Există și recunoștință față de medic

Pentru numărul jubiliar al Baabelului nu prea aveam un subiect corespunzător și inițial m-am gândit că dat fiind și faptul că nu am fost de la început printre colaboratori, poate nici n-ar fi cazul să scriu ceva. Dar iată că s-a ivit o ocazie total neașteptată care merită să fie cunoscută și pentru faptul că nu e frecventă și mai ales că mi-a adus o mare bucurie. Cred deci că e un subiect pentru un număr jubiliar. În cariera mea îndelungată am întâlnit tot felul de comportamente ale aparținătorilor, părinți, bunici, alte rude. chiar și ale vecinilor, față de medici. De la nemulțumiri acum din ce în ce mai frecvente referitoare la un comportament neadecvat al personalului medical și greșeli grave, multe făcute publice, până la mulțumiri sincere și tot felul de încercări de îndulcire prin mici sau mai mari atenții materiale, bineînțeles buchete scumpe de flori, cafeaua și țigările Kent din epocă, pește și miel mai ales de Paști, chiar și navete cu Pepsi, benzină când aceasta era raționalizată. etc. Dar mai totdeauna acest mod de aș arăta recunoștința față de medic era și este limitat la perioada de internare sau la momentul externării, sau la un eventual control după o perioadă stabilită. Sigur că fiecare dintre noi reacționează  în felul lui la aceste „atenții” și în special la felul în care sunt oferite. Nu pot uita că prin 1956 (?) am găsit acasă un borcănel cu icre și 3 sticle de vin aduse în absența mea de un tată al unei fetițe și eu necunoscând încă atunci icrele negre, am fost foarte necăjită că icrele nu mi s-au legat. Tatăl copilului era un președinte de gospodărie colectivă de lângă Constanța și a vrut să-mi mulțumească în felul lui pentru o reușită reală. Poate că și eu aș fi făcut la fel .

Foaie de observație întocmită de dr. Mirjam Bercovici

Da, există totuși minuni și una dintre aceste minuni medicale mi s-a întâmplat mie foarte curând: Folosesc internetul din  2002 și în ultimii ani, primul meu gest matinal după treburile uzuale casnice este citirea emailurilor. De foarte multe ori am chiar  multe și asta îmi dă impresia că mai sunt în legătură cu lumea.

Acum câteva luni am primit un email neobișnuit, de la o persoană necunoscută ca nume dar care mă cunoștea ca medic, medicul care l-a tratat în urmă cu 40 de ani, în 1977 și ca semn de recunoaștere îmi trimite fotografia carnetului de ieșire din spital. Vă puteți imagina emoția mea. M-am întâlnit cu mine, cea din urmă cu 40 de ani, cu scrisul și iscălitura mea, cu recomandările făcute de mine !! Fostul meu pacient mi-a trimis și fotografia lui și a familiei sale. Deoarece nu i-am cerut voie, el fiind azi o persoană publică importantă ca funcție într-un oraș din provincie, nu-mi pot permite nici să-i dezvălui numele și nici fotografia. De aceea  m-am mulțumit cu bucuria mea și i-am răspuns cu multă satisfacție pentru un gest atât de rar întâlnit în meseria mea. Dar spre marea mea bucurie, foarte recent, în urmă cu 2 săptămâni, fostul meu pacient m-a sunat chiar din București și mi-a spus că ar dori să mă viziteze împreună cu fiul său ca și acesta să mă cunoască. Pot afirma cu toată sinceritatea că nici nu pot descrie ce am simțit când peste 2 ore a intrat în casă un bărbat înalt, nu foarte tânăr, cu mult păr alb și un băiat de  15 ani, tatăl și fiul, fostul meu pacient care și-a adus fiul  ca să cunoască pe doctor Bercovici care l-a tratat în urmă cu 40 de ani, când el avea 8 ani. A stat internat câteva săptămâni la secția de pediatrie a spitalului Fundeni și după spusele lui m-a ținut minte. Afirmativ mi-ar fi putut recunoaște oricând și vocea. Bineînțeles că mi-a adus flori și dulciuri, dar nimic nu a echivalat bucuria acestei întâlniri. Păstrând proporțiile, parcă eram un creator de artă, pictor sau cam așa ceva, care-și întâlnește opera. Dar eu nu l-am creat, ci am ajutat poate numai natura ca să-l vindece.

Am mai întâlnit în cariera mea un caz aproape similar interesant că era vorba de un adolescent cu același diagnostic. El  locuiește acum la Viena și este restaurator de tablouri la un muzeu. El  mi-a trimis după mulți ani, în care nu am mai știut nimic despre  el pe lângă o scrisoare frumoasă de mulțumire un mic tablou pictat de el cu flori în locul florilor naturale pe care nu mi le-a putut da direct. Cazul lui și numele lui mi l-am amintit pentru că a stat mai multă vreme internat și a revenit și la control. Mai cunosc un caz fericit în care am putut infirma suspiciunea unei boli maligne și de atunci am rămas sfătuitorul medical al întregii familii. Azi fetița este arhitectă și mama s-a pensionat.

Da. există și recunoștință față de medicul tău care te-a tratat și se poate chiar să nu-l uiți după mulți ani, în timp ce medicul, din mulțimea de pacienți pe care i-a văzut nu te mai ține minte. Eu nu mi-am amintit de loc de pacientul care a venit cu fiul lui . Eu mi-am recunoscut numai scrisul din carnetul de ieșire din spital.

Dar bucuria mea vreau s-o împărtășesc cu baabelienii în numărul omagial.

Mirjam Bercovici

3 Comments

  • Nicole Sima commented on July 28, 2017 Reply

    Doresc revistei Baabel viață lungă şi cititori din ce in ce mai multi. M-am bucurat când am văzut că politețea şi recunoştinta există încă în ziua de azi. LA MULȚI ANI!

  • Daniela Stefanescu commented on July 28, 2017 Reply

    De aniversarea a cinci ani de existenta, La multi ani prosperi revistei Baabel, cu articole la fel de incitante in continuare ca si pana acum!
    Ii multumesc lui Mirjam ca a contribuit cu texte atat de interesante, fiecare in sine a fost deosebit, asa cum este si acesta despre niste cazuri – din pacate tot mai rare – de recunostinta a pacientului fata de medicul care l-a ajutat, vindecat sau chiar salvat!

  • Andrea Ghiţă commented on July 27, 2017 Reply

    Ca fiecare articol al Doamnei doctor Mirjam Bercovici, și acesta este plin de tâlc și, într-adevăr potrivit pentru aniversarea Baabel. Ce bine ar fi ca și Baabel să dureze decenii și lumea de acum să-și mai amintească și atunci de anii 2012, 13, 14, 15, 16, 17…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *