Eva Galambos: JAF FĂRĂ FRONTIERE

Chiar dacă principiul restitutio in integrum care  se aplică în România, sună bine în teorie, să recunoaştem că – în  multe cazuri – în practică înseamnă înlocuirea unei nedreptăţi, cu altă nedreptate. În ordinea firească a lucrurilor, aproape nimic din ceea ce s-a naţionalizat nu a rămas în starea în care se afla ca acum 50 de ani, fie că e vorba de terenuri, imobile, fabrici, fie chiar muzee sau teatre, clădiri de cinema şi altele. Proprietarul, respectiv statul, a investit, a modernizat, a modificat, valoarea a ceea ce se revendică acum, fiind mai mare decât era la naţionalizare. De aceea, în alte ţări foste socialiste, se aplică alte principii, proprietăţile nu se restituie în natură, ci se oferă despăgubiri fie în bani, fie în cupoane.

În cei 25 de ani care au trecut de la schimbarea de regim, în care tot încercăm să trecem de la socialism la capitalism, o idee de care până în 1989 nimeni nu s-a ocupat, crezând că este de domeniul fanteziei, am avut de-a face cu atâtea lucruri uluitoare încât acum am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Vreau să precizez de la început că am fost şi susţin schimbarea, proastă cum este , în speranţa că odată câştigată experienţa, direcţia va fi mai bună. Mă consolează (deşi nu este cazul) faptul că nimeni din jurul nostru care trece prin aceeaşi experienţă, nu a găsit o soluţie mai bună şi că, la fel ca în folclor, motivele sunt universale, trec de la ţară la ţară, se adaugă eventual nişte particularităţi locale, în funcţie de moştenirea trecutului (balcanică, rusească, eventual occidentală pentru cei la vest de noi). Dar până la urmă, aşa cum s-a spus în socialism, elementele comune care ne unesc sunt mult mai multe decât cele care ne despart….

Şi acum vreau să revin la concret. De multă vreme m-am obişnuit cu felul în care se aplică la noi principiul restituirilor. Fără doar şi poate, este un principiu just, este cazul să se dea înapoi bunurile luate cu japca de la cei care de-a lungul deceniilor sau chiar de mai mult au creat ceva şi pe urma acestui efort, s-au îmbogăţit., şi-au cumpărat  proprietăţi. Nu la toţi care şi-au făcut averi se poate aplica vorba: să nu cercetăm cum şi-au adunat primul milion, cred că şi în istoria României, pe lângă cei care au făcut afaceri oneroase, s-au aflat mulţi care au căştigat bani mulţi prin muncă cinstită. Dacă nu mă înşel, Dumitru Mociorniţa, implicat în industria de pielărie, a fost fiu de ţăran sărac, mergea desculţ la şcoală şi prin ingeniozitate şi eforturi şi-a creat fabricile, luate apoi de comunişti. Cu câţiva ani în urmă, descendenta familiei, Marie Rose Mociorniţa, se chinuia să capete ceva înapoi într-o situaţie în care era limpede că avea tot dreptul, fiind moştenitoare directă. În schimb alţii, care au ştiut să se “strecoare”, şi-au făcut relaţii, au primit înapoi şi ceea ce nu le aparţinea.

Chiar dacă principiul restitutio in integrum care  se aplică în România, sună bine în teorie, să recunoaştem că – în  multe cazuri – în practică înseamnă înlocuirea unei nedreptăţi cu altă nedreptate. În ordinea firească a lucrurilor, aproape nimic din ceea ce s-a naţionalizat nu a rămas în starea în care se afla ca acum 50 de ani, fie că e vorba de terenuri, imobile, fabrici, fie chiar muzee sau teatre, clădiri de cinema şi altele. Proprietarul, respectiv statul, a investit, a modernizat, a modificat, valoarea a ceea ce se revendică acum, fiind mai mare decât era la naţionalizare. Iar dacă vrem să ţinem cont de justiţie, cel care recapătă o proprietate ar trebui să plătească toate aceste investiţii, lucru aproape imposibil. De aceea, în alte ţări foste socialiste, se aplică alte principii, proprietăţile nu se restituie în natură, ci se oferă despăgubiri fie în bani, fie în cupoane.

De ce am amintit aceste lucruri, destul de bine cunoscute de opinia publică? Deoarece, pe baza acestei legislaţii care şchiopătează, s-au făcut abuzuri de nedescris. (Şi aici nu vreau să vorbesc, deşi ar fi bine, de cazurile în care restitutio in integrum este posibilă, există proprietar, acte, totul e legal, nici nu s-a adăugat nimic la valoarea bunului, numai că există interese mai presus de lege şi cel în cauză trece prin furcile caudine ale justiţiei, cheltuieşte – dacă are de unde – mii de euro ca să-şi capete înapoi ceva ce-i revine legal).

Dacă până acum am privit lucrurile – cu părere de rău faţă de cei ce se chinuiau să-şi valorifice drepturile – oarecum detaşată,  ca un observator din afară, dat fiind faptul că nu aveam nimic de revendicat, de recuperat, ceea ce se întâmplă acum mi-a provocat furie, revoltă…şi un profund dezgust. Scandalul legat de decizia instanţei prin care unui neavenit, care nu are nici un drept, i se atribuie peste 40.000 de hectare de pădure, mi s-a părut mai mult decât un jaf la drumul mare. (De altfel, nu am fost de acord nici cu încercarea de restituire către Biserica Ortodoxă a unei suprafeţe imense de pădure secularizată pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Mă întreb, de ce Biserica nu făcuse plângere până în 1945, înainte de instaurarea comunismului?!)

Nu-mi place demagogia, nu sunt o patriotardă, dar impresia care mi-a făcut acest caz a fost că, da, ne vindem o părticică din ţară. Am fost întodeauna împotriva lozincii nefericite “nu ne vindem ţara”, când o masă manevrabilă a preluat lozinca, lansată de autohtonii care doreau să elimine concurenţa străină pentru a pune mâna ei pe bunurile ţării. În fond, nici un stat modern nu s-a dezvoltat fără investiţii străine, reglementate de  legile ţării, în aşa fel încât şi cei care investesc dar şi ţara care deţine bunurile să profite. În cazul de faţă, filiera Paltin Sturza – Hrebenciuc tatăl şi Hrebenciuc fiul a vrut, pur şi simplu să jefuiască, să pună mâna pe o părticică din ţară, pe ceva care niciodată nu le-a aparţinut, ca după aceea să o vândă, să exploateze, să distrugă. Iar modalitatea utilizată este un exemplu cras de corupţie economică şi politică. Este un exemplu al dispreţului total faţă de lege, faţă de justiţie şi adevăr, faţă de “prostimea”, adică de noi, care înghite totul. M-a revoltat profund sistemul “aranjamentelor”, convingerea că la noi se poate face orice dacă stabileşti mijloacele şi preţul care, dacă este satisfăcător, în schimbul lui ţi se dă chiar mai mult decât ceri. Desigur, nu este un caz unic.

În ultimul timp, datorită eforturilor uneori supraomeneşti ale  DNA, au fost dezvăluite multe afaceri oneroase. Poate că altele au fost mai grave, nu ştiu. Pe mine m-a impresionat profund acesta pe care l-am considerat un exemplu de jaf fără limite, fără frontiere. Poate că mulţi vor da o altă interpretare. Poate vor spune că a fost pus în scenă de “băsişti” şi că se doreşte subminarea prestigiului PSD, al candidatului acestui partid la preşedinţie. Nu exclud nici această ipoteză. Dar dacă rezultatul va fi dezvăluirea filierei infracţionale, dacă acuzaţiile vor fi susţinute şi demonstrate prin fapte şi condamnarea va fi pe măsură, poate va servi ca o sperietoare pentru mulţi alţii care încearcă să procedeze la fel şi viaţa noastră publică va deveni mai curată. Din păcate, nu cred că aceste dezvăluiri vor avea vreun efect asupra rezultatelor alegerilor. Îndeobşte oamenii nu fac conexiunile necesare, aşa că, în încheiere, pentru cine are urechi să audă, voi cita un text pe care o bună prietenă, influenţată probabil de evenimentele actuale, l-a difuzat pe internet:

Un popor care votează impostori, corupţi, hoţi şi trădători, nu este victimă. Este complice. Cuvintele îi aparţin scriitorului George Orwell. Spuse cu multe decenii în urmă, ele trebuie să fie o atenţionare pentru noi, toţi care ne aflăm în preajma unor alegeri şi trăim într-o lume, din păcate plină de impostori, corupţi şi hoţi.

P.S. În Ungaria a izbucnit un scandal cu caracter diplomatic, legat de marea corupţie care a afectat firme americane ce activează acolo. Ele au căzut victime ale evazioniştilor de TVA, precum şi ale unor persoane care le cereau „taxă de protecţie” sau fonduri pentru a sprijini în mod indirect interesele unor cercuri apropiate de Fidesz, partidul de guvernământ. Statele Unite au decis ca unui număr de şase persoane, funcţionari guvernamentali, să nu li se acorde vize de intrare pe teritoriul american, fiind considerate responsabile de situaţia creată, de faptul că, deşi sesizate, nu au luat nici un fel de măsuri. Situaţie fără precedent, decizia, care de obicei se ia în mod discret – fiind informate numai persoanele în cauză – s-a comunicat public, într-o conferinţă de presă a însărcinatului cu afaceri al SUA. În cazul nostru nu s-au aplicat astfel de măsuri, întrucât partea americană a recunoscut eforturile DNA în combaterea corupţiei. Sperăm că nici nu vor fi, dar aceasta depinde de felul în care şi după schimbarea şefului statului, DNA şi alte organe implicate în combaterea corupţiei, vor fi lăsate să-şi continuie ce au început. Atenţie, Europa şi America sunt cu ochii şi pe noi…

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *