Insula împăratului

Despre Corsica nu știam prea multe când am aterizat pe aeroportul acestui departament insular al Franței, cu cea mai scăzută densitate a populației care numără doar 318.000 de locuitori pe o suprafață de 8000 de kmp deci în jur de 40 de locuitori pe kmp. Singura conexiune cunoscută de toată lumea este Napoleon Bonaparte, una din cele mai fascinante figuri ale Istoriei. Napoleon  I (căci a fost și un Napoleon II-lea, fiul lui din căsnicia umilitoare cu Maria Luiza, și un Napoleon al III-ea care a încercat să reînvie imperiul avortat) este cel mai important ”fiu” al Corsicăi.

Corsica – Portul Ajaccio

Am aterizat la aeroportul care se numește Napoleon Bonaparte, am locuit intr-un hotel de pe  Corso Napoleon, am luat cina de Revelion la cel mai ”șic” restaurant din Ajaccio (capitala insulei Corsica,) și care se numește Caffé Restaurant Napoleon,  situat pe artera cea mai importantă a orașului vizavi de Galeria Napoleon! A doua zi dimineața am vizitat muzeul ”Maison Napoleon”, casa în care s-a născut și a copilărit Napoleon, cel de al doilea dintre cei opt copii ai lui Charles și Letizia Buonaparte.  Din cei patru frați Joseph, Jerome, Lucien și Luis, trei au devenit regi,  iar  cele trei surori, regine sau prințese. Toți și toate au primit coroana din mâna sau prin influența lui Napoleon care a fost propulsat cel mai puternic împărat al istoriei moderne, de cea mai importantă revoluție al aceleiași istorii. Nu cred că există precedent în istorie ca o revoluție care a pus capăt celei mai lungi regalități, a celui mai puternic stat european, tăind fără milă capul unui monarh căsătorit cu fiica împăratului Austriei, să pună peste 10 ani  coroana (poate nu aceeași:) pe capul unui alt monarh  căsătorit apoi cu o altă fiică a unui alt împărat al aceleiași Austrii. Trebuie să faci o călătorie în Ajaccio, ca să simți realitatea și absurdul acestei succesiuni de evenimente incredibile care, într-un anumit sens, a schimbat cursul istoriei europene. Și sigur trebuie să reflectezi dacă acest personaj extraordinar, dar puternic controversat, a fost un erou care a deschis perspective  nebănuite, Europei, sau a fost un nebun criminal care a determinat moartea sau invaliditatea a sute de mii de oameni nevinovați, târându-i în războaie inutile, înflăcărând o bună parte a lor cu o lozincă mincinoasă a gloriei naționale.

 

Început

Casa în care s-a născut Napoleon, nu este nici palat, dar nici ”bordei” ci – după cum se observă şi azi – casa distinsă a unor oameni de condiție mijlocie, de acum 150 de ani, în Ajaccio, pe atunci, un ”orășel” cu vreo 3000 de locuitori, cel mai important port în sud-vestul insulei Corsica (și atunci, și acum:).

Casa memorială Bonaparte, Ajaccio

Casa (Maison Bonaparte) este acum muzeul cel mai frecventat de turiștii care vizitează insula, în număr din ce în ce mai mare, venind cu uriașele croaziere, care nu pot acosta decât în Ajaccio, cel de al doilea port al Franței nefiind întrecut ca mărime decât de Marsilia. Din anul 1780 Franța a anexat Corsica, devenită astfel un departament francez cu capitala la Ajaccio. Multă vreme populația insulei a fost  ospitalieră cu pirații  care  o frecventau  regulat. Până în anul 1755, cu mici întreruperi, Corsica s-a aflat sub stăpânirea puternicei Republici Genoveze care rivaliza cu Veneția în ce privește puterea comercială și maritimă. Printre altele, din secolul 14-15, avea contacte comerciale cu portul Constanța:). În 1755 Corsica s-a proclamat republică independentă. Sub conducerea lui Pascal Paoli, s-a organizat Dieta Generală a poporului corsican, în capitala Corte – un oraș situat  în zona  muntoasă, mai puțin expusă asaltului piraților și atacurilor unor puteri inamice – și a elaborat constituția, una din primele legi fundamentale democratice bazate pe idealurile iluminismului, egalitate și libertate. Republica nu a fost de durată, pentru că în 1768 Corsica a fost cedată de guvernul genovez, Franței. Deci copilul care avea să se nască la Ajaccio,  la 15 august 1769, avea să se nască francez deși întreaga familie era de origine italiană. Numele cu care  a fost botezat: Napoleon  avea semnificația ( provenită din limba greacă) de ”leul din orașul nou” și avea să se dovedească după nu foarte mulți ani că era un nume potrivit:) .

Ajaccio, monumentul lui Pascal Paoli

Educația

A fost un copil retras. Probabil că din cauza constituţiei sale mai firave nu avea succese mari cu copiii din jur și, în loc să  se joace de-a războiul –preocuparea din totdeauna a băieților – citea cu sete tot ce-i cădea în mână. Multe despre Corsica, insula natală, despre idealul independenței ei, Paoli fiind conducătorul admirat, ale cărui portrete atârnau pe pereții casei părintești și ale cărui scrieri se găseau în bogata bibliotecă a Cardinalului Fech (unchiul lui Buonaparte). Printre ele și câteva cărți ”neobișnuite în care nu găsim minciuni”, cum avea să remarce mult mai târziu, avidul lor cititor tânărul Napoleone.

Copilul Napoleon şi cărţile sale

Din motive lesne de înțeles, tatăl grijuliu  și-a trimis  băieții la școală în Franța unde copii care se pregăteau pentru cariera militară se bucurau de întreținere și școlarizare gratuită.  Astfel  a ajuns, la vârsta de 10 ani, viitorul general francez  elev la ” École de Brienne” o  ”filială” a Școlii militare din Paris, pe care a absolvit-o cu grad de sublocotenent, la vârsta de 16 ani. Certificatul lui de absolvire –  așa se proceda atunci – sublinia  caracterul lui dârz, hărnicia în studiu, inteligența nativă, ambiția fără limite.  Apoi, la Academia Militară din Paris,  a studiat matematica, istoria şi geografia, a învățat germana  și engleza, dar mai cu seamă a cunoscut tineri din ”lumea bună” cu care a strâns relații care aveau să-i fie de mare folos, mai ales în fulgerătoarea lui carieră politică. A citit mult și scrieri de bună calitate: Montesquieu, Montaigne, Rousseau, Voltaire, dar și Plutarch, Plato, Tacitus și, nu în ultimul rând, Machiavelli. Preocuparea lui din copilărie și admirația față de Paoli, părintele ideii și conducătorul republicii Corsica, l-au determinat să se ocupe de scrierea unei Istorii a Corsicii, ca un patriot devotat și un partizan al independenței insulei.

 

”Allons enfants de la Patrie!”

În ciuda uniformei franceze pe care o purta, în adâncul ființei  detesta Regatul Franței cotropitoare a insulei natale. Dar a urmat declicul care i-a schimbat opiniile și soarta lui, dar și a lumii întregi. În luna august a neuitatului an 1789, în aceiași lună în care Napoleon Bonaparte împlinea 20 de ani, Adunarea Stărilor Generale din Franța a votat cele 24 de articole din ”Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” –  chintesența Revoluției Franceze –  cu 200 de ani înainte ca să se întâmple în România schimbările care au încercat să repună în viață aceleași drepturi. Sub presiunea mulțimii venite din Paris, care a înconjurat palatul regal de la Versailles, Ludovic al XVI-lea –  nefericitul rege al Franței  ghilotinat după trei ani –  a promulgat la, 3 noiembrie 1789,  ”Declarația” și Constituția care au deschis Franței și Europei poarta unui nou destin bazat pe garanția de Libertate și Egalitate pentru toți cetățenii. După euforia începutului au urmat 15 ani de frământări, lupte fratricide, lupte acerbe pentru putere, trădări, crime, minciuni și abuzuri. În numele unor principii generoase au fost practicate cele mai josnice și imorale fapte. În numele unor idealuri mărețe de libertate și egalitate, de glorie națională au fost vărsate râuri de sânge, cel mai mult al unor oameni nevinovați. Evident am fi incorecți să nu recunoaștem imensul pas al Franței, dar (cum am mai subliniat) și al Europei, al lumii întregi, de la un ev mediu feudal, la o nouă orânduire a statelor, a societății umane spre zorile unei epoci moderne unde progresul și democrația au început să se impună. Eternul argument că orice naștere înseamnă un proces sângeros, nu ameliorează durerea. Dar la capătul celor 15 ani de jertfe și sacrificii, după o revoluție care a culminat cu decapitarea unui rege, a fost încoronat un împărat. Mai exact generalul Bonaparte, ajuns prim Consul al Republicii Franceze. S-a încoronat  el însuși.

La vârsta de 35 de ani Napoleon I, poate nu a fost cel mai tânăr împărat din istorie, dar cu certitudine a fost primul întemeietor de dinastie care nu avea în vene nici o picătură de sânge albastru, în schimb putea să se laude cu cel mai bogat palmares de realizări în calitate de militar, om politic și om de stat. A ajuns la Paris în ultimele zile ale regatului. Ludovic al XVI-lea încă era cu capul pe umeri, atunci când Bonaparte a primit ordinul de înaintare la gradul de căpitan, semnat de rege. Dar solda chiar și la gradul de căpitan era sărăcăcioasă și nu ajungea să acopere cheltuielile familiei Bonaparte care a plecat din Corsica,  mutându-se la Nisa. Napoleon, în acea perioadă singurul susținător material al familiei, era extrem de motivat să găsească o sursă de câștig. A recurs la paliative care nu i-au reușit, printre altele și o afacere în asociere cu fratele mai mic al lui Robespièrre, Augustin astfel că până la urmă s-a întors la preocuparea pentru care s-a calificat:milităria.

”Salvarea Națională”

Era, oricum, o conjunctură ”potrivită”, căci pe măsură ce revoluția se radicaliza, suveranii puterilor vecine cu Franța, Prusia, dar mai ales puternicul imperiu austriac, amenințau cu intervenție militară la hotarele țării. Populația, mai cu seamă la Paris, era într-o permanentă  demonstrație împotriva aristocrației și în sprijinul revoluției. Presă agresivă, condusă de Jean-Paul Marat, agita spiritele pentru a nu conteni cu presiunea străzii. În Ianuarie 1793 Convenția (Adunarea Legislativă) cu o majoritate de un vot a condamnat regele la moarte. Au dobândit majoritatea în Convenție iacobinii-radicalii  care au militat cu succes pentru înființarea Tribunalelor Poporulu. Dar aceasta nu a însemnat decât începutul valului de teroare instituit de ”Comitetul Salvării Naționale” (!) condus cu perseverență diabolică de Maximillien Robespièrre. Regaliștii regrupați în Vendée, înfricoșați de neînduplecatul și incoruptibilul iacobin, au apelat la ajutorul britanic, întotdeauna disponibil împotriva Franței. Cel mai important port strategic al Franței, Toulon, a fost asediat de flota engleză, constituind un pericol major pentru flota franceză și  o amenințare iminentă pentru o invazie în sudul Franței. Comanda artileriei franceze a fost preluată de tânărul căpitan Bonaparte, ale cărui planuri și prestație au determinat victoria și ridicarea asediului de la Toulon. A fost o victorie importantă a Franței, dar și mai importantă pentru Napoleon Bonaparte, care a obținut imediat gradul de colonel și apoi, în scurt timp, a devenit general la vârsta de 26 de ani. Între timp la Paris s-a petrecut o lovitură de stat, Robespièrre a fost înlăturat de la  putere și ghilotinat de către gruparea învingătoare (Termidorieni)..Conducerea a fost preluată de un Directorat în care trei bărbați deţineau puterea: Barras, Tallien și Carnot. Într-un anumit fel fiecare a avut o anumită influență asupra carierei lui Napoleon.

 

Femeile

După anii de teroare și abuz justițiar,  noua clasă a îmbogățiților revoluției, a deschis porțile unei vieți în care plăcerile, distracțiile și luxul  au avut un loc primordial. În această nouă constelație femeile, în special la Paris, aveau să dețină un rol important și o influență majoră. Paul Barras, cel mai important Director, era un bonom petrecăreț și fustangiu care după Termidor a început o relație cu Doamna Tallien (soția celui de al doilea Director), abandonând relația pe care a avut-o cu  Iosefina o tânără și cuceritoare văduvă a Generalului Beauharnais, ghilotinat în perioada Terorii. Ca un om galant și de onoare s-a simțit obligat să aibă grijă de soarta fostei iubite (care avea și doi copii) și a prezentat-o generalului Bonaparte pe care-l cunoscuse în timpul asediului de la  Toulon. Iosefina (cu 6 ani mai în vârstă decât Napoleon) i-a sucit capul tânărului, ceea ce nu a fost o misiune prea dificilă, fiind prima femeie din viața lui dedicată exclusiv studiului, carierei și familiei. După un scurt timp s-a măritat cu el, fără să bănuiască nici măcar în visurile ei, că bărbatul pe care-l înșela copios are s-o facă împărăteasă. Pentru Napoleon ea a fost prima și cea mai mare iubire.

Doamna Mamă

Viața lui Napoleon Buonaparte a fost influențată de patru femei. Prima desigur a fost Letizia Ramolino mama lui care l-a născut la Ajaccio, (și ea născută tot acolo) fiind căsătorită la vârsta de 13 ani cu Charles Buonaparte. Primul ei copil mort la naștere, s-a numit tot Napoleon. Din cei 13 copii pe care i-a născut doar opt au ajuns al maturitate. A avut parte de o viață neobișnuit de lungă, a murit la vârsta de 85 de ani ca „Doamna Mamă a Majestății Sale Imperiale” .Mama Împăratului Franței nu ştia nici o boabă din limba franceză, dar ea a fost cea care l-a educat pe viitorul împărat (care a murit mult înaintea ei), într-un spirit de sobrietate și solidaritate familială. Într-o singură chestiune  a înfruntat-o Napoleon, . După cum este de notorietate ea nu a fost de acord cu căsătoria fiului ei cu o femeie mai în vârstă decât el, care mai avea și doi copii mărișori. Noroc că nu a aflat despre numeroasele ei infidelități când soțul ei era plecat pe câmpul de luptă. Devenit împărat, Napoleon și-a luat ”revanșa”, dar trebuie subliniat că într-un mod mult mai discret și temperat.

 

Contesa Walewska

Cea mai mare dragoste, care nici nu l-a dezamăgit a fost cea care l-a legat de Maria Walewska. O poloneza foarte frumoasă şi educată, pe care a întâlnit-o la un bal în Varșovia și de care s-a îndrăgostit fulgerător, cu acea decizie irevocabilă și profundă pe care doar un bărbat la 40 de ani o poate avea, departe de orice interes. Au trăit perioade de extaz și fericire care probabil au fost unice în viața lui Napoleon. Unii afirmă că din partea contesei Walewska relația cu Napoleon a fost dictată de rațiuni patriotice fiind împinsă în brațele imperiale chiar de bătrânul ei soț. Poate… Frumosul moment al slăbiciunii imperiale a trecut repede, dar nu fără urme, dovada fiind primul fiu (nelegitim) al Împăratului, care l-a și trezit la realitatea succesiunii. Împărăția pretinde o progenitură imperială, care nu se poate naște decât dintr-o căsătorie imperială, drept pentru care (fiind o problemă de stat:) s-au căutat – nu  cele mai frumoase sau mai potrivite femei – ci alianța cea mai avantajoasă. Așa a apărut în viața lui Napoleon cea de a patra și ultima doamnă, Maria Luiza, Arhiducesa Austriei fiica Împăratului Francisc I, cel mai redutabil dușman al  lui Bonaparte. Ca de obicei interesul…

 

Declarația (quasi Balfour) ”avant la lettre”

A mai avut câteva aventuri extra conjugale, dar scurte și fără publicitate, mai ales ”în deplasare” cum se întâmplă multora:). Una din doamnele ”beneficiare” a fost doamna Furés, o blondă cochetă soția unui ofițer din suita sa pe când se afla la Cairo, în fruntea expediției Armatei Franceze a Orientului în Egipt. Scopul expediției era slăbirea Imperiului britanic, prin blocarea legăturilor metropolei engleze cu coloniile  din Indii, legătură care trecea prin Marea Roșie via Marea Mediterană și Egipt.  Expediția  lui Napoleon Bonaparte din Egipt și Siria s-a încheiat după doi ani de lupte cu mamelucii  aflați în solda Imperiului Otoman, cu un semieșec. Flota franceză care a dus Armata Orientului spre Alexandria a fost scufundată de flota engleză aflată sub comanda amiralului Nelson, iar Napoleon a ajuns la Paris fără armată, dar tocmai la timp ca – după  lovitura de stat din 18 Brumaire (9 novembrie 1799) – prin comploturi, mașinațiuni și corupție, să devină Primul Consul  din cei trei ai (încă) Republicii. Ceea ce l-a făcut cunoscut, popular și admirat au fost victoriile militare ale armatei sub comanda lui. Fără îndoială era (sau devenise) un excelent comandant, prevăzător, imaginativ, surprinzător, curajos și iubit de soldații ”lui” de care avea grije și cărora se adresa frecvent, scurt, concis dar cu evidentă considerație și empatie. Era un adevărat comunicator (în acele vremuri cu modeste și restrânse tehnologii de comunicare) nu doar înspre propriile trupe ci și către oponenți sau simpatizanți. Frecvent făcea declarații de bune intenții către mulțimi sau grupuri care prezentau interes. Când a debarcat la Alexandria, a adresat o proclamație musulmanilor asigurându-i de protecția Franței și de respectarea prescripțiilor religioase a căror practicare liberă le-o garanta solemn. De altfel a avut grijă ca  să ia cu sine în această neobișnuită Campanie în Orientul Mijlociu și o presă tipografică ( prima din Egipt și mai modernă decât tot ce se găsea similar în Imperiul Otoman:) cu care tipărea toate mesajele proprii, dar și alte informații, inclusiv științifice provenind de la impresionantul grup de oameni de știință, academicieni care l-au însoțit.  Rezultatele, descoperirile științifice ale acestei echipe au fost sigur mai importante decât  cele ale campaniei militare. După ”bătălia de pe Nil” armata a ocupat Cairo, iar Napoleon cu o parte a trupelor s-a îndreptat spre est,  urmând drumul parcurs cu două mii de ani înainte, de Alexandru cel Mare, al cărui exemplu îl obseda pe Napoleon, dorind să îi calce pe urme (spre India:). Până atunci însă trebuia să înfrunte armata otomană care se pregătea să-l atace venind dinspre Siria. Inevitabil trupele în fruntea cărora se afla Napoleon au urmat traseul El-Arish, Gaza, Jaffa, Haifa, confruntarea cu Turcii urmând să se petreacă la Accra unde, însă, fortificațiile puternice rămase de pe vremea cruciaților au rezistat asalturilor franceze. După nu mai puțin de opt atacuri nereușite au abandonat bătălia. Dacă ar fi câștigat-o Napoleon voia să intre victorios în Ierusalim. A și pregătit un mesaj special, adresat evreilor din Orientul Mijlociu (Asia și Africa) despre care imediat a publicat informații și presa pariziană

Asediul de la Accra

Scrisoare către Națiunea Evreiască din partea Comandantului Suprem Francez-Bonaparte ”… dată în 20 aprilie 1799..

”Către Moștenitorii de drept ai Palestinei” ” Israeliți, unica națiune care în mii de ani de  cuceriri și tiranii a fost deposeda de țara lor strămoșească dar nu de numele și ființa națională…..Ridicați-vă cu bucurie voi cei exilați!….Tânăra armată  cu care Providența m-a trimis aici, condusă de dreptate și încununată de victorii și-a stabilit Cartierul General la Ierusalim….Moștenitori de drept ai Palestinei ! Marea națiune care nu face negoț cu oameni și popoare, cum au făcut cei care au vândut pe strămoșii voștri, vă cheamă – nu să cucerească patria voastră – ci doar să păstreze ceea ce s-a cucerit, să fie garantul și suportul (vostru) și să apere de  năvălitori. Grăbiți-vă! Acum este timpul…să cereți  restabilirea drepturilor voastre civice care v-au fost rușinos răpite pentru mii de ani și dreptul vostru la existență, ca o națiune între națiuni precum și dreptul vostru natural de a vă păstra credința public  pentru totdeauna” Unii contestă autenticitatea acestui text. Dar …”dacă nu ar fi fost, nu s-ar povesti”…

 

”Revoluția furată”

După ce a fost încoronat împărat, printre numeroasele războaie care au costat în total peste cinci milioane de vieți omenești, Napoleon s-a înconjurat nu doar de mareșali devotați și de politicieni abili dar lipsiţi de scrupule (Talleyrand -ministru de externe, Fouché – șeful poliției și alții), ci și de academicieni, savanți în toate domeniile, sfetnici înțelepți de care asculta și care îl ascultau. Ei au fost cei ale căror sfaturi au inspirat numeroasele acțiuni inițiate și finalizate de Napoleon, care era motivat nu doar de neîngrăditele lui ambiții personale și sete de putere, ci și de idealurile generoase ale Iluminismului și Revoluției. Pentru Napoleon, cele două mari teme ale Revoluției (la care a participat la început în ”rol secundar” și spre final ca ”actor principal”) Libertate și Egalitate nu au fost simple lozinci, ci misiuni de îndeplinit. (”Fraternitatea” a fost mai mult un ”adagio” creștin ”nevalorificat” politic) Dovezi sunt realizările perene ale epocii sale: ”Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, Codul Napleonian care asigura (pentru prima oară în istorie, fiecărui cetățean-de sex masculin 🙂  șanse egale de acces la statut social și avere proprie, Banca (Națională) a Franței, pentru a susține moneda națională și a asigura stabilitatea economică, Libertatea religioasă și egalitatea tuturor cultelor în fața legii,  controlul prețurilor la pâine și făină, Legiunea de Onoare, ca distincție civilă și multe altele.

Pentru evreii europeni a adus libertatea, ieșirea din ghetouri și emancipare ca indivizi. Comunităților evreiești le-a propus o reprezentare națională ca să poată obține și o relație cu statul, similară celorlalte culte. Această reprezentare denumită ”Consistoriu” un fel de Sanhedrin modern, lăsa

neatinsă autonomia de veacuri a comunităților. Desigur, există opinii că emanciparea determinată de aplicarea principiilor de libertate și egalitate a dat curs liber ”asimilării” evreilor deci pierderii identității lor religioase și naționale, păstrate cu încăpățânare și succes timp de două mii de ani. Napoleon nu a prevăzut (sau poate că da?) reacția celorlalte state  (și la sfârșitul secolului chiar a Franței) care după moartea lui au înăsprit legile antievreiești și în ciuda asimilării antisemitismul a cunoscut o ”înflorire” criminală

 

Sfârșit

Abdicarea

Napoleon a murit în inchisoare, la vârsta de 52 de ani. E adevărat că ”închisoarea” –  insula  Sfânta Elena în sudul Oceanului Atlantic la 2000 de kilometri de orice așezare omenescă – era  una de lux care nu ar fi fost criticată nici măcar de CEDO, dar tot închisoare era. Povestea vieții și carierei lui cosmetizată și umanizată de Marchizul de Las Cases,  secretarul lui privat  care l-a urmat pe Sfânta Elena și căruia Napoleon i-a dictat peste două mii de pagini.  ”Memorialul de pe Sfânta-Elena” a devenit un ”best-seller” al epocii post napoleoniene și sursa majoră a legendei sale. Ultimul ”retuș” a fost cel adăugat de nepotul său Împăratul Napoleon a III-lea, fiul fratelui Luis (care a fost încoronat rege al Olandei”) .Ultimul nume pe care l-a rostit Napoleon pe patul său de moarte a fost ”Josephine” de care divorțase și ultima lui hotărâre testamentară a fost să-i fie scoasă inima  și trimisă soției sale Maria-Luiza. În acel timp însă aceasta era deja însărcinată de la  un alt bărbat, așa că a refuzat-o…

Despre Napoleon s-au scris mii de cărți și probabil sute de mii de pagini. Rog considerați filele acestea stârnite de o vizită în Corsica, neînsemnate poate inutile și în orice caz scrise într-un moment nepotrivit:)
Tiberiu Roth, 8 februarie 2017

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Cepoi Alexandru commented on February 16, 2017 Reply

    In 1806, ministrul Cultelor din guvernul lui Napoleon convoacă o adunare cu 111 delegați din toată Europa imperială pentru a discerne in iudaism ce tine de teologie și ce tine de politica.Napoleon mărturisește intr-o scrisoare care sunt așteptările sale de la aceasta întrunire:”Niciodata, de la cucerirea Ierusalimului de către Titus,nu s-au putut aduna intr-un singur loc atâția oameni luminați aparținător religiei lui Moise.Risipiți prin lume și persecutați, evreii au fost supuși fie la taxe punitive, fie la abjurarea credinței, fie la alte obligații și concesii opuse intereselor și religiei lor” Fata de acuzațiile extrem de grave ce li se adusesera evreilor de-a lungul istoriei, aprecierea Împăratului Napoleon era o adevarata revelatie. În 1806, Metternic, ambasadorului Austriei la Paris, ii scria contelui Stadion, ministrului afacerilor externe la Viena:” Toți evreii vad in Napoleon pe Mesia”.După un an de discuții, in 1808,sunt publicate patru decrete revolutionare aplicabile în întreg imperiu.
    Primul decret de referă la recenzarea recruților evrei obligați la serviciul militar.Atunci se stabilește și uniforma rabinilor așa cum apare in zilele noastre.
    Al doilea decret precizează statutul de catatean; evreii numai sunt considerați o națiune aparte. Fiecare trebuie să-și aleagă un nume și un prenume. Competenta tribunalele rabinice este strict limitată la chestiunile religioase. Problemele economice și altele se judeca conform nou aparutului antaiului Cod civil în tribunalele imperiale.
    Al treilea decret se referă la ” reprimarea abuzurilor imputate evreilor”. Astfel meseria de împrumutătorul pe baza de gaj este de acum interzisa evreilor că oricărui alt om. Pentru o activitate de schimb , un evreu trebuie să ceară o autorizație de la prefectul locului.
    Al patrulea decret stipulează că evreii din imperiu trebuie să stea în țara lor de reședință, iar evreii străini nu de pot instala in imperiu decât prin dobândirea unei proprietăți agricole sau fiind folosiți în ea.
    Ansamblul celor patru decrete este bine primit de toți evreii din Europa. Acesta este sfârșitul umilirii, al ghetoului, al însemnului galben, al întoarcerii seara devreme acasă, al meseriilor prohibite pentru evrei! În Anglia, Austria, și Rusia, evreii din Imperiul lui Napoleon sunt invidiați!

  • Cepoi Alexandru commented on February 13, 2017 Reply

    Concis dar și emoționant! Geniul lui Napoleon a înțeles sufletul ,istoria, și rolul evreilor în lume! Aceasta pentru că ambele părți aveau în comun viziunea și convingerea in ceea ce-i motivau! Libertatea și solidaritatea!

  • Ioana Nitescu commented on February 12, 2017 Reply

    Emotionant!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *