Vineri, 3 iunie, am fost la târgul de carte Bookfest, la invitaţia primită de la un scriitor despre care am mai scris, Cătălin Mihuleac, referitor la cartea sa din 2014, America de peste pogrom, carte care a fost pentru mine o mare surpriză. A merge la târgul de carte din Bucureşti într-o zi de vineri, la ora 18, este o adevărată escapadă, mai ales pentru mine. Cu circulaţia de la această oră, drumul cu taxiul a durat o oră și jumătate.
Efortul a fost dublat de o solicitare psihică deosebită, deoarece autorul a ţinut cu tot dinadinsul să iau cuvântul. Sigur că aceasta a însemnat o pregătire specială, trebuia să citesc cartea cu mare atenţie ca să-mi pot da o părere, nu de cronicar literar, ci de cititor care a trăit în mare parte acele vremurii despre care scrie Mihuleac, şi cu reverberaţiile lor asupra prezentului.
Ultima ţigară a lui Fondane a apărut la Cartea Românească 2016, cu subtitlul „Istorii despre Holocaust” şi cu o copertă splendidă, o reproducere după Mark Chagall, Homme-coq au dessus de Vitebsk, din 1925.
Sunt 13 microromane, cum le numesc criticii, legate între ele prin tematica evreiască și care vizează foarte multe puncte sensibile ale politicii româneşti din perioada interbelică, Holocaustul, dar şi anii aşa-zisei construcţii a socialismului şi cei de după 1989.
Citez cuvintele autorului de pe coperta a treia a cărţii: „Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează pe tărâm literar este de ce mă preocupă chestiunea Holocaustului românesc dacă nu sunt evreu. Răspunsul meu invariabil este că mă preocupă tocmai pentru că nu sunt evreu.” Şi mai departe: „Sunt replici la adresa acelui patriotism de tinichea care ne face să mototolim paginile neconvenabile din istorie şi să le aruncăm la coş, în loc să ni le asumăm cu onestitate. Misiunea acestor cărţi este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre şi să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori.”
Vreau să vă dau o imagine sumară a temelor luate în discuţie prin câteva din titlurile subiectelor care mi s-au părut cele mai semnificative: „Gard în gard la Dorohoi”, „Balada păduchelui”, „Telegrame din Cernăuţi”, „Povestea celui mai mare privitor la pistruii cerului”, „Ultima ţigară a lui Fondane”, „Cu dragoste peşin”, „Supravieţuitorul”, dar cea mai de actualitate în contextul mondial este „Moise + Isus+Mahomed = Love”.
Mie mi-au plăcut toate, dar cel mai mult mi-a plăcut cea care a dat şi titlul cărţii.
Şi acum să revin la prezentarea cărții: Am mai fost în urmă cu ani la târguri de carte mult mai modeste, e adevărat, când s-au făcut la Teatrul Naţional ani la rând şi apoi la Muzeul de Istorie, dar nu la Complexul Expoziţional, ca acum şi în ultimii 11 ani.
Deosebirea este ca cea dintre un atelier şi o fabrică: totul a devenit extrem de impersonal şi strict organizat, cu o pierdere acută a intimităţii necesare unei prezentări de carte. Poate că numai eu am resimţit asta, deoarece am fost mai ales la prezentări individuale prin librării. Gălăgia unor prezentări concomitente, cu microfon, la standurile altor edituri nu a oferit posibilitatea unei bune audiţii la prezentarea la care am fost invitată şi în această gălăgie „de producţie“ totul mi s-a părut mai mult formal (să bifăm o prezentare?). Autorul a cărui carte urma să fie prezentată după cea a lui Mihuleac şi cei câţiva apropiaţi lui stăteau nerăbdători în jur. Sigur că e vorba aici de organizare, la care nu mă pricep deloc. Pentru mine a fost dureros şi faptul că exact la aceeași oră invitatul special al Târgului de carte, Israelul, a avut o manifestare pe care nu am putut-o urmări. Vreo șapte persoane aşezate pe o estradă cu faţa la un public numeros purtau o discuţie. Ținând seama de tematica cărţii lui Cătălin Mihuleac, cred că ar fi fost mai utilă o discuţie comună pentru ambele evenimente. Dar, repet, organizarea nu mi s-a părut punctul forte al acestei ediţii. Eu aş fi dorit ca la prezentarea cărţii lui Mihuleac să fie mai multă lume, chiar şi demnitari evrei, ca să vadă că sunt oameni în ţara asta cărora le pasă şi care doresc să nu ascundă sub preş cele întâmplate, nu numai în trecut, dar şi acum, când antisemitismul fără evrei e la modă şi aşa-zisul multiculturalism afişat este faţada sub care se ascunde de multe ori o respingere personală a oricărei diferenţe normale într-o societate cu adevărat democratică.
Revenind la subiect, scriitorul Dan Lucian Teodorovici a prezentat cu multă căldură şi talent, dar foarte scurt, cartea propriu-zisă. Mie mi-a revenit exprimarea simţămintelor mele personale, de fost implicat, de fost deportat în Transnistria, martor direct al Holocaustului românesc. Cred că e inutil să spun că deşi mă pregătisem serios notând ideile principale pe care le doream spuse, nu le-am folosit deloc; m-am lăsat dusă de valul impresiilor de moment şi am spus o serie de platitudini sentimentale, poate şi convenţionale. Şi totuşi am spus ceva de care nu-mi pare deloc rău:
Cătălin Mihuleac este şi va fi un scriitor deosebit, care cu arma ascuţită a unui limbaj modern, de multe ori chiar prea licenţios pentru mine, cu un umor acid, poate avea acces la un cititor tânăr, mai ales cu un subiect atât de dureros cum e Holocaustul. Mărturisesc că m-am recunoscut în multe trăsături ale personajelor din microromanele sale, dar mai ales în baba de la ghena de gunoi, care cândva a cântat la pian şi acum citeşte ziarele vechi şi îi e frică de un alt Holocaust, pentru că acum nimic nu e imposibil. Titlul este “Balada păduchelui” şi e foarte sugestiv.
Nu toate cele 13 microromane au avut acelaşi impact asupra mea. Sigur e că Mihuleac s-a documentat foarte serios pentru fiecare şi personajele sunt foarte bine conturate şi emblematice. Nu pot uita pe Fondane (B. Fundoianu) care a sfârşit în cuptoarele de la Auschwitz şi acum, în mintea mea, nu-l pot vedea murind decât aşa cum l-a zugrăvit Cătălin Mihuleac. Vreau să amintesc că în 22 septembrie 2015, în cadrul proiectului iniţiat de primăria municipiului Iaşi despre istoria minorităţilor, Asociaţia Culturală Arteş a realizat o abordare culturală, artistică a diversităţii printr-un proiect finanţat de un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României. Într-un spaţiu neconvenţional, la depoul RATP, a avut loc un spectacol de teatru cu textul lui Cătălin Mihuleac din “Ultima ţigară a lui Fondane”, spectacol care s-a repetat şi în 13 octombrie. Se pare că a avut un impact serios asupra spectatorilor şi îmi pare rău că nu l-am văzut.
Ţin să dezvălui puţin şi din ”Supravieţuitorul“. În cadrul unei pomeniri fastuoase a evenimentelor triste ţinute la cimitir, cu participarea autorităţilor şi a reprezentanţilor comunităţii evreieşti, unul dintre supravieţuitorii din trenurile morții de la Iași este ultimul care primește cuvântul, dar i se taie microfonul, deoarece organizatorilor li se pare că vorbeşte prea mult. La sfârşit e lăsat să se descurce singur cu acel cadru de mers, ajutat totuşi de femeia care îl îngrijeşte, în plin soare de sfârşit de iunie. Aceasta e de multe ori soarta celor care au trăit prea multe şi trebuie să fie martori tăcuţi, deşi mai au ceva de spus, mai ales că acum sunt singuri şi trăiesc doar cu amintirile.
În final, la prezentarea cărţii, foarte bine documentat, a vorbit istoricul dr. Andrei Muraru, care a scos în evidenţă datele cercetărilor sale cu privire la Holocaustul românesc şi aportul lui Cătălin Mihuleac din punct de vedere artistic la cunoaşterea acestei triste istorii. Nu pot încheia decât cu rugămintea pe care v-o adresez din toată inima: Citiţi cartea şi nu veţi regreta.
Mirjam Bercovici, Bucureşti, 16 Iunie, 2015
