Printre ”Breaking News” care ocupă un loc suveran pe ecranele televizoarelor privite în lumea întreagă, o poziție râvnită deține contenciosul iranian.Nu doar pentru că este un subiect care privește securitatea nucleară a lumii, ci și pentru că a devenit un fel de concurs de abilitate diplomatică și de ”arătare  mușchilor” . Dar ce se ascunde în dosul fațadei îngrijit prezentate ca o încercare meritorie a președintelui Obama deținător al premiului Nobel pentru Pace și a liderului  spiritual al Iranului Khamenei, (poate viitor laureat al Premiului) de a asigura pacea mondială prin înarmarea nucleară (în trepte ) a unui stat fundamentalist ? Un stat ai cărui conducători responsabili îndeamnă la ură și distrugere? Ministrul de externe Mohammad  Javad Zarif,domnul zâmbitor pe care l-am urmărit la recentele tratative de la Lausanne, a precizat într-un articol intitulat ”Ce vrea de fapt Iranul”, printre prioritățile țării sale, promovarea  ”democrației islamice” ca formă de guvernare și eliminarea  ”amestecului sionist” în lumea musulmană. Pentru cei nefamiliarizați cu limbajul diplomatic înseamnă distrugerea Israelului

Ayatollah-ul Khomeini a lansat tuturor musulmanilor din lume chemarea  de a proclama ultima zi de vineri a Ramadanului (luna postului, cea mai importantă sărbătoare islamică, luna în care din zori și până seara musulmanii se abțin dela mâncare, fumat și sex ,dar sunt liberi să recupereze noaptea ”abstinența”) , ziua Ierusalimului (Ziua Al-Quds),  zi de solidaritate împotriva”entității sioniste”(Statul Israel ,în terminologia „șiită”). Această idee i-a fost sugerată  ayatollah-ului, lider al Revoluției Islamice, de către un alt ministru de externe, pe nume Ebrahim Yazdi, în data de 7 august 1979, deci la nici un  an de la izgonirea Șah-ului și proclamarea Republicii Islamice Iran. Se vede bine că problema Ierusalimului a fost una din problemele prioritare ale lumii musulmane și continuă să fie și în zilele noastre. An de an au fost organizate demonstrații cu sute de mii de participanți în toate orașele importante din Iran, la care s-au rostit obișnuitele discursuri ”incendiare”  împotriva  ”regimului care ocupă Ierusalimul” și s-au strigat obișnuitele lozinci ”Moarte Israelului” (în acest context ”demonstranții” nu se sfiesc chiar să spună dușmanului pe nume) și ” Moarte Americii” ! Aceste demonstrații ”populare spontane” se organizează de 35 de ani, nu doar la Teheran ci și în numeroase alte orașe cu populație musulmană.

Ziua Al Quds la Londra

Anul trecut ” Ziua Al -Quds” s-a aniversat la 25 iulie (conform calendarului islamic) și, ca urmare a conflictului din Gaza, a înregistrat o amploare neobișnuită în orașe din Siria, Pakistan, Africa de Sud, Marea Britanie, Germania, dar a culminat desigur în Iran, unde în afara sutelor de mii de manifestanți din Teheran, au fost alte milioane în 770 de orașe din provincie.  În anii președinției nefaste a lui Mahmud Ahmadinejad (2005-2013), acesta a amenințat cu ștergerea de pe hartă a ”regimului care ocupă Ierusalimul”, (un eufemism greu de priceput) și pentru a evita orice urmă de dubiu, în septembrie 2010, tot cu prilejul zilei Al-Quds, adresându-se premierului Abbas al Autorității Palestiniene, l-a îndemnat să abandoneze tratativele cu Israelul și să se pregătească pentru înfruntarea armată. Reacțiile n-au întârziat , până și ONU considerându-le depășind orice limite acceptabile față de o țară membră a Națiunilor Unite de peste jumătate de secol.

Anul acesta Ziua Al-Quds, ar urma să se aniverseze pe 17 iulie. E dificil de anticipat, cum și  la ce amploare se vor desfășura demonstrațiile și variatele acțiuni anti sioniste-israeliene-semite, drapate în proteste ”împotriva ocupației evreiești/sioniste a Ierusalimului” (Al-Quds). Până la 30 iunie Iranul are un termen convenit pentru finalizarea negocierilor nucleare. Cred că măcar o minimă schimbare comportamentală datorează opiniei publice dacă își propune la modul serios să devină credibilă relativ la angajamentele de viitor.

Apoi Iranul este implicat (mai evident sau mai ”pe șest”) aproape în toate conflictele care țin încordată tensiunea politică în Orientului Mijlociu (vezi Yemen, Irak, Siria, Libia, Gaza-Hamas ,Liban-Hezbollah, ș.a) și ar trebui să dea un semnal perceptibil, al intențiilor sale pașnice…

Un război pentru supraviețuirea supraviețuitorilor

Marea ”vedetă” a războiului de independență purtat de  ”tânărul” Stat Israel ,a fost bătălia pentru Ierusalim. Din mandatul britanic – după ce Transiordania transformată în Regatul Iordaniei a fost oferită în 1922 drept recompensă Emirului Abdullah din ”dinastia” Hașemită – mai rămăsese doar fâșia dintre Iordan și Marea Mediterană,o suprafață de 27 000 kmp., cam o zecime din suprafața României (din acea vreme).  Britanicii au renunțat la mandat și  au lăsat în grija ONU misiunea complicată a partajării acestui mic teritoriu între trei pretendenți care toți se considerau îndreptățiți:evreii ,arabii și ”lumea”. Lumea evident reprezentată de aceași proaspăt inființata ONU, cu misiunea de a garanta pacea abia restabilită după cel mai devastator război al omenirii. Partajarea  aprobată de Adunarea Generală , forul suprem al ONU, în memorabila zi  de 27 novembrie (kaftet november)1947, a fost acceptată de evrei, refuzată de arabi  și nerespectată de ”lumea” reprezentată neputincios de ONU. Încă nu au plecat trupele britanice (urmau să părăsească Palestina abia în august) și a început ”războiul nedeclarat ” pentru independența care nu a fost încă proclamată. Atacuri arabe au pornit din Iaffa spre Tel-Aviv, beduinii au atacat Beerșeva, dar cele mai amenințătoare au fost atacurile în Ierusalim asupra cartierului evreiesc din Orașul vechi,în care trăiau 2500 din cei 100.000 locuitori evrei. Amenințarea strategică era izolarea Ierusalimului de coastă unde se afla conducerea și majoritatea Ișuvului (denumirea dată entității evreiești prestatale)  ceea ce au și reușit arabii la 22 martie 1948, prin blocarea accesului spre Ierusalim. Hagana, formațiunea armată subterană , condusă  de Yigal Yadin – omul care avea să devină cel mai important arheolog al Israelului – printr-un atac surpriză a eliberat drumul și a capturat fortificația Kastel lângă care a fost ucis în lupte Abd-el-Kader al Husseini, cel mai important conducător militar arab.

Operațiunea militară a primit denumirea codificată ”Nachson”,numele menționat în Tora al primului evreu care, având curajul credinței, s-a aruncat primul în valurile Mării Roșii  despicate prin cuvântul Divin. Deschiderea drumului spre Ierusalim a fost un important succes militar în fața agresiunii violente a arabilor care a rămas umbrită în istoria eroicului război pentru independență de  crima tragică comisă de un grup de luptători ai formațiilor paramiltare evreiești Irgun și Stern în satul arab Derr Yassin. Pentru crime se găsesc explicații dar nu există scuze și iertare. După cum nu există nici pentru carnagiul săvârșit câteva zile mai târziu de arabii care au atacat pe Muntele Scopus convoiul medical al spitalului Hadassa, ucigând 77 de medici și asistente medicale. Dar încă nu a început războiul,încă trupele britanice îndeplinind mandatul Națiunilor Unite erau în teritoriul încă numit oficial Palestina,”lumea” adică ONU – care potrivit planului de partajare trebuia să-și preia resposabilitățile și să asigure administrarea pașnică a Ierusalimului,securitatea și viața normală a celor 150.000 de locuitori evrei și arabi, siguranța și nevătămarea locurilor sfinte ale celor trei religii monoteiste și a multiplelor denominațiuni cu așezăminte de cult în” capitala spirituală a lumii” – nici vorbă să miște un deget! Era unul din acele momente de maximă densitate ale istoriei când lumea dezorientată  ,înfricoșată de trecut sau de un haos viitor, caută un sprijin,un om care să o salveze sau măcar să o scoată din încurcătură. În acel moment în Ișuv acel om providențial se numea David ben Gurion.Și el simțea răspunderea  poverii  privirilor care erau ațintite asupra lui.Nu numai ale celor vii dar și ale milioanelor a căror privire  abia stinsă îi chinuiau conștiința. Ben Gurion avea obligația să ia o hotărâre crucială. Era singurul în măsură s-o facă. O răspundere imensă apăsa pe umerii acestui om mic de statură, nu foarte tânăr,căruia destinul i-a încredințat o misiune fără egal.  Reîntemeierea după 2000 de ani a Statului Evreu .

Cu o zi înainte de întrunirea Consiliului Provizoriu (un fel de guvern ad hoc ales foarte democratic de Congresul Mondial Sionist ), Golda Meir, responsabila Agenției Evreiești pentru relațiile arabe, a avut o întâlnire clandestină la Amman cu Abdullah, regele Iordaniei, pentru a confirma atitudinea lui de neutralitate, promisă în negocieri secrete anterioare, față de proclamarea independenței unui Stat Evreu,conform partajului ONU. Abdullah i-a spus Goldei doar atât: ”Nu mai sunt singur.Suntem cinci.”

Cu o majoritate la limită, Consiliul Provizoriu a hotărât să nu accepte propunerea SUA de a amâna proclamarea statului cu trei luni, perioadă în care să se încerce încheierea unui acord de armistițiu. Veștile din Ierusalim erau îngrijorătoare. Blocul Ețion care constituia apărarea drumului dinspre sud spre Ierusalim,nu a putut rezista în lipsa de întăriri și suportului aviatic. Apărătorii care s-au predat au fost uciși fără milă de trupele arabe. Retragerea definitivă a trupelor britanice a fost avansată, urmând să se petreacă în ziua de 15 mai 1948 (5 Iyar – ebr.) care cădea într-o zi de sâmbăta (Șabat), zi în care membrii religioși ai Consiliului Provizoriu nu ar fi putut semna Declarația de Independență ! S-a hotărât in extremis ca proclamarea statului  al cărui nume nu era încă public, să aibe loc vinery,14 mai, la ora 5 p.m  Numele noului stat a fost decis cu o majoritate absolută. ISRAEL. Au mai fost în ”concurs” Zion, Ziona, Iudea, Ivriya, Herzliya.dar …

Declarația de Independență (Meghilat Haațmaut – ebr) a STATULUI ISRAEL (MEDINAT ISRAEL-ebr) a fost semnată de 38 de membri ai Consiliului Poporului ( Moețet Haam – ebr), un organism care a înlocuit temporar Consiliul Reginei,care a exercitat puterea în perioada mandatului,fiind compus din reprezentanții TUTUROR partidelor politice din Yișuv și din Organizația Sionistă Mondială, de la extrema dreaptă (revizioniști) până la extrema stânga (comuniști) proporțional cu voturile obținute la Congresul precedent. Proclamarea independeței a început spontan cu intonarea Hatikva-viitorul imn al Statului Israel,- și a urmat o răbufnire nestăvilită de bucurie care a cuprins,cred că se poate afirma chiar fără rezerve,toți evreii din lume,sioniști sau nu!

Bucuria a  fost de scurtă durată căci una din îngrijorările majore care au însoțit proclamația a fost tocmai pericolul de a nu începe existența noului stat cu o înfrângere militară. Ceea ce era o amenințare foarte reală. Cinci state arabe (Egipt,Siria,Iordania,Irak,Liban) și voluntari din alte cinci (Maroc,Arabia Saudită,Pakistan,Sudan), precum și Armata Războiului Sfânt, Armata Eliberării Arabe,Frăția Musulmană,s-au năpustit asupra proaspăt proclamatului Stat Israel. Dacă mai ținem seama și de faptul că dintre cei aproape două milioane de locuitori din teritoriul fostului mandat, mai puțin de o treime (630 de mii) au fost evrei, restul fiind arabi,se pune firesc întrebarea cum a fost posibil ca Israelul să iasă învingător din această încleștare inegală?Și cine pe cine a gonit?

Orașul Sfânt… pe jumătate

Ben Gurion a considerat pe toată durata irăzboiului că cel mai important obiectiv este asigurarea continuității în aprovizionarea Ierusalimului.Nu era simplu,la începutul drumului era mănăstirea fortificată Latrun,iar la sfârșit înspre capătul opus, se putea distinge, Bab el Wad, un defileu îngust prin care se poate ieși la Ierusalim.Cine avea controlul celor două capete,stăpânea accesul  spre Ierusalim. Latrun era apărat de cea mai puternică forță militară a zonei, Legiunea Arabă, condusă de legendarul Glubb Pașa, un ofițer englez travestit în comandant arab.Evreii neputând cuceri drumul existent au construit un alt drum într-un timp record și în cea mai impenetrabilă taină. L-au denumit drumul birman, după un precedent similar construit de armata engleză între Birmania și China. In ciuda eforturilor și eroismului, Ierusalimul de Est împreună cu Orașul Vechi au  fost ocupate de Legiunea Arabă și vreme de 18 ani a fost ”experimentată” soluția, un oraș împărțit între două țări (Iordania și Israel), printr-o frontieră care trece prin mijlocul ei.

Premiu pentru pace, fără pace

De fapt nu era o frontieră ci doar o linie de armistițiu. Așa numita ” linie verde”. Negociată separat cu fiecare din statele beligerante și semnate separat pe insula grecească Rhodos prin intermedierea reprezentantului ONU, diplomatul suedez dr Ralph Bunche, care pentru această reușită a primit premiul Nobel pentru Pace. Ce a reușit Israelul? O imensă victorie care a costat imense jertfe și suferințe umane. Se putea altfel? Întrebare gratuită și retorică. In mai 1949 Israel devine al 59-lea stat membru al ONU, în ciuda  împotrivirii statelor cu care tocmai semnase acorduri de armistițiu – Egipt,Liban, Iordania,Siria Irak- urmate desigur de toate statele arabe sau musulmane. Un număr de 520 000 de arabi care și-au părăsit căminele în perioada acestui război nedeclarat care a durat peste un an și jumătate, au devenit refugiați. Statul Israel, în lipsa unui aranjament de pace (pe care țările arabe au refuzat să-l ia în considerare, nerecunoscând  ”de jure” Israelul ), a refuzat să-i reprimească pe teritoriul ei. În schimb, a primit ca cetățeni cu drepturi depline peste un milion de refugiați evrei supraviețuitori ai Holocaustului din Europa și aproape un milion de evrei, refugiați din țările arabe. Câștigul teritorial dobândit de Israel în urma victoriei categorice obținute în războiul care i-a fost impus de arabi a fost la fel de categoric. Statul arab palestinian nici vorbă să se fi născut. Teritoriul atribuit acestei ficțiuni – nedorite atunci de nimeni – prin partajul hotărât de ONU a fost împărțit între Iordania (Cisiordania sau Malul de Vest) și Egipt (Fâșia Gaza). Ierusalimul, atribuit de ONU unei administrații internaționale (altă ficțiune nedorită de nimeni), a fost rupt în două, regele Iordaniei, Abdullah, revendicându-și controlul locurilor sfinte. Nu i-a purtat noroc această decizie, fiind ucis de un terorist palestinian chiar în fața moscheei Al-Aqsa, pe Muntele Templului, sub privirea nepotului său, viitorul rege Hussein al Iordaniei.

Evreii merită Ierusalimul! Ei l-au făcut faimos! (Winston Churchill)

Cei 18 ani de dominație iordaniană asupra Ierusalimului de Est au fost nefaste.18 ani de stagnare și distrugere Toți locuitorii evrei din Ierusalimul de Est, inclusiv din Orașul Vechi, au fost expulzați. 58 de sinagogi au fost demolate.Cimitire au fost desființate și monumentele funerare folosite la pavarea străzilor. Populația Ierusalimului de Est s-a diminuat ,o bună parte din activitățile comerciale și de servicii au fost transferate la Amman, capitala Iordaniei. Cetățenilor Israelului (inclusiv celor arabi sau creștini de alte etnii) le-a fost interzis accesul în Ierusalimul de Est și la locurile sfinte. Industria turismului, una din resursele principale de trai ale locuitorilor, a scăzut devastator. Pelerinajul creștin aproape a încetat. Cel evreiesc a devenit interzis. În 1960 Iordania a declarat Ierusalimul a doua sa capital, după ce, în  aprilie 1950, Parlamentul iordanian a votat anexarea Ierusalimului de Est.

Nu a fost nici prima nici singura declarație unilaterală privind Ierusalimul. Parlamentul israelian, Knessetul, a aprobat în ianuarie 1950 declarația prim ministrului David ben Gurion, în numele partidului său (MAPAI-partidul muncitorilor din Israel) potrivit căreia, ”Ierusalimul evreiesc,este o parte organică și inseparabilă a Statului Israel”

Ierusalimul este sufletul Țării (David Ben Gurion)

Cel mai evreiesc loc al Ierusalimului evreiesc este Zidul de Vest (Kotel haMaariv-ebr).În ziua de 7 iunie 1967, în jurul amiezii, soldații brigăzii de parașutiști condusă de colonelul Motta Gur, după lupte corp la corp în hățișul strădulețelor încurcate ale Orașului Vechi, au găsit cu ajutorul unui arab bătrân accesul spre Zid.  Rabinul Șlomo Goren care era cu ei purtând un sul de Tora a suflat în Șofar și toți împreună religioși și nereligioși au rostit un Kadiș  ”Isgadal ve iskadaș Șmei Raba…” (ebr) Slăvit și sfințit să fie Numele Tău…, au dansat și au plans la Zidul Plângerii și au cântat proaspătul ”imn” compus de Naomi Shemer ” Ierușalaim șel Zahav”(ebr- Ierusalimul de Aur, scris parcă special pentru această ocazie). In scurt timp au sosit cei trei generali ca au realizat acest moment suprem de emoție, entuziasm și speranța unui popor întreg. Moșe Dayan,Yitzhak Rabin și Uzi Narkiss. Daian,un laic convins, numit ministrul Apărării cu o săptămână în urmă, a declarat atunci și acolo: ”Ne-am întors la tot ce este mai sfânt în țara noastră. Ne-am întors ca să nu mai fim despărțiți niciodată.” Laicul ministru a scris pe o bucată de hârtie ”Fie ca Pacea să pogoare peste Casa lui Israel”  și cum e obiceiul locului, a împăturit hârtia și a strecurat-o printre blocurile uriașe de piatră ale Zidului. Un soldat bărbos și extaziat s-a urcat  pe cupola Moscheei Omar cu un drapel israelian. Dayan care era un admirator al culturii arabe,vorbea fluent limba și era respectat de arabi, fiind răsfățat cu numele de Abu Musa,  a dat ordin să coboare cu steag cu tot.”Nu am venit să cucerim locurile sfinte ale altora ci să trăim alături în armonie”, a spus el.

Ziua de 7 iunie 1967,a doua zi a ”Războiului de șase zile”, a rămas în memoria colectivă a poporului evreu ca ziua în care  Ierusalimul a fost reunificat pentru a nu mai fi împărțit niciodată.  Ziua Ierusalimului (”Yom Yerușalaim”- ebr.) a fost proclamată în 1968 de Guvernul Israelului drept zi de sărbătoare care se ține în data de 28 Iyar  ( calendar ebr.) Legea Zilei Ierusalimului a fost votată de Knesset cu 30 de ani mai târziu,în 1998, când a devenit zi națională. Tizul meu, rabinul Meshulam Roth, a militat pentru ca această zi să aibă și caracterul unei sărbători religioase în care să se recite rugăciunea de ” Halel”.

Nu toată lumea a fost de acord și mulți nu sunt de acord nici acum cu această sărbătoare. Printre ei: musulmanii, în frunte cu Ayatollahul, Consiliul de Securitate ONU care a luat nu mai puțin de nouă decizii de condamnare a Israelului, pe tema unificării Ierusalimului, o parte din ”haredimi” , precum și rabinii ultraortodocși și antisioniști. Dar cei mai mulți evrei  și creștini consideră că Ierusalimul care este în acelaș timp pământean și divin nu poate fi decât unit.

Cifre și Fapte

Din 1967,  în cei aproape 50 de ani care s-au scurs de la unificare, populația Ierusalimului a crescut de aproape cinci ori, apropiindu-se în acest an de 900.000. Populația evreiască care reprezenta la data unificării 74% a scăzut la 66%. Populația arabă în schimb a crescut în cifre absolute la 300.000 de locuitori, reprezentând aproape 35%. Creșterea demografică  s-a realizat în bună măsură pe seama afluxului unui număr din ce în ce mai mare de arabi care preferă să se stabilească la Ierusalim, deși cei care vin din teritoriul controlat de Autoritatea Palestiniană nu primesc cetățenia israeliană,ci doar dreptul de rezidență, dar găsesc aici oportunități de muncă și câștig, condiții excelente de educație și un sistem de sănătate performant și accesibil. Ierusalimul a devenit o metropolă, cel mai mare oraș al Statului Israel, cu o dezvoltare urbanistică uimitoare ca modernitate dar și în perfectă armonie cu trecutul multimilenar al orașului.Timp de 28 de ani, prin cinci realegeri consecutive,  Teddy Kollek, un primar de faimă legendară, a guvernat destinele capitalei  informale a lumii religioase, capitala nerecunoscută a statului Israel.  A făcut alia din Ungaria în 1935 la vârsta de 20 de ani, începându-și viața de haluț (pionier-ebr) în kibuțul Ein-Gev și a ajuns primarul Ierusalimului unit. Sub conducerea lui s-a construit pe o suprafață de peste 100 kmp  orasul clădirilor distinse și dinsticte, din aceeași nobilă piatră de Ierusalim, înconjurat de nouă cartiere rezidențiale , așezate pe nouă coline ca niște veritabile  apărătoare ale comorilor de sfințenie care de secole  păstrează aici o parte din sufletul neamului omenesc.

”Pacea să dureze,pe falnicele-ți metereze”

Un  frumos moment spiritual de Ziua Ierusalimului poate fi recitarea  Psalmului 122 care se încheie cu versurile presupuse a fi fost scrise de Regele David cu 3000 de ani în urmă (trad.S.Foarță).

De dragul alor mei, mă rog

Ierusalime, pentru tine,

de dragul Domnului,mă rog

să fie pacea pentru tine.

Tiberiu Roth