Am avut și eu o bunică?

În anii cincizeci am locuit într-un apartament împreună cu altă familie, așa era „moda” pe vremea aceea. Ana, fiica mai mare a familiei cu care împărțeam locuința, era de vârsta mea și era mai băiețoasă decât mine și alți băieți. Mi-e era ciudă din cauza asta, de multe ori ne-am și ciondănit și nu întotdeauna am ieșit învingător. De două ori pe lună venea la ei tanti Zsófi, bunica Anei. Era o femeie micuță de statură, cu părul alb și cu ochelari cu lentile mari și groase.  Venea de la Târgu Mureș și îmi aducea de fiecare dată cadouri. Mă bucuram tare de sosirea ei. Stătea de obicei două-trei zile și în fiecare seară ne citea povești.  Avea o voce plăcută, caldă. Literele și desenele din cărțile de povești se reflectau în culorile curcubeului din lentilele ochelarilor ei. Mi-era foarte dragă și multă vreme am fost convins că era și bunica mea. Când  mama mi-a spus ca nu e, am fost foarte dezamăgit. Am întrebat-o de ce nu am și eu bunică. Printre lacrimi mi-a povestit de Auschwitz și de familia ei, care cu excepția fratelui ei, s-a transformat în cenușă. Am continuat s-o iubesc pe tanti Zsófi și am ascultat cu aceeași plăcere poveștile ei. Îmi amintesc că prin aprilie 1960, după ce serviciul secret israelian (Mossad) a pus mâna pe criminalul de război Adolf Eichmann, ea mi-a povestit:

„Andrei, să știi că ucigașul bunicilor tăi a fost prins și își va primi pedeapsa cuvenită.” Nu știam ce să spun, îmi părea bine că se făcuse dreptate, dar oricum eu tot fără bunici am crescut. Tanti Zsófi a simțit că sunt în dilemă și mi-a spus: „Știi, sunt și bunici care îndrăgesc copii care nu le sunt nepoți adevărați. Așa s-a întâmplat și cu tine, te-am adoptat ca pe un nepot de-al meu…”

Vorbele ei m-au bucurat mult – așa mi-a fost dat să am și eu o BUNICĂ!

Andrei Schwartz

20/02/18

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Rosu Axinia commented on March 28, 2018 Reply

    Mama mea a ramas orfana la 12 ani ,in1942 ,nu a avut frati si a stat singura pana pe la 20 ani cand s-a casatorit . Bunicii din partea tatalui au murit si ei destul de tineri asa ca nu am avut bunici ! Aveam o vecina ,matusa Anica, pe care am considerat-o bunica ! Trist insa nu mai trist decat sa stii ca bunicii au fost omorati fara sa fi facut vreo fapta rea ! Tragic si m-au podidit lacrimile la citirea acestei povesti adevarate !

  • Andrea Ghiţă commented on March 22, 2018 Reply

    Dragă Andrei Schwartz, mi-a plăcut foarte mult articolul tău! Şi eu m-aş fi numărat printre copiii evrei lipsiţi de bunici (pentru că bunicii mei pieriseră la Auschwitz) – la fel ca ai altor baabelieni, precum George Farkas, George Hida, Yohanan Vass şi Mike Klein – dar am avut norocul să-i adopt pe soţii Friedmann, aşa cum şi tu ai avut măcar câteva experienţe de nepot, graţie lui Tanti Zsófi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *