În anii cincizeci am locuit într-un apartament împreună cu altă familie, așa era „moda” pe vremea aceea. Ana, fiica mai mare a familiei cu care împărțeam locuința, era de vârsta mea și era mai băiețoasă decât mine și alți băieți. Mi-e era ciudă din cauza asta, de multe ori ne-am și ciondănit și nu întotdeauna am ieșit învingător. De două ori pe lună venea la ei tanti Zsófi, bunica Anei. Era o femeie micuță de statură, cu părul alb și cu ochelari cu lentile mari și groase.  Venea de la Târgu Mureș și îmi aducea de fiecare dată cadouri. Mă bucuram tare de sosirea ei. Stătea de obicei două-trei zile și în fiecare seară ne citea povești.  Avea o voce plăcută, caldă. Literele și desenele din cărțile de povești se reflectau în culorile curcubeului din lentilele ochelarilor ei. Mi-era foarte dragă și multă vreme am fost convins că era și bunica mea. Când  mama mi-a spus ca nu e, am fost foarte dezamăgit. Am întrebat-o de ce nu am și eu bunică. Printre lacrimi mi-a povestit de Auschwitz și de familia ei, care cu excepția fratelui ei, s-a transformat în cenușă. Am continuat s-o iubesc pe tanti Zsófi și am ascultat cu aceeași plăcere poveștile ei. Îmi amintesc că prin aprilie 1960, după ce serviciul secret israelian (Mossad) a pus mâna pe criminalul de război Adolf Eichmann, ea mi-a povestit:

„Andrei, să știi că ucigașul bunicilor tăi a fost prins și își va primi pedeapsa cuvenită.” Nu știam ce să spun, îmi părea bine că se făcuse dreptate, dar oricum eu tot fără bunici am crescut. Tanti Zsófi a simțit că sunt în dilemă și mi-a spus: „Știi, sunt și bunici care îndrăgesc copii care nu le sunt nepoți adevărați. Așa s-a întâmplat și cu tine, te-am adoptat ca pe un nepot de-al meu…”

Vorbele ei m-au bucurat mult – așa mi-a fost dat să am și eu o BUNICĂ!

Andrei Schwartz

20/02/18