Trei prietene stau la un pahar de vorbă. Junghiurile sunt subiectul principal. „Știu eu un remediu infailibil! Nu mă întrebi care?! Puterea voinței! Să vă spun o istorioară: O tânără cu loc de muncă foarte bun, dar foarte solicitant, s-a simțit rău o vreme, a mers la doctor și a aflat că are o boală gravă și s-ar putea să nu mai trăiască decât foarte puțin. Dorind să-și petreacă foarte frumos această ultimă perioadă, și-a luat concediu și a plecat într-o stațiune. Plimbându-se fără țintă, ca printr-o minune, a întâlnit pe cineva cu care a început o poveste de dragoste. S-a simțit din ce în ce mai bine și au hotătât să se căsătorescă. Revenind în oraș, a mers la medicul curant, care i-a făcut mai multe teste, le-a repetat pentru siguranță și a aflat cu stupoare și bucurie că e sănătoasă.” “ Știu eu una mai bună: O tânără plăpândă trăia într-o casă veche, igrasioasă, era însă foarte bună la suflet și toată lumea o iubea. Într-o toamnă rece s-a îmbolnăvit de plămâni, s-a internat și până la urmă i s-a dat drumul acasă, considerându-se că nu mai e nimic de făcut. Toți din jur au sărit s-o ajute. I se aduceau supe hrănitoare, siropuri, miere, i se făcea focul în cameră. Tânăra slăbea tot mai mult și a mărturisit că atunci când va cădea ultima frunză a viței de vie, de pe zidul pe care îl vedea pe geam, va pleca și ea. Un pictor prieten de famile s-a gândit s-o ajute în felul său și în fiecare zi, dimineața devreme se urca pe zid și desena câte o frunză verde până când a înverzit tot zidul. Azi așa, mâine la fel, fata a văzut că natura o susține și ușor la început, apoi tot mai adevărat, a început să se întremeze. În prima zi din martie, pictorul a văzut întâia frunză verde, adevărată lângă frumosul lui tablou vindecător. Vizitând-o pe fată, a găsit-o pășind voioasă spre vindecare ! ’’ “ Ce poveste ! Știu că profesorii de la Medicină spun la curs istorii asemănătoare, ca să arate că prognosticul rezervat nu e bătut în cuie și speranța nu moare; păcat că uită de ele în practica de zi cu zi din cabinetele lor private ! Şi vindecările astea grabnice văd că li se întâmplă tot fetelor tinere, pe când noi… ’’ “ Ce vorbești, crezi că nu ne mai bagă lumea-n seamă ?! Mai deunăzi când veneam cu autobuzul, s-a răstit la mine un obraznic. “Doamnă, te dai la Bălcescu ?! ’’ Dar nu eram ațipită și m-am stropșit și eu: Ce vorbești băiete, Bălcescu s-a dat la mine ?! Aţi uitat de remediul minune ?! Cum ziceam, puterea voinței ! Pentru din astea ca noi, mai e de ajutor și câte o rugaciune spusă cu sârg dimineața, la prânz și seara !’’.
Daria Dascălu
