Piedestalul pierdut

Nu-mi place să scriu despre mine însumi. Nu că n-aș avea ce scrie, cred eu, doar au trecut peste mine niște ani și niște evenimente suficient de importante pentru a fi, cel puțin, menționate din când în când, pentru a nu fi date uitării. Sau aici vorbește iminenta lipsă de modestie?!

De fapt nu-mi place să scriu despre mine însumi pentru că niciodată nu voi găsi curajul necesar pentru a mă dezvălui în întregime, iar jumătățile de adevăr sunt mai periculoase decât minciunile. A propos, nu cred că sunt singurul care se abține de a-și deschide sufletul și a face public ceea ce de fapt îi aparține lui și numai lui.

Dar de data aceasta, simt nevoia de a povesti o poveste personală cu un substrat (după umila mea părere) interesant din punct de vedere psihologic. Timp de 10 zile am fost bolnav, o afecțiune acută, intercurentă, aparent banală, dar se pare că la vârsta asta nimic nu e banal și nu tot ce începe banal se termină întotdeauna cu bine.

Deci m-am trezit într-o bună dimineață inapt pentru orice activitate, fizică sau intelectuală, un fel de inerție caracteristică vieții de tip vegetativ, adică o simplă supraviețuire, fără nici un impact personal.

Eram în străinătate, în acea zi trebuia să prind avionul spre casă, ceea ce am reușit. Mi-am luat locul prescris pe biletul de bord și am adormit….

M-am trezit la aterizare. Mi-am dat imediat seama că nimic normal nu se întâmplă cu mine, așa că a doua zi eram deja la spital, pentru investigații și tratament.

Eram la spital…După foarte mulți ani am ajuns la o asemenea instituție medicală nu în calitate de doctor, ci de pacient. Și acum o paranteză. Una din glumele mele preferate (și am de ajuns de multe în subiectul acesta!) sună așa: un medic tânăr se crede adjunctul lui Dumnezeu, un specialist ajunge imediat să se creadă insuși Dumnezeu, iar profesorul posedă toate datele necesare nu numai pentru a se considera Dumnezeu, dar ele dovedesc în mod clar că Acesta e de fapt adjunctul său!

Bineînțeles, ca în orice anecdotă realitatea e exagerată pentru a deveni ilariantă. Și bineînțeles că în orice vorbă de duh există o sămânță de adevăr.

Nu, eu nu m-am simțit niciodată aproape de funcția cerească și nu numai pentru că nu cred în existența ei. Ba mai mult, alegând o specialitate medicală în care pacienții au mari șanse de se întâlni cu plaiurile înalte, am fost conștient toată viața de limitele mele profesionale. Prea mulți pacienți ai mei au plecat pe lumea cealaltă ca eu să pot crede că posed puteri pe care alții nu le au.

Dar, și aici vine prima mărturisire, fără discuție că în spital și mai ales în sala de operații am acționat zeci de ani cu o anumită senzație de superioritate produsă, printre altele, de simplul fapt că eram posesorul a o mulțime de deznodăminte personale de succes (ale pacienților mei), dar în același timp nimeni nu știa nimic despre mine și problemele mele….Cu alte cuvinte, eu mă aflam, din acest punct de vedere, într-o situație cu totul privilegiată. Ba mai mult, în ciuda limitelor impuse de ceea ce poate face medicina, de nu puține  ori aveam senzația că eu sunt cel care am dat viață și că nimeni nu putea ști ce s-ar fi întâmplat cu pacientul meu dacă eu nu eram acolo pentru a-l ajuta.

Și deodată, în acea dimineață ce se voia aparținând iernii israeliene, dar de fapt era o dimineață mai mult tomnatică, fără vânt și fără ploaie, eu am ajuns la spital ca pacient.

Am toată certitudinea că cele ce urmează vor dezamăgi pe mulți dintre cei care citesc aceste rânduri. Dragii mei, dacă vă așteptați acum la o descriere amănunțită a șocului prin care am trecut, fiind supus tuturor intemperiilor birocratice ale sistemului medical israelian, vă înșelați amarnic! Nimic din ce vă închipuiți n-a stat în calea pe care eu, ca pacient, trebuia s-o  urmez pentru a ajunge cât mai repede la diagnosticul exact și la tratamentul adecvat.

Am fost preluat imediat de colegii mei, trecut prin toate etapele necesare și după numai câteva ore eram deja sub tratament, instalat în departamentul de terapie ambulatorie al spitalului.

Și atunci unde-i baiul?!

Uite unde e: eu eram acolo ca pacient și nu ca medic. Eu nu trebuia să iau vreo hotărâre, ci alții se ocupau de soarta mea, iar doar politețea colegială îi făcea să-mi aducă la cunoștință deciziile cuvenite, bineînțeles fără să fiu implicat în luarea lor.

Realitatea devenise complet alta. Soarta nimănui nu se afla în mâinile mele, ci soarta mea era în mâinile altora. Eu nu aveam nimic de spus, nu că nu aș fi avut dreptul, dar ar fi fost complet inopinat să-mi exprim părerea într-un subiect care din punct de vedere profesional nu-mi aparținea.

Așa că am stat în banca mea, disciplinat și pregătit pentru orice…

Dece?! Pentru că (și aici intervine situația numărul doi în care m-am trezit deodată) treptat-treptat am început să-mi pun întrebări legate de boala mea. Treptat mi-am dat seama că de fapt eu știam de ajuns de multe despre situația în care mă aflam și, mai ales, devenisem conștient de capcanele ei.

Adică, cum poți fi sigur că diagnosticul ”lor” e corect?! Ce intră în diagnosticul diferențial? Și dacă poate fi vorba de altceva, de ce nu văd nici un semn că cineva gândește ca mine, că pregătește un program de înlăturare a semnelor de întrebare?

Și de unde pot fi eu sigur că tratamentul propus și aplicat are șanse de reușită 100%?  Pentru că, fără discuție, mai puțin de 100% nu intră în socotelile mele și nu pot accepta un procent mai scăzut, că de unde să știu eu în ce parte a statisticii voi cădea?

Pe când stăteam așezat aparent lejer în fotoliul de tratament, mi-am adus aminte că medicamentul care-l primeam în acele momente în circulația mea sanguină are o mulțime de efecte secundare! Gândul ăsta mă trezi din letargie. Accesul la Dr Google fiind asigurat, am deschis telefonul celular. Mi-a luat mai puțin de un sfert de oră pentru a-mi completa știința de carte, părăsită pe undeva printre neuronii care de mult dădeau dovadă de o crasă problemă de memorie.

Deci se poate muri din efectele secundare ale drogului administrat, uite așa pe nepusă masă. În ce procent?! Dă-l dracului de procent, depinde ce ți se întâmplă ție, că dacă ți se întâmplă ce e descris în literatură, tu devii mort 100%!!

Știu, aceste rânduri nu au nimic original. S-a mai scris despre medicul devenit peste noapte pacient. Un neurochirurg (cred) maghiar a scris o carte intitulată cam așa: ”În jurul propriului meu cap”, descriindu-și gândurile ca pacient diagnosticat cu o tumoră cerebrală. Iar americanii au produs în urmă cu mai bine de  20 ani un film întitulat ”Medicul”, în care eroul principal se trezește la un moment dat  bolnav de o maladie gravă, necesitând spitalizare imediată. Scena dezolantă e cea în care distinsul medic e plimbat prin spital așezat într-un scaun pe rotile!

Și acum vine surpriza poveștii.

Nu mi-a luat mut timp ca să realizez faptul că aici nu e  vorba de o simplă metamorfoză, un medic transformat în pacient.

E drept, acel medic (adică eu) a devenit peste noapte pacient, dar nu a încetat o clipă să fie doctor! Oricum ar fi, oricare ar fi diagnosticul, el –adică eu – rămâne (atât timp cât poate ) lucid, conștient de ce i se întâmplă și timorat de ceea ce i se poate întâmpla. Această teamă nu e numai naturală, caracteristică oricărui pacient îngrijorat de propria soartă. Ea aparține unui individ care știe mult mai mult decât ar trebui să ştie un pacient obișnuit.

Și toate astea-ți trec prin minte, dar n-ai cu cine discuta. De ce? În primul rând pentru că toată lumea în jurul tău e ocupată. Medicii forfotesc de la un capăt la altul al secției, discută între ei, verifică date pe calculator și beau cafea. Asistenta medicală, foarte grijulie, ajunge la mine pentru cam 15 secunde, controlează dacă totul e în ordine și fuge (realmente!) spre alt pacient.

Spre alt pacient!!! Altul decât mine. Că și eu sunt, până la urmă, un pacient. Ca toți cei din jurul meu. Și obiectiv vorbind, nu cred că mi se cuvine mie un tratament special, ceilalți pacienți par mult mai gravi decât mine care am sosit pe picioarele mele și e de așteptat să părăsesc secția tot pe picioarele mele și să mă întorc a doua zi, folosind propriile mele puteri, pentru reluarea tratamentului.

…Deci nu am murit. Dovada? Faptul că scriu aceste rânduri în plină perioadă de convalescență, în timp ce acumulez treptat energii noi și încerc să mă întorc la ceea ce am fost.

Oare acest episod dureros mi-a schimbat felul de a gândi despre medicină, boală și relația medic-pacient? N-am idee. Cred că voi ști răspunsul ceva mai târziu.

Însă fără  discuție ”episodul” mi-a oferit o șansă (sper unică!!!) de a privi lucrurile de pe cealaltă parte, de a oferi mult mai mult timp de gândire poziției de pacient, de individ care necesită în mod acut ajutorul celor din jur.

Cam asta e povestea mea. Banală, interesantă? Depinde pe cine întrebi.

Am simțit nevoia s-o pun pe hârtie și rog foarte mult să nu fiu întrebat de ce.

Ah, poate că un mic amănunt scăpat din vedere îl va ajuta pe cititor să înțeleagă mai bine ce fel de ”buldozer psihologic” a trecut peste mine în acele câteva zile de tratament ambulatoriu. Greu de crezut, dar complet veridic, acțiunea s-a petrecut în fosta mea secție, construită de mine în urmă cu mai bine de douăzeci de ani și pe care am condus-o până în momentul retragerii la pensie. Să vezi și să nu crezi! Secția ”mea” transformată în exact opusul ei: dintr-un departament pentru cazurile cele mai grave, într-unul în care pacienții vin și pleacă, pe picioarele lor. Iar eu privesc cu ochii minții la ceea ce făceam între acești pereți, pe vremea când eram doar doctor și nu pacient… Aceleași încăperi, aceeași sală de ședințe pentru personal, aceleași chiuvete și toalete. Iar eu, de data aceasta, într-o postură la fel de diferită ca cea pe care a luat-o această secție după atâția ani de ”conviețuire pașnică” cu mine și cu personalul meu. Și să mai spună cineva că viața nu-ți oferă surprize la fiecare pas!

Gabriel Ben Meron

 

10 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on January 15, 2018 Reply

    Am trecut in ultimul timp prin numeroase experiente de acest gen;de fiecare data, mi-am impus ca intrand n sectie ca pacient sa uit ca sunt medic.Nu am reusit intotdeauna.Din acest punct de vedere medicii sunt cei mai dificili pacienti, in general greu de multumit pt. ca ei stiu de toate, chiar in specialitati carora nu le apartin.Circula chiar si o vorba, potrivit careia medicii zic:”fereste-ma Doamne de bolnavii medici”.
    Felicitari pt.modul in care ati relatat episodul.

    Tibeiru Georgescu

  • eva galambos commented on January 9, 2018 Reply

    E o schimbare de weltanschaung, binevenită pentru toți care din medic devin pacienți. Sper să citească foarte mulți articolul. Da, cartea despre care ați vorbit e, așa cum a scris și Maria Roth, a marelui scriitor maghiar și umorist, Frigyes Karinthy. Se numește ”Călătorie în jurul craniului meu”. Din păcate, în pofida operației, scriitorul care a avut tumoare pe creier a murit.

  • Dana commented on January 4, 2018 Reply

    Gabi, esti grozav!!!Ca intotdeauna.
    Un an bun cu multa sanatate(ca-i mai buna decat toate)
    Cu drag
    Dana

    • gabriel ben meron commented on January 7, 2018 Reply

      Merci
      si tzie la fel
      GG

  • gabriel ben meron commented on January 4, 2018 Reply

    Sunt perfect de acord…
    Nu ramane deact sa gasim o modalitate de a difuza articolul in directii cat mai largi….
    GG

  • Andrea Ghiţă commented on January 4, 2018 Reply

    Ce bine ar fi dacă fiecare medic ar face şi un “stagiu” ca pacient, iar după aceea să nu mai bolească deloc, ca să se poată ocupa de bolnavi.

    • gabriel ben meron commented on January 4, 2018 Reply

      Nu e nevoie….E nevoie doar ca studentul si medicul tanar sa fie educati in spiritul necesar si mai ales in ceeace priveste comunicarea cu pacientul
      GG

  • klein ivan commented on January 4, 2018 Reply

    Un titlu bine , bine ales .Articolul scris cu aceeasi ”
    pana ” care ” aluneca ” usor pe hirtie. Klein I. / N.Y.

    • gabriel ben meron commented on January 4, 2018 Reply

      Multumesc.
      Complimente de genul asta ma imping la scris….
      La multi ani
      GG

  • Roth Maria commented on January 4, 2018 Reply

    Merci, am citit cu mare plăcere ce ati scris. Nu doresc nimănui să se îmbolnăvească, mai ales nu medicilor pentru majoritatea cărora am un respect prea mare, ca să le doresc cel mai mic rău. Dar recunosc că aș dori ca și medicii să reflecteze la postura și experiența de pacient. O modalitate ar fi ca ei să citească astfel de articole ca cele scrise de Dvs. De fapt, citind articolul sau alte cărți și articole scrise de bolnavi-scriitori, se pot regăsi în papucii celui în suferință, anxios și marcat de dubii și dileme. Prima mea astfel de lectură a fost tocmai cea a scriitorului umorist Karinthy Frigyes (Călătorie în jurul craniului).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *