Drumul lui Itzhak Ohad, din România, în Ereţ Israel

Nu de mult s-a stins din viață un reprezentat mai puțin cunoscut al evreilor originari din România, Prof. Itzhak Ohad.  În România se numea Jack Abramovici, fiul lui Marcel și Frima și era originar din Buzău.  A fost un reputat biochimist, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, unde s-a ocupat în special cu cercetarea fotosintezei.  Numai cunoștințele sale apropiate știu că era originar din România.

În anul 2013 mi-a căzut în mână un articol despre el, publicat în ziarul olandez De Stentor.  Autorul, Ad Bloemendaal, era corespondent la Tel Aviv.  De acolo am aflat că Prof Ohad a avut o poveste foarte interesantă.

 Să pleci din România în Israel prin Olanda pare ilogic, dar e exact ceea ce a făcut un grup de 500 de copii evrei din România în septembrie 1947.   Odiseea acestor copii a stat la baza unui roman, „Nathans erfenis” (Moștenirea lui Nathan) scris de Dick van den Heuvel și apărut în 2013.  Unul dintre personaje, Itzhak, este perfect real, e chiar Itzhak Ohad.

„Să-mi iau rămas bun de la părinți a fost mai greu decât mi-am închipuit.  Aveam 17 ani și nu știam dacă ne vom mai vedea vreodată.”

Pleacarea în Palestina era un vis pe care-l avea încă din copilărie.  La început părinții l-au sprijinit.  Ei își închipuiau că ar putea să mai dureze ani de zile – atât granițele României cât și ale Palestinei erau ermetic închise.  „Într-o zi am primit un mesaj de la organizația mea de tineret, Hanoar Hazioni.  Mi s-a oferit să particip ca unul din conducătorii unui grup de 500 de copii.  Deodată părinții s-au împotrivit, nu se așteptau că aș putea pleca atât de curând.  Am protestat, spunând că e o ocazie unică.  Atunci tata s-a învoit să vină cu mine la București ca să afle care erau planurile.  Până la urmă s-au înduplecat.  Dar despărțirea a fost dureroasă.”

Hotărârea de a pleca în Palestina era rezultatul situației precare pe care o aveau evreii în România.  Țara nu a fost ocupată de trupele germane, dar a colaborat cu Germania Nazistă și din cei 500.000 de evrei, aproape două treimi au fost uciși în lagăre.   După război, sub ocupația sovietică, granițele au fost închise.  „Știam că evreii nu mai au niciun viitor în România,” spune Ohad.  „Antisemitismul de dinainte de război putea să reapară.  Rămășițele comunității erau bine organizate și fiecare organizație politică își avea propria mișcare de tineret.” 

În 1947 Olanda a oferit să adăpostească 500 de copii orfani evrei din Germania în drum spre Palestina.  În Germania s-au găsit prea puțini interesați, în schimb comunitatea evreiască din România a profitat de ocazie.  S-a încheiat un acord între România și Olanda.  Interesul a fost enorm, deci trebuia făcută o selecție.  Orfanii au fost admiși automat.  Locurile rămase au fost împărție în mod egal între diferitele mișcări de tineret. 

La gara din București, despărțirea dintre copii și rudele lor a fost foarte emoționantă.  Copiii nu știau ce-i așteaptă în Olanda și cu atât mai puțin când își vor putea continua drumul spre Țara Făgăduinței.  Deocamdată trebuiau să se suporte călătoria pe băncile tari, nopțile nedormite, nenumăratele opriri la care nu aveau voie să iasă din tren.  Unii copii au dormit pe plasele de bagaje.

Drumul a durat trei săptămâni, cu o pauză de o săptămână la Praga.  Istoviți și murdari au ajuns în sfârșit la Apeldoorn.  Gidon Hofman, prietenul de atunci al lui Ohad, povestește:  „De la gară ne-au dus cu autobuzele la Het Apeldoornsche Bosch.  Trei bărbați puternici ne-au dus într-un loc îngrădit, unde a trebuit să ne dezbrăcăm.  Am fost stropiți cu DDT, iar apoi am fost luați la duș.  Mai multe îngrijitoare ne-au frecat  până străluceam de curățenie și apoi ne-au dat haine curate.

Povestește Ohad.  „Ne-am supus la tot ce ni se cerea.  Eram derutați.  Dar foarte curând ne-am dat seama că în Olanda nu eram disprețuiți ca evrei.  Am amintiri frumoase din perioada pe care am petrecut-o la Apeldoorn.  De atunci Olanda a devenit pentru mine a doua patrie.  Am revăzut locurile mult mai târziu, împreună cu soția și copiii mei.  Het Apeldoornsche Bosch a rămas aproape neschimbat.”

Elevii unei școli din Bilthoven au mers din casă în casă și au adunat haine, iar Julia Boeke, fiica directorului școlii, a luat comanda pavilionului unde locuiau Ohad, Hofman și încă 150 de copii.  Ohad își amintește de ea:  „O femeie nemaipomenită.  Nu numai că era răspunzătoare de pavilionul nostru, dar ea punea lucrurile la cale în toată tabăra.”

La început copiii trebuiau să se obișnuiască cu viața din Olanda.   Chiar toaletele arătau altfel și la început, până să învețe să le folosească, copiii au făcut o murdărie de nedescris.  După spusele lui Hofman, personalul nu avea idee de câtă mâncare au nevoie copiii din România.  Nu că ar fi fost chiar înfometați, dar la început se minunau de pâinea tăiată în feliuțe subțiri și unsă cu unt și „schokoladehagel” (granule de ciocolată) care se dădea la micul dejun.  Nici cu peștele nu erau obișnuiți.

Faptul că Het Apeldoornsche Bosch a servit în 1947-48 ca adăpost temporar unor copii evrei în drum spre Palestina e aproape o ironie a sorții.  Înainte de război pavilioanele aparțineau unui cămin pentru copii evrei handicapați.  O vreme a circulat un zvon că nemții ar fi promis să cruțe Het Apeldoornsche Bosch.  Dar s-a dovedit că era o iluzie.  În noaptea din 21-22 ianuarie 1943, toți cei 1200 de pacienți și 50 de îngrijitori au fost ridicați, duși la Auschwitz și gazați.

Educația și activitățile copiilor români la Apeldoorn erau îndreptate spre un singur țel: plecarea în Palestina.  Ohad povestește:  „Aveam școală de la 8 la 12: matematică, istorie, sionism și desigur ebraică.  După amiaza făceam sport.  Mișcările de tineret își aveau propriile programe.  Profesorii noștri veniți din Palestina au hotărât că o zi pe săptămână vom vorbi numai ebraică.  În ziua aceea domnea o liniște nemaipomenită…  Băieții de peste 17 ani au primit o instrucție militară rudimentară, dar fără să tragem cu arma.  Nu aveam arme.”

Tabăra de la Apeldoorn a primit numele ebraic Ilaniya și mai târziu în Israel grupul a fost cunoscut sub numele de „Copiii din Ilaniya”

Ziua de mai 1948 când Ben Gurion a proclamat Statul Israel a fost sărbătorită cu o însuflețire fără margini în Het Apeldoornsche Bosch.  Ohad:  „Am dansat toată ziua, spre seară abia ne mai țineam pe picioare.  În tabără a avut loc o ceremonie urmată de o cină festivă.  A doua zi am plecat cu toții la Amsterdam.  În sala Concertgebouw a avut loc un concert festiv.  Sala era ticsită.  Un cor din tabăra noastră a cântat cântece ebraice.”

Declarația de Independență ne-a deschis posibilitatea de a ajunge în Israel.  Mișcarea sionistă a cumpărat un vapor, l-a renovat, l-a vopsit în alb și i-a dat un nume nou: Negba.  Copiii din România au fost primii pasageri.  În seara de 6 octombrie 1948 au plecat din Amsterdam.  Iar Julia Boeke, șefa pavilionului, a cântat împreună cu ei noul imn, Hatikva.

Din cele douăsprezece zile cât a durat călătoria, Hofman și Ohad își mai amintesc doar de răul de mare.  Aproape toți copiii au suferit de el.  Au suferit și de plictiseală – cea mai mare parte a timpului n-aveau voie să iasă pe punte. 

Când a apărut Haifa la orizont s-au auzit strigăte de bucurie.  Ohad:  „Vaporul a ancorat la două mile de țărm și o barcă a poliției israeliene s-a apropiat de noi.  Copiii sub 17 ani au fost preluați de organizațiile de care aparțineau și răspândiți în diverse localități, iar cei de peste 17 ani au fost luați direct la armată.

Patru zile mai târziu proaspătul imigrant Itzhak Ohad era deja planton pe frontul cu Iordania.  I s-a dat să tragă câteva focuri de armă – aceasta a fost toată instrucția de care a avut parte.  Mai târziu a devenit membru al kibuțului Șoreș, unde a lucrat ca tractorist.  Părinții au venit în Israel câțiva ani mai târziu și de atunci mama a lucrat ca bucătăreasă la kibuț.  „De atunci mâncarea s-a îmbunătățit simțitor” , spune Ohad.  Într-o bună zi Ohad s-a hotărât să vină la Ierusalim și să studieze.  La universitate a cunoscut-o pe Esther, soția lui.  După ce a predat trei ani în SUA, s-a întors ca profesor de biochimie la Ierusalim.  Soții Ohad au doi fii.  Amândoi predau la universitatea din Tel Aviv.

Ceilalți copii din grup s-au răspândit în toată țara.  „Cu cei mai mulți dintre ei am pierdut legătura,” spune Ohad.  „Arareori mă mai întâlnesc cu câte unul dintre ei.  Dar pot să afirm cu mândrie că grupul nostru a contribuit mult la dezvoltarea țării.”

În 2008, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la sosirea lor în Israel, a avut loc o reuniune a foștilor copii din grupul Ilaniya.  În reportajul de mai jos unii dintre participanți își deapănă amintirile (în ebraică) și se pot vedea fotografii de atunci.  Sunt și câteva secvențe filmate: un tren de copii refugiați, plecarea din Amstedam a vasului Negba, imagini din tabăra de corturi de la Binyamina unde au fost aduși o parte din copii.

 http://flix.tapuz.co.il/v/watch-3578959-%D7%99%D7%95%D7%A6%D7%90%D7%99_%D7%9B%D7%A4%D7%A8_%D7%99%D7%9C%D7%93%D7%99%D7%9D_%D7%90%D7%99%D7%9C%D7%A0%D7%99%D7%94_%D7%90%D7%A4%D7%9C%D7%93%D7%95%D7%A8%D7%9F.html

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on December 15, 2016 Reply

    Un destin foarte interesant. Un articol bine venit care completeaza cunostintele nostre despre istoria statului Israel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *