte două duzini de foi de “maţes”, ambalate în celofan. Deocamdată cutiile sunt ferecate şi nu le voi deschide decât după ce va fi trecut seara de Seder (Ajun de Pesah) şi voi fi consumat feliile de azimă prescrise de rânduiala acesteia

Îmi place să adulmec aroma de aluat nedospit şi prăjit, să mângâi pe îndelete suprafaţa cu şiruri de denivelări care par a transmite un mesaj enigmatic, scris într-un Braille indescifrabil, să ascult pocnetul foii rupte şi să introduc între bucăţelele sfărâmate hreanul răzuit, rădăcina amară…Îmi place să urmăresc cu privirea firimiturile fine, ca nişte aripioare care se aştern pe faţa de masă sau în poala mea…

Cele două seri de Seder, din ajun şi din prima zi de Pesah, reunesc majoritatea evreilor clujeni în jurul meselor prelungi din sala joasă a cantinei comunităţii. Lumea se foieşte şi larma comesenilor acoperă adesea glasul monoton al bătrânilor care citesc Hagada (Cartea Ieşirii) în limba sacră, necunoscută pentru majoritatea covârşitoare a participanţilor. Din când în când, la îndemnul celor iniţiaţi, se consumă alimentele rituale – azima, cartoful înmuiat în apă sărată, hreanul răzuit, amestecul de nuci, mere şi vin, căruia i se spune “hroises” şi oul descojit – ale căror semnificaţii le aflăm de fiecare dată din răspunsurile date mezinului (copilul de acum câţiva ani, ajuns la vârsta adolescenţei şi rămas tot cel mai tânăr) la întrebarea tradiţională “Ma Niştana?”(Prin ce se deosebeşte seara aceasta de toate celelalte?)Se mănâncă azimă, în amintirea fugii din Egipt – când aluatul de pâine nu a avut timp să dospească şi s-a copt la soare, rădăcini amare care amintesc de amărăciunea sclaviei, mâncarea se înmoaie în apa sărată simbolizând lacrimile robiei şi fiecare evreu şede rezemat ca oamenii liberi şi nu chircit, precum robii.

Prima îmbucătură de azimă… Şi gustul ei, de fiecare dată altul…

Gustul azimei din copilărie, prezentă în fiecare primăvară în casa bunicilor mei adoptivi (o familie mixtă marcată de Holocaust, care mă primise de nepoată pe mine, orfană de bunicii pieriţi în Holocaust). O mâncare modestă ce preceda festinul pascal cu ouă înroşite în foi de ceapă, supă de miel cu tarhon şi beigli cu mac şi cu nucă. O mărunţeam în cafeaua de erzaţ cu lapte, imitându-l pe bunicul (evreu botezat) căruia aşa îi plăcea „pasca”. Habar nu aveam atunci de Pesah. Părinţii mei (supravieţuitori ai Holocaustului şi constructori idealişti ai noii epoci a egalităţii) nu-mi spuseseră nimic legat de religie. Despre paştele evreiesc am auzit prima oară în preajma paştelui românesc (sau poate a celui unguresc…) când cineva a remarcat în autobuz, pe o vreme ploioasă şi vântoasă: „Ce urât e afară, trebuie să fie paştele evreilor!” De atunci în fiecare an iscodesc semnele vremii şi mă rog în gând ca de Pesah să fie vreme frumoasă şi senină…

Gustul azimei din serile de Seder de la comunitate, în care Hagada era citită de bătrânii înţelepţi al căror număr se împuţina pe an ce trecea, dar – ca prin miracol – de fiecare dată se găsea măcar un bătrân cunoscător al Torei şi câţiva învăţăcei capabili să ne călăuzească paşii pe calea care reconstituie drumul eliberării noastre.

Gustul azimei de acasă, mestecată pe îndelete, în strădania de a-mi descâlci rădăcinile, cu gândul la frânturile din poveştile târzii ale Mamei şi Tatii despre Pesahul de demult, precedat de o curăţenie zdravănă pentru a înlătura orice firimitură de „hameţ” sau aluat dospit. Bunicii şi străbunicii mei verificau fiecare ungher întunecat al casei, cu lumânarea, pentru a fi siguri de curăţenia lor. Şi vasele de Pesah erau speciale, trecute printr-un ritual al curăţirii…Astăzi cutiile de azimă importată împart cămara cu pâinea albă şi neagră şi cu cozonacul de Paşti – copt de soacra mea – într-un ecumenism desăvârşit.

Pesah în vreme de război

În timpul războiului, sala cantinei rituale de astăzi era o anexă a fabricii de azimă din Cluj. La mijlocul lunii martie 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, fabrica era în plină activitate pentru că se apropia Pesahul şi trebuia produsă azimă îndestulătoare pentru cei 18.000 de evrei clujeni şi din împrejurimi. În anul acela sărbătoarea de Pesah  cădea între 8 şi 14 aprilie. În 27 martie trupele germane (care ocupaseră Ungaria în 19 martie) şi-au instalat statul major la Cluj şi de a doua zi a început avalanşa de măsuri, din ce în ce mai aspre, care vizau populaţia evreiască. Zi de zi se afişau alte şi alte ordine, ca de pildă:

– Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de 1500 de pengő şi verigheta.

– Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.

– Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.

– Intelectualii evrei trebuie concediaţi.

– Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza întreorele 16.00 şi 17.00.

– Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

În 28 aprilie a apărut primul zvon privind ghetoizarea evreilor clujeni. În 3 mai 1944 a început scoaterea evreilor din locuinţe, deposedarea de toate bunurile şi transportarea în ghetoul instalat în şurile fabricii de cărămizi, din afara oraşului. După câteva săptămâni de privaţiuni şi torturi, cei  18.000 evreii au fost îmbarcaţi în vagoanele de marfă cu destinaţia Auschwitz.

Muşcând din azimă, mestecând rădăcinile amare şi înmuind cartofii în apa sărată, gândul mă duce la evreii martiri, robii lagărelor naziste de concentrare şi exterminare

Şi de pace

Făina de azimă obţinută prin mărunţirea foilor se foloseşte în locul făinii obişnuite, a grişului sau pesmeţilor, produse interzise în cele opt zile de Pesah. Cele mai delicioase găluşte din făină de azimă le-am mâncat, acum câţiva  ani, în mijlocul evreilor din Petroşani – vreo douăzeci la număr: ingineri, medici, profesori şi un miner – preşedintele comunităţii – precum şi doi copii (de curând am aflat că fetiţa de atunci, e studentă la Cluj !), într-o primăvară în care ninsoarea se aşternuse peste florile de cireş. În bucătărioara sediului comunităţii femeile descojeau şi tocau nucile pentru compoziţia „hroisesului”, reamintind copiilor că acest amestec de mere, nuci şi vin simbolizează lutul din care sclavii evrei făceau cărămizile pentru clădirile egiptenilor. Într-o oală mare fierbea supa de carne cu găluşte, din care mi-au dat şi mie să gust. Pe masa întinsă în sala mare, ce servea şi de sinagogă, se aşezaseră farfuriile cu ouă, rădăcini amare şi cartofi descojiţi. Vinul şi pachetele cu azimă aşteptau nedeschise ritualul de Seder. Avea să fie celebrat de cel mai vârstnic şi înţelept comesean care era în acelaşi timp şi …primarul oraşului. Edilul trecut de şaptezeci de ani căuta cu frenezie soluţii de supravieţuire pentru oraşul minier vlăguit de disponibilizări şi stigmatizat în urma mineriadelor. (De atunci şi preşedintele Carol Schreter a trecut la cele veşnice, fie-i memoria binecuvântată !)

Îmbucătura de azimă, asemenea ciobului de hologramă, reflectă toată istoria poporului meu.

(prima versiune a acestui articol a fost publicat în revista www.acum.tv)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • plugaru Valer commented on April 9, 2017 Reply

    Trebue sa va mjultumesc pentru cursul foarte coerent si semnificativ al momentelor povestite. Motivul il reprezinta emotia provocata citind lucruri care sant proprii multora dintre cei ce se numara printre membrii generatiei anilor de razboi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *