Ei au înşelat întotdeauna

În câteva săptămâni, când se vor deschide, în stațiunea Pyeongchang din Coreea de Sud, Jocurile Olimpice de iarnă 2018, va fi pentru prima dată când o națiune a fost total exclusa din participare. şi nu o națiune oarecare, ci Rusia, cu o tradiție veche de a produce sportivi renumiți şi mulți campioni olimpici. Această decizie drastică a fost luată ca rezultat al unei investigații de mulți ani, la cel mai înalt nivel al Comitetului Olimpic Internaţional, care a stabilit că la precedenta ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă, de la Soci, Rusia,  echipa rusă  a fost avantajată, prin  dopaj şi alte metode interzise, cu scopul de a aduce cât mai multe medalii ţării gazdă. Acestea nu erau rezultatul unor acțiuni individuale, ci inițiate şi promovate de conducerea federațiilor sportive ruse, sub controlul direct al guvernului de la Moscova.

Investigația a fost ajutată de informațiile furnizate de către Grigori Rodcenkov, fostul director al departamentului anti-doping, din Comitetul Olimpic Rus, care a încercat mai întâi să “cureţe” sistemul ilegal, dar fără succes şi atunci s-a refugiat în SUA unde a dezvăluit adevărul şi în prezent se află sub protecţia poliţiei pentru a nu păţi „ceva”! Interesant este faptul că de îndată după Jocurile de la  Soci, când încă își ținea gura, același  Rodcenkov a fost decorat personal de către Vladimir Putin, pentru “contribuția sa la succesul echipei naționale”, cu o decorație de mare prestigiu a  Rusiei! Decorație care a fost anulată în momentul în care început sa spună adevărul!

Cum în decursul a peste 60 de ani de activitate în presă am avut ocazia să fiu martor la un număr de incidente de dopaj sau alte metode necinstite folosite de sportivii din așa-numitul lagăr socialist, am sa relatez câteva dintre ele, pe care le consider deosebit de interesante.

Mai  întâi aş vrea să fac un câteva de precizări, pe care le consider necesare, pentru înțelegerea subiectului.

În primul rând, sportivii ruși sau sovietici, alături de colegii lor din alte ţări odată “socialiste”, nu sunt şi nu a au fost singurii care au folosit metode necinstite pentru a cuceri o faimă nemeritată. De-a lungul anilor, anumiți sportivi din toate colţurile lumii au fost demascați ca făptașii unor astfel de potlogării, dar acestea au fost întotdeauna cazuri individuale, poate cu colaborarea unor medici sau antrenori, dar niciodată guverne sau organe politice nu au fost instigatorii şi susținătorii financiari şi morali al acestor activități ilegale, desfăşurate în scopul promovării unei ideologii sau unui sistem politic.

Potrivit datelor statistice cunoscute, numai în ultimii ani, de când controalele anti-doping au fost intensificate, numărul sportivilor ruși prinși cu “ocaua mică” în timpul competițiilor internaționale, este cu 400% mai mare faţă de orice altă ţară din lume.

În al doilea rând, este un fapt cunoscut că nu este posibil să transformi tineri sportivi mediocri, în atleți de faimă mondială prin orice fel de dopaj sau alte mijloace. Înainte de a fi fost demascaţi, cei implicați au încercat şi, în multe cazuri, au au reușit  să “modifice” sportivi talentaţi, dar nu de clasă mondială, astfel încât să ajungă pe podium, folosind mijloace chimice, medicale sau chiar tehnice.

În sfârșit, în timp ce în toate ţările “civilizate” cei prinși că înşeală, precum şi cei care i-au ajutat – doctori, farmaciști, antrenori – au fost pedepsiți cu asprime, eliminați pe viață din lumea sportivă, dați afară din asociațiile medicale, în blocul sovietic şi actualmente în Rusia, cei persecutați, chiar amenințați de autorități, nu au fost vinovații, ci aceia care au îndrăznit să spună adevărul.

Prima ocazie în care am întâlnit un produs, probabil, al științei medicale sportive a fost în anul 1953, în timpul Festivalului Mondial al Tineretului care a avut loc la București în luna august, unde competițiile de atletism se desfășurau la fostul stadion 23 August, construit în timp record în oraș. Abia împlinisem 18 ani şi eram, de peste un an, reporter “a plein temps” la secția de știri a ziarului Romania Liberă, din incinta clădirii de tip sovietic numită Casa Scânteii. Trebuie să admit că deşi începusem meseria cu o lună înainte de a împlini 17 ani, când intram în ultima clasă la Liceul Matei Basarab, nu mă puteam mândri că aş fi fost cel mai tânăr reporter din oraș. Gloria îi aparținea colegului meu, Relu M., tot de la RL, bun prieten din fragedă copilărie, care era însă cu șase luni mai tânăr decât mine. Un adevărat puşti, dar de foarte mare talent

Campioanele URSS Irina şi Tamara Press (alături de studentul Imre Székely) la Festivalul Tineretului din 1953 *

Festivalul  organizat să demonstreze în faţa lumii superioritatea sistemului socialist, fusese poreclit de „gura lumii” de la Bucureşti (şi numai) drept „festivalul foametei”! Cum România abia ieșise din anii de secetă cumplită de după război şi bunurile de consum, chiar cele mai de bază, erau greu de găsit. decizia guvernului de a sechestra alimentele din magazine cu vreo trei luni înainte de festival, pentru a demonstra un belșug artificial în timpul când delegațiile străine aveau să se afle în oraș, crease o criză de mari proporții, cu rafturi goale şi cozi imense în faţa prăvăliilor unde se mai aducea câteodată un pic de carne sau legume.  Sincer sa fiu, eu nu prea am simțit această penurie, deoarece la cantina de la ziar era mâncare din belșug şi mai aduceam cate ceva şi acasă.

Picnic la Redacţia României Libere, în anii Festivalului. Relu este primul din banca din dreapta. Eu sunt pe partea dreaptă, cam cel mai înalt şi cu părul negru. **

Cum se întâmpla uneori în meseria noastră, abia venisem într-o dimineaţă la redacţie, când șeful meu, Dumitru Tabacu, m-a chemat sa îmi spună că trebuia sa mă duc la Stadionul 23 August, unde ii voi lua un interviu renumitei sportive sovietice, Alexandra Ciudina. De fapt, fusese programat pentru acest interviu un alt reporter, mai vârstnic, dar era bolnav, așa că m-am grăbit spre locul de parcare unde mă aștepta mașina redacției, de tip Humber, de obicei la dispoziția redactorului șef Marcel Breazu, dar cum eram în întârziere mi s-a făcut onoarea.

Am ajuns la timp la sala de antrenament de la stadion şi eram curios să o văd pe renumita sportivă sovietică deoarece nici nu știam cu arăta, pentru că o văzusem numai în poze din ziar, destul de neclare. Știam însă că avea o prezenţă impozantă, la înălțimea declarată de 1.88 metri şi cu un palmares neegalat în mai multe sporturi. În vârstă de peste 30 de ani, fusese campioană la hochei pe iarbă, la volei, atleta multilaterală cu medalii olimpice europene şi mondiale la sprint, săritura în lungime, inălţime, la aruncarea cu suliţa şi la pentatlon. Nu cred că în secolul XX să fi fost o altă sportiva sovietică care să fi excelat în atâtea sporturi, de-a lungul a peste de doua decenii. Deși mă pregătisem sa fiu impresionat, când am văzut-o, insoţită de un translator de la Federația Română de Atletism, am avut un soc! Sunt convins că, din motive lesne de inţeles, înălțimea ei fusese duminuată în scriptele echipei sovietice. Deşi eram un tânăr înalt de 1.79, mă depășea cu aproape un cap. Cred că depăşea cu cel puțin cinci centimetri dimensiunea declarată. Avea palmele ca o lopată, cu degete lungi şi noduroase, îngălbenite de pete de nicotină şi vorbea cu o voce răgușită, emana un miros de țigări şi alcool, cu totul neașteptate de la o atletă în timpul unei competiții. Purta un tricou galben cu literele CCCP, dar formele ei feminine nu erau vizibile…Nici nu s-a așezat bine pe scaun, că a şi a scos din sacul atletic de pe umăr, un pachet de țigări fără filtru şi a început să pufăie cu plăcere. Câteva ore înainte de competiție!! În mod foarte curios, nu fuma ca o femeie, care de obicei țineau tigaretele între arătător şi degetul mijlociu, ci avea țigareta între degetul mare şi arătător, cum fumau mujicii şi muncitorii, ceea ce explica petele de nicotină pe degetul mare. Peste câţiva ani, când lucram pe un șantier de construcții, de-acuma cu diplome universitare, deoarece fusesem trimis la “munca de jos” pentru reabilitare – în  urma unor fabule în care criticam indirect regimul – am observat acelaşi mod de a fuma, la muncitorii lipoveni, pe care toată lumea îi numea escavatoare cu barbă!! Nu îmi aduc aminte mare lucru despre interviul, care era desigur plin de întrebări de rutină, dar şi acum, după mai bine  de şase decenii,  îmi reamintesc cum ma uitam la Ciudina şi mă întrebam cu stupoare dacă vorbeam cu o femeie sau cu un bărbat?! În drum spre redacție, soferul care era de obicei foarte taciturn, nu s-a putut abține de a mă întreba “De unde ați găsit-o pe asta?? Credeţi că are bărbat?” şi a început sa râdă. Am râs şi eu! Când am intrat în biroul pe care îl împărţeam cu Relu M., care era “pe teren” şi abia mă apucasem să scriu interviul, pentru a-l aduce lui Tabacu şi apoi la departamentul de cenzură, inainte de a fi publicat, un coleg a deschis uşa s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu un surâs diabolic: “Măi Chivule, cum a fost interviul cu tovarășul Ciudinov???” Atunci mi-a “căzut fisa”, cum se spunea atunci. Toată lumea ştia, dar nimeni nu vorbea.

Alexandra Ciudina în 1952 ***

Cât despre Ciudina – potrivit informaţiilor din Wikipedia – după ce s-a retras din competiții, cum nu avea o familie din motive lesne de înțeles, şi-a petrecut restul vieții cu petreceri şi consum masiv de băuturi alcoolice şi tigări care i-au ruinat sănătatea, mai întâi cu plămânii distruşi de emfizem şi apoi de o cangrenă care a dus la amputarea unui picior.  A murit  prea devreme şi uitată de întreaga lume, la vârsta de 66 de ani. Nu am nici o dovadă, dar cred ca experiențele cu medicamentele pe care le luase în tinerețe, pentru a fi efeminată, au avut efecte devastatoare.

*

15 ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de Iarna de la Grenoble, când eram de-acuma reporter la secția centrală de ştiri al postului Radio Free Europe (RFE), a fost demascat un alt caz de șarlatanie a sportivilor din lagărul socialist, în competiţia de sanie (luge) care fusese introdusă pentru prima dată la jocurile din 1964. Nimeni nu știe de ce, dar după primele coborâri de probă, echipa Germaniei de Est (RDG), o mare favorită pentru medalii, rămăsese în urma altor competitori. Lucrurile s-au schimbat ca prin minune când a început competiția oficială şi, după trei coborâri, cele trei sportive din RDG erau pe locurile 1, 2 şi 4, cu o italiancă din Tirol pe locul trei, asigurând echipei RDG cel puțin două medalii olimpice. Iar atunci când ultima coborâre pe pista de gheaţă a fost anulată din cauza ceţii care reducea vizibilitatea, echipa est-germană celebra o victorie memorabilă.

Din păcate pentru germanii socialiști, câţiva de oficiali din alte ţări, incluzând Germania de Vest (RFG), mirați de transformarea subită a echipei din RDG, au decis să verifice traseul de gheaţă de pe pârtia de competiție, unde au observat un fenomen curios. Dupî coborârile campioanelor din RDG, gheaţa părea topită, ceea ce nu se întâmpla la alte echipaje. Imediat ei au ajuns la concluzia ca est-germanii îşi încălzeau şinele de la săniuțe, înainte de coborâri, un procedeu interzis de organizatori. Imediat ei au făcut o plângere care a fost verificată, în special după ce un membru al echipei RDG din echipa de bărbați fusese prins în flagrant delict în timp ce își încălzea şi el şinele în cortul delegației, cu câteva minute înainte de competiție. Ca urmare întreaga echipa din RDG a fost descalificată, tânăra din Tirol fiind declarată campioană olimpică, urmata de cei care se calificaseră pe locul 5 şi 6.

Componentă a echipei de săniuţe a RDG, la Olimpiada de la Grenoble 1968 ****

Bineînțeles echipa RDG a protestat cu îndârjire, susţinută de toate delegațiile din ţările “frățești” dar nu era nimic de făcut, mai ales când s-a constatat că şinele săniuţelor fuseseră încălzite cu o lampă portativă de sudură, de preferință departe de ochii celorlalți, cam cu un minut înainte de coborâre, când șansele de detectare erau practic imposibile.

Câteva decenii nimeni nu a mai vorbit despre acest incident până când, după reunificarea Germaniei din 1989,  în arhivele serviciului de spionaj al fostei republici RDG, STASI, a fost găsit un dosar pregătit pentru Comitetul Central în care se descriau amănunțit evenimentele din 1968. În acest document STASI susținea că nu sportivii erau vinovați, ci reprezentații din RFG, care au profitat de incident ca să “murdărească” prestigiul lagărului socialist!

Nu pot înţelege de ce s-au agitat cei care încă se zbăteau să găsească un motiv să dea dreptate comuniștilor  şi mă întreb ce se așteptau dumnealor sa fie într-o asemenea hârtie? Crede cineva că STASI ar fi îndrăznit să le spună membrilor CC adevărul în legătură cu escrocheria de la Grenoble şi că Republica Democrata Germană ar trebui să-şi ceară scuze pentru tentativa de a obține medalii prin mijloace necurate.

Cum cei de la STASI erau criminali, dar nu erau sinucigași, în mod normal ei au adoptat linia de apărare practicata de comuniști: adică pungașii prinși cu “mâţa în sac” nu erau de vină, ci numai capitaliștii mârșavi care i-au descoperit!! O logică tipică pentru acele vremuri, dar care pare sa fie încă folosită de conducătorii Rusiei de azi.

**

Au mai fost multe cazuri de înșelăciuni comise de sportivii din blocul sovietic, dar am să mă limitez la situațiile la care am fost de faţă sau cel puțin eram acreditat ca reporter. Deci voi relata un alt caz specific,  de data asta de la Olimpiada din Montreal în 1976, când un renumit sportiv sovietic, atletul de pentatlon modern, Boris Onişenko, de trei ori campion mondial, era una dintre vedetele de la care se aștepta o medalie olimpică, probabil, una de aur.

Cum nu sunt sigur ca toți cititorii sunt informați despre anumite sporturi destul de obscure, voi preciza că pentatlonul modern este o competiție relativ nouă în familia sporturilor olimpice şi constă din cinci probe. Începe cu o cursă de înot, urmată de  o competiție de spadă, o cursă de călărie cu obstacole pe un traseu limitat, tragerea la țintă cu revolverul şi o probă de atletism. Este clar că sportivii trebuie să fie într-o formă excelentă, fizica şi mentală, probele atât de diferite necesitând talent, perseverenţă şi răbdare.

Mai adaug amănuntul că în toate competițiile de scrimă, de sabie, spadă sau floretă, se acordă puncte pentru fiecare contact cu vârful armei, verificat cu vesta metalică a adversarului, corespunzător unei atingeri care ar provoca o rană unui spadasin într-un duel real. Cum scopul competiției nu este de a-l răni pe adversar, ci numai de a demonstra abilitatea de a face contact cu acesta, echipamentul de scrimă este dotat cu un sistem care marchează fiecare tuşeu. Cum după prima probă, sovieticii nu erau în conducere, toată lumea se aștepta ca Onişenko să aibă o performanţă strălucită, ceea ce s-a şi întâmplat în primele minute. Singurul nemulțumit era adversarul britanic, Jim Fox, ofiţer, la fel ca Onişenko, şi concurent de mare clasă, care după câteva puncte pierdute s-a adresat arbitrilor cu o plângere, afirmând că Onişenko obținea “lovituri”, fără să-l fi atins cu vârful spadei. Deoarece şi arbitrii se cam mirau de punctele lui Onişenko, fără un contact vizibil, au întrerupt competiția şi au cerut verificarea armei sportivului sovietic, chiar dacă arma fusese controlată înainte de meci, împreună cu alte câteva sute de asemenea obiecte. De data aceasta trei specialiști au întreprins o examinare minuțioasă.   La început  nu au remarcat nimic deosebit, dar, după o nouă verificare, unul din specialiști a înlăturat o bucată de piele din mânerul spadei şi a găsit ascuns acolo, practic invizibil, un mic buton care făcea contact cu vârful armei. Practic, dacă în timpul luptei, sportivul credea că s-a apropriat suficient de mult – un milimetru sau doi – de vesta adversarului, chiar fără a o atinge, putea să apese butonul cu degetul, declanşând sistemul de marcaj de pe tabelă.

Demascarea înşelăciunii lui Boris Onişenko, Montreal 1976 *****

După o altă verificare, specialiștii s-au convins că aveau de-a face cu o modificare sofisticată şi ilegală. În consecință, Onişenko a fost eliminat din competiție, urmată de descalificarea întregii echipe sovietice de pentatlon modern.

Dar urmarea acestui incident penibil a fost şi mai ciudată. În timp ce, de obicei, funcționarii comuniști nu acceptau nimic şi blamau orice asemenea incident, calificându-l drept o manevră murdară a capitaliștilor, de data aceea ei l-au trimis acasă pe Onişenko, fără nici un protest. Ba mai mult, răspândeau zvonuri că Boris trebuia protejat ca să nu fie bătut de alţi sportivi sovietici, cică jigniți de înşelăciunea acestuia care era o pata neagră pe palmaresul impecabil al sportului sovietic. În plus, când a ajuns la Moscova, Onişenko a fost adus în fata Biroului Politic al Partidului Comunist, unde a fost aspru criticat de către Leonid Brejnev. Un caz unic în istoria sportului sovietic.

Desigur că am fost stupefiat de aceste acțiuni şi am discutat întâmplarea cu câţiva de colegi de alte organe de presa, cei mai mulți veterani ai jocurilor olimpice. Nu a durat mult până când am ajuns la concluzia că Onişenko nu a fost apărat, ci chiar “aruncat sub un autobuz” cum spun americanii, nu pentru frauda din competiție, ci pentru că – sub  presiunea de a câştiga – a fost incompetent şi grăbit, dezvăluind prin acțiunea sa pripită, un proiect deosebit de sensibil  care ar fi permis scrimerilor sovietici multe medalii şi glorie pentru patria mamă, pentru mulţi ani şi în multe competiţii internaționale.

Nimeni nu a acceptat premisa că Onişenko ari fi fost în stare să modifice această armă delicată, uşoară şi de concepţie simplă, fără ajutorul tehnic şi profesional, din partea unor specialiști calificaţi. La fel cum nimeni nu a crezut, opt ani mai devreme, că un grup de  sportive est-germane, probabil fără experienţa de rigoare, ar fi fost în stare să ducă aparate de sudură, la Olimpiada de la Grenoble, şi sa ştie să le folosească, pe ascuns, înainte de competiție, pentru a-şi asigura cea mai rapidă lunecare pe pista de gheaţă. Onişenko avusese nevoie de o întreagă echipă pentru a inventa şi realiza butonul ascuns în mânerul spadei, un obiect deosebit de delicat şi ușor de verificat. De asemenea, în mod sigur, el a fost antrenat când să apese butonul şi cum să o facă fără ca arbitrii şi spectatorii să observe înşelătoria.Ca urmare a deciziei conducătorilor sovietici, Onişenko a fost pedepsit într-o maniera deosebit de brutală, în special în comparație cu tratamentul altor sportivi descoperiți cu înşelătorii, în diferite competiții sportive, apăraţi cu îndârjire şi promovați în posturi de răspundere. La vârsta de 40 de ani, Onişenko a fost demis din armată şi degradat de la căpitan, la soldat de rand. I s-au anulat toate medaliile şi titlurile şi nu a primit nici o pensie după doua decenii în slujba patriei. Se stie numai că mai târziu el şi-a câştigat existenţa ca şofer de taxi la Kiev.

Jack Chivo

 

surse foto:

* arhiva personală Andrea Ghiţă

** arhiva autorului

*** Wikipedia

**** http://uk.businessinsider.com/olympic-athletes-who-have-been-caught-cheating-2016-8/#dora-ratjen-berlin-1936-1

***** https://www.theguardian.com/sport/london-2012-olympics-blog/2012/mar/14/50-stunning-olympic-moments

 

5 Comments

  • Hava Oren commented on January 5, 2018 Reply

    Despre Alexandra Ciudina am altă presupunere, dar n-aș potea s-o dovedesc, e numai speculație. Se poate că Ciudina a fost femeie, dar că în tinerețe i s-au dat doze mari de steroizi anabolizanți pentru a stimula dezvoltarea mușchilor. Problema este că aceste substanțe sunt derivați ai testosteronului, care este hormonul masculin. Până la urmă au făcut din ea un monstru…

    • Jack Chivo commented on January 10, 2018 Reply

      Multumesc pentru comentariu si sugestia despre Ciudina.

      Din pacate, eu am o alta parere, Sunt convins ca Ciudina s-a nascut ca baiat, dar cu organe sexuale duble. Noi ii numeam hermafroditi, dar in lumea actuala corecta, acest termen este considerat drept o insulta si au gasit cuvantul neutral “intersex” care de fapt nu spune nimic.

      Cred deasemenea ca el era inca din copilarie foarte inalt, slab, cu muschi lungi si maini si picioare enorme. Dar cu o fata pe care nu crestea nici un fir de par.

      Cu viclenia comunista el/ea a fost trimis la competitii feminine unde domina cu usurinta.
      Cred ca I sau dat si medicamente sa intareasca aspectul feminin.

      La vremea aceea nu existau examinari ginecologice, dar, cand s-au introdus, Ciudina ca si multe alte atlete dubioase s-au retras subit.

      In mod curios cand federatile internationale au cerut examene suplimentare, chiar dupa retragerea din sport, sau macar la autopsii,
      sovieticii s-au opus.

      In America, o asa zisa atleta, care era sub suspiciune, a avut o autopsie dupa ce a murit, cand s-a constatat ca era de fapt un barbat, si toate medalile si titlurile I-au fost anulate post mortem.

      In cazul lui Ciudina, dupa cum am citit acum cativa ani, autopsia a fost tinuta secret, si rezultatele distruse mai tarziu.

      • Andrea Ghiţă commented on January 10, 2018 Reply

        Toate acestea sunt supoziţii. După cum se observă şi din exemplul Dvs. final – viclenia nu era numai comunistă. Pe de altă parte, rezultatele obţinute de Ciudina în competiţiile feminine de atletism ( a avut şi câteva medalii de argint şi bronz) au fost depăşite de alte atlete, eventuala ei condiţie de “intersex” nici nu a adus beneficii nemaipomenite.

  • Paula Craciun commented on January 5, 2018 Reply

    Acest articol, pentru care multumesc autorului, vine sa puna “puinctul pe i”, aducand amanunte in cazurile de inselaciune sportiva,despre care se auzea in mod general pe soptite si care pentru publicul obisnuit ramaneau la nivelul de zvon.

  • Beatrice commented on January 4, 2018 Reply

    Interesante lucruri aflam pe care nu cred ca am fi avut de unde, din alta parte (surse internet). In spatele evenimentelor redate se afla filosofia care domina societatea socialista. Aproape in orice tip de performanta era o dicrepanta intre comportamentul aparent si realitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *