Mult mai mult decât între două persoane, alegerea președintelui ar trebui șă fie opțiunea între două căi diferite pe care să fie călăuzită națiunea (sau organizația:) pe drumul ei către mai bine. Evident acest ”mai bine” nu trebuie lăsat în ceață, ci trebuie definit cât mai riguros, căci toți vor ”mai bine” întrebarea rămâne pentru cine și pentru câți. Există în lumea contemporană un drum inevitabil al progresului pe care politicienii și-l revendică pe nedrept pentru că el este rezultatul progresului tehnologic și al organizării intrinseci. Ceea ce poate influența politicienii este modul în care beneficiile acestui progres se redistribuie în societate și produce ”mai binele ” râvnit, dar și meritat de cât mai mulți.

Întrebări

Evident, nu aveam de gând să scriu despre alegeri. Nu de alta, dar sunt atâtea subiecte fascinante care ar merita să fie scrise și care s-ar potrivi mult mai bine ”profilului”   revistei noastre și preocupărilor mele, dar recunosc că nici noi ”baabelienii” nu am reușit să rămânem spectatori neimplicați, cât de cât emoțional, în această cavalcadă a alegerilor pentru fotoliul prezidențial al României. În ultimele două săptămâni, mai ales, am fost mereu confruntat în diferite ipostaze cu această întrebare caragialescă, devenită clasică. Prieteni mai tineri. dar și mai vârstnici (termenul de ”bătrân” a început să mă enerveze, deși cândva îl foloseam cu o duioșie camaraderească:) mă provocau la ”dispute” politice al căror țel final era un discret sondaj de opinie despre ”prezidențiabilii” care la primul tur de scrutin erau atât de numeroși, încât era destul de simplu să-ți dai cu părerea despre cei care ”nu ar trebui votați”. Totuși am rezistat cu”pudoare” acestor nevinovate provocări și nu m-am lansat în speculații exotice, care nu au lipsit în primul tur de alegeri al căror rezultat a fost prozaic și previzibil.

A sosit al doilea tur mult așteptat atât de amatorii  de senzații tari, cât și de spectatorii înverșunați ai talk-show-urilor care inundă prea numeroasele și prea dizgrațioasele televiziuni   de știri ”naționale” și locale. Nu mai am unde s-o dau cotită și să evit răspunsul, de astă dată la propria mea întrebare ,evocată mai în glumă,mai în serios în titlu.

Răspunsuri

Dacă e să dau ascultare primului meu impuls, primului gând (am un respect irațional pentru semnificația ”primului” gând care țâșnește necontrolat și autentic)

Victor Ponta e un personaj care mi-e simpatic, cu un verb cursiv și educat, se vede că are darul – dar și exercițiul vorbirii – nu degeaba s-a făcut avocat (”doctoratul” nu face parte din recuzita necesară căci există un automatism al adresării prin care medicii și avocații oricum sunt apelați cu titlul de ”doctor” chiar și în afara Italiei unde cine nu e ”Cavaliere” e neapărat”dottore”). Domnul Ponta ca orice avocat, cu sau fără practica pledării, este histrionic, are dibăcia schimbării ”măștilor”, afișează cu ușurință sentimente pe care de fapt nu le are, cel puțin nu pe moment.

Deci dacă ar fi să recomand cuiva un model de om tânăr, ambițios fără măsură, dedicat intru totul propriei sale cariere, talentat și fără scrupule majore, un om tânăr cu un farmec indiscutabil înalt, sportiv, curajos, prezentabil, deștept, vorbitor de limbi străine, aș recomanda fără ezitare pe Victor Ponta…

Sigur trebuie să uit câteva amănunte. În primul rând cel legat de mentorul său Adrian Năstase care fără exagerare – consider pe bază de fapte incontestabile –, a  fost cea mai dizgrațioasă personalitate a politicii românești,de după 1989. Întruchiparea corupției fără limită și fără pudoare. Sigur, trebuie să uit că nimic din ceea ce a făcut în cursul carierei sale fulgerătoare, nu-l califică pentru demnitatea de președinte a unui stat. Nici măcar pentru statul România. Cu atât mai mult,  cu cât pretinde că o iubește.

Klaus Iohannis este un personaj care, cel puțin la prima vedere, nu te cucerește. Se spune că a fost un tânăr chipeș, de care atât colegele (de liceu și apoi de facultate) cât și elevele (după ce a devenit profesor) au fost (în taină și platonic) îndrăgostite. L-am văzut  și auzit pentru prima (și cred ultima oară:) în 2007 la festivitățile cu ocazia atribuirii titlului de Capitală Culturală a Europei.

Nici cu acest prilej nu pot afirma că m-ar fi cucerit .Poate că evreul din mine nutrea o aversiune ”atavică” faţă de neamțul din el, am gândit eu încercând să judec obiectiv. Am alungat repede acest gând parazit. Este adevărat, că în familia noastră subiectul ”nemțesc” era un fel de tabu în copilăria mea, căci  un ”conflict de opinii” latent tensiona relațiile (în mod natural antagoniste:) dintre mama  devenită ”germanofobă” și soacra ei (bunica mea) de cultură germană, care nici nu putea scrie altfel decât cu litere gotice. Familia mamei  a fost deportată din Satu-Mare și exterminată la Auschwitz, iar eu am crescut alături de ea purtând rana imensă a acestei pierderi. În disperarea neputinței, mi-a interzis ferm să scot o vorbă, să scriu sau să citesc în limba germană. Așa am ajuns „băiat mare” cu nume nemțesc, nevorbitor de limbă germană și cu sentimente,  în cel mai bun caz confuze, față de ”etnicii germani”, adică sași sau șvabi, despre care știam că există, dar cu care nu aveam nici un fel de legături decât că eventual îi întâlneam  în ediție feminină la piața din Arad, apoi Deva și Satu-Mare, orașe prin care am copilărit în anii de război și după.

Primul neamț care mi-a risipit prejudecățile a fost domnul profesor Ernest Hauler, dirigintele meu începând din clasa a 2-a, a legendarului (pentru mine) liceu de băieți Mihai Eminescu din Satu-Mare. Domnul Hauler era profesor de limbă germană, iar eu (ostentativ:) eram la ”franceză” avându-l ca profesor pe domnul Davidovici care (fără să arate) era evreu. În vremea aceea se predau (la alegere) doar două limbi străine: germana sau franceza. Engleza încă nu era la modă, iar rusa avea să devină obligatorie abia după reforma învățământului care a început din 1949 ( continuând, fără succes până în zilele noastre :). Deci cu domnul Hauler aveam doar ora de dirigenție, o oră pe săptămână. Îmi rostea numele cu un”o” prelungit, niciodată nu ni se adresa cu numele mic, nu accepta ”familiarisme” era riguros, punctual, corect și drept. Neamț. Dar simțeam căldura și grija în  vorba lui măsurată și fără inflexiuni. Știa foarte multe despre viața și problemele familiare ale fiecăruia dintre noi și vorbeam cu el fără ocolișuri și fără teamă căci nu știu dacă neapărat îl iubeam, dar aveam în el încredere sută la sută. În acea perioadă tulbure, când totul se transforma într-un vârtej amețitor, din care noi – aflaţi pe ”nisipurile mișcătoare” dintre pubertate și adolescență – nu înțelegeam mare lucru, încrederea într-o persoană adultă reprezenta ancora de salvare. Venea peste noi comunismul, părinții noștri erau și ei dezorientați, unii înfricoșați, nu aveau timp pentru dilemele noastre existențiale. Îl aveam pe domnul Hauler”, omul nostru de încredere”, care ne asculta, ne sfătuia și ne sprijinea cu ce și cum putea. L-am reîntâlnit foarte mulți ani după ce am plecat  din Satu-Mare orașul primei mele tinereți. A părăsit catedra, s-a pensionat, dar încă activ devenise președintele Forumului Democrat German din Satu-Mare.

Aseară urmărind ”spectacolul” televizat al ”competiției exhibiționiste” între cei doi prezidențibili, privindu-l pe Klaus Iohannis, care nu a strălucit ca orator, nici nu era ”cuceritor” plin de poante , am descoperit inegalabila lui valoare inspiră ÎNCREDERE. Și mi se pare că o și merită

Păreri

Mult mai mult decât între două persoane, alegerea președintelui ar trebui șă fie opțiunea între două căi diferite pe care să fie călăuzită națiunea (sau organizația:) pe drumul ei către mai bine. Evident acest ”mai bine” nu trebuie lăsat în ceață, ci trebuie definit cât mai riguros, căci toți vor ”mai bine” întrebarea rămâne pentru cine și pentru câți. Există în lumea contemporană un drum inevitabil al progresului pe care politicienii și-l revendică pe nedrept pentru că el este rezultatul progresului tehnologic și al organizării intrinseci. Ceea ce poate influența politicienii este modul în care beneficiile acestui progres se redistribuie în societate și produce ”mai binele ” râvnit, dar și meritat de cât mai mulți. Formule magice nu există, nici minuni nu se petrec, indiferent de intensitatea promisiunilor făcute în febra întrecerii electorale al căror scop cert nu este nici mântuirea nației, nici realizarea pe pământ a fericirii tuturor ci cucerirea puterii. Cu cât mai multă și pe durată cât mai lungă. Căci odată ce a pus careva mâna pe putere principala preocupare devine păstrarea ei cu orice preț prin diferite tertipuri și motivații, cel mai comun fiind acela că nimeni nu este atât de bun ca dumnealui. Coaliții imorale sau chiar ” contra naturii” nu mai miră pe nimeni, dacă slujesc menținerea puterii.( vezi,alianțele :”puterii” cu PRM,PPDE, grupul minorităților,etc…)

Calendare

Noiembrie este de obicei o lună plicticoasă.

În luna noiembrie după calendarul evreiesc, nu se întâmplă nimic. Nicio sărbătoare, niciun eveniment biblic, nici măcar un post. De fapt luna noiembrie, se întrepătrunde cu două luni ale calendarului iudaic și anume cele 30  zile de noiembrie încep cu 22 zile ale lunii Heșvan și 8 zile ale lunii Kislev. Luna Heșvan se mai numește și Marheșvan, (prefixul ”Mar” înseamnă în limba ebraică ”amar”), fiind  o lună tristă, nu doar pentru frigul și ploaia  care de obicei o însoțesc (Plouă stupid…/Cerul își scutură /Ca dintr-o ciutură/ Frigul lichid.…:)* ci mai ales pentru lipsa sărbătorilor. Căci sărbătorile la evrei chiar și cele triste sau cele care te obligă la ” suplicii,” ,sunt prilej de bucurie .

Prin urmare nu trebuie să ne mire că mintea iscoditoare a rabinilor noștri,a găsit, chiar și în luna Heșvan, (cea fără de sărbători:) ceva de sărbătorit. Iată că în Cartea Regilor ni se reamintește că în luna Marheșvan, înțeleptul Rege Solomon a terminat construcția primului Templu. Dar cu mult înainte de asta, în vremea patriarhului Noe, tot în luna Heșvan, în cea de a 17-a zi, s-a pornit potopul care avea să dureze mai mult decât un an…Și tot în luna Heșvan se spune că ar fi murit Rachel , născându-l pe cel mai tânăr fiu al lui Iacov (Israel) – pe Beniamin. Prin urmare Heșvan și-a meritat apelativul de lună amară,sau aducătoare de amărăciuni,(Marheșvan), căci Rachel a fost și a rămas cea mai iubită dintre personalitățile feminine ale narativului biblic, eternul simbol al mamei evreice care își dă viața pentru copilul ei, care renunță la locul ce i se cuvine în ”pantheonul” Patriaahilor Israelului de la Machpela (Hebron), preferând să-și doarmă somnul de veci pe marginea drumului spre Efrat (în apropiere de Betlehem) numai ca să poată fi cât mai des vizitată de copiii lui Israel.

Și azi Kever (mormânt) Rachel este unul din locurile de pelerinaj cele mai iubite din Israel.

Şi în istoria recentă se confirmă amarul lunei Heșvan. Chiar  în mijlocul lunii, în 15 Heșvan,( 9 noiembrie  1938) s-a petrecut cel mai dezastruos Progrom al timpurilor moderne, așa numita Noapte de Cristal, când furia dezlănțuită a antisemitismului gregar, a dat semnalul înfricoșător al ”soluției finale” pentru evreii din Germania și  Austria .

Sute de sinagogi au fost devastate sau incendiate,vitraliile sparte, sute de evrei uciși,sute de ,magazine evreiești jefuite și distruse, primii treizeci de mii de evrei arestați și transportați în lagăre.

Istoria și mai recentă consemnează moartea tragică a lui Ițhac Rabin,unul din cei mai importanți artizani ai victoriei istorice repurtate de Israel în Războiul de Șase Zile. A fost ucis cu sânge rece de un extremist evreu, în momentul culminant al unei posibile victorii, de această dată nu într-un Război, ci într-o Pace! A murit în  amara lună Heșvan, în  4 noiembrie 1995,și odată cu el și o bună parte a speranțelor într-o posibilă Pace pentru Israel.

Opinia străzii

Tocmai mă întorceam acasă cu gândul să închei acest articol ,promis Andreei , când unul din vecinii mei, un domn (am vrut să scriu ”în vârstă”:) de vârsta mea, de altfel pașnic și politicos, care-și plimba cățelul ca în fiecare zi pe strada noastră liniștită, m-a abordat ușor impacientat și pe un ton cu totul nepotrivit obiceiurilor locului. ”Sper că nu votați cu Iohannis!”. Eram împreună cu Vera ,soția mea, și fără a ne fi privit am răspuns aproape simultan ”ba da!” La care vecinul aparent sincer revoltat  a zis ”după toate câte v-au făcut nemții?!!”

Desigur i-am răspuns prompt ”Iohannis nu are nici o legătură cu asta”. Dar am rămas pe gânduri, iată cât de complicate sunt lucrurile simple…Nu o să uit cum m-a vizitat odată venerabilul profesor Paul Phlippi  întemeietorul și primul președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România,mărturisindu-mi că simte nevoia într-un anumit fel să-și ceară iertare poporului evreu. Nu pentru că el ar fi făcut personal ceva regretabil sau condamnabil. Ci pentru că simte responsabilitatea pe care trebuie să o simtă fiecare german, care a trăit acele timpuri, față de evrei, față de poporul evreu. Profesorul Philippi s-a născut la Brașov,  acum 91 de ani, și-a dat bacalaureatul la Brașov după ce a absolvit liceul Honterus în 1942, a studiat teologia și istoria la Zurich, a condus timp de15 ani Institutul pentru științe diaconice a Universității din Heidelberg și s-a întors la Sibiu unde a servit ca profesor al Facultății de Teologie.

Pariuri

Am  văzut,”horribile dictu”, că prezidențiabilele au ajuns obiect al pariurilor. La Casa Pariurilor se pariază ca la cursele de cai sau cursele de automobile, pe câștigătorul Curselor Prezidențiale. Se pare că favorit la pariuri este Victor Pontacare având o cotă de 1,2 ca să câștige. Adică dacă pui o miză de 100 lei, dacă iese Ponta pe care ai pariat, incasezi 120 de lei. Dacă mizezi pe Iohannis trebuie să pui mai mult și câștigi mai puțin.:)

Confruntările televizate nu au servit decât interesele televiziunilor nicidecum a publicului sau măcar a politicienilor care ar trebui să se confrunte pe VIZIUNILE și STRATEGIILE LOR, căci este vorba de o decizie care afectează VIITORUL NOSTRU

Ne-am lămurit că drumul pe care am mers până acum, bătătorit în spiritul acelorași concepte desuete ale Statului atotputernic ”,băgat” în toate (economie, cultură, sănătate, educație, furând totul prin corupție, stricând totul prin incompetență și iresponsabilitate, e un drum fără ieșire. Echipa de ” stânga ”,  întruchipată la aceste alegeri de Domnul Ponta, nu poate decât să continue pe acest drum. Echipa de”dreapta”, reprezentată – ce-i drept destul de palid – de  Domnul Iohannis promite că va urma un alt drum. Nu prea avem încotro.Trebuie să riscăm încă o încercare. Tot pe pielea noastră….