Amintiri: Realitatea ilustrată 1947-1948

M-am născut în 1940 la Cernăuți. Anii războiului i-am petrecut cu părinții mei în Rusia ca refugiați, după care am revenit la Cernăuți. Apoi am ajuns în România. (Dar despre asta mai pe larg, altădată).  În 1947 locuiam într-un oraș de graniță din vestul Transilvaniei. Foarte devreme am început să citesc ziare și tot felul de publicații. Acasă primeam zilnic ”UNIREA” – cotidianul Comitetului Democrat Evreiesc (ulterior desființat), așa că eram mai mult sau mai puțin la curent cu evenimentele zilei. Răsfoiam tot ce-mi cădea în mână, de pildă niște reviste numite ”WEG UND ZIEL” – organ teoretic al Partidului Comunist din Austria, numai că literele erau prea mici, greu de citit, iar conținutul cam încâlcit și destul de plictisitor. În schimb îmi plăceau ”ANALELE ROMÂNO-SOVIETICE”. Aici am găsit o cronică elogioasă despre concertele unui tânăr și foarte talentat pianist din Leningrad, Sviatoslav Richter. Și un alt lung articol pe teme muzicale unde un anume Jdanov se arăta foarte supărat pe niște compozitori, din motive greu de înțeles. Mult mai interesant era ”ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA VIEȚII” de academicianul Oparin.  Am recitit articolul de câteva ori până ce am înțeles că trebuie să iei doar unele substanțe simple, să le amesteci bine în eprubetă, să le încălzești și să le învârtești destul de repede ca să apară apoi niște molecule înlănțuite din care se naște și se dezvoltă toată viața de pe pământ. Fantastic. (Ceva mai târziu, după reforma învățământului, și-a făcut apariția la școală, alături de lozincile obișnuite cum ar fi JOS RĂZBOIUL! Sau URSS BASTIONUL PĂCII E, una ceva mai complicată care spunea VIAȚA ESTE MODUL DE EXISTENȚĂ A SUBSTANȚELOR ALBUMINOIDE. FRIEDRICH ENGELS.  Văzând-o am surâs încântat – păi știam asta de mult, doar îl citisem pe Oparin.)

Deși relativ bine informat, eram un copil curios și puneam tot felul de întrebări:

Deși relativ bine informat, eram un copil curios și puneam tot felul de întrebări:Cine e cel mai mare scriitor?

– Cine e cel mai mare scriitor?

-Goethe!

-Cel mai mare compozitor?

-Beethoven!

-Cine e cel mai mare om în general?

-Stalin!

-Câţi oameni sunt în lume?

-Două miliarde! (Acum sun şapte miliarde, cu mine cu tot)

 

În hoinărelile mele solitare prin oraș ajungeam adeseori la librăria SLOVA din centru. Firma ei mă atrăgea în mod deosebit pentru că litera O din mijloc avea forma unei guri căscate a țipăt (ca în pictura lui Munch, pe care încă multă vreme nu aveam s-o cunosc). În jurul ei era desenat un chip uman cu părul vălvoi. Nu se putea să nu intri. Înăuntru era un pupitru lung cu scaune înalte pe care puteai să șezi cât poftești. Din mulțimea de broșuri și cărticele mă interesau mai ales cele din seria ȘTIINȚA PENTRU TOȚI, traduse din rusește, precum și o carte de literatură. Pe copertă o imagine captivantă: două picioare desculțe care parcă veneau spre tine pe niște șine de cale ferată. Am început chiar să citesc câte ceva din povestirea lui Zaharia Stancu dar n-am continuat. Prea era răstită.

Peste drum de SLOVA era județeana UTC. Acolo ajunsesem datorită lui Gyuszi. Gyuszi îi făcea curte lui Ika. Ika, pe numele ei întreg Irenke, era servitoarea adusă în vara aceea de la Tușnad. Avea 16 ani, era subțirică, harnică și sfioasă. Gyuszi lucra la tramvaie, ceea ce îmi stârnea o imensă admirație. Nu știu dacă purta uniformă, dar chipiu în orice caz avea. Duminica ieșeau la plimbare în oraș. Câteodată mă luau și pe mine.

La sediul Uniunii Tineretului Comunist era mare aglomerație. Tineri și tinere veniți de pretutindeni se adunau aici, vorbeau de-ale lor și întocmeau liste. Cea mai mare animație domnea însă în jurul unei mese mici la care un tip cu mustață făcea tatuaje. Costa cinci lei și puteai să alegi între trei modele: o ancoră, o inimă străpunsă cu numele fetei în mijloc sau o sirenă, jumătate femeie jumătate pește. Eu aveam cinci lei pentru că iarăși nu izbutisem să fac rost de bilet la cinematograful de alături. (În fiecare duminică se dădea aici la matineu mereu același film – STAN ȘI BRAN LUPI DE MARE – dar coada era imensă și biletele nu ajungeau.) Am ales sirena. Mustăciosul însă m-a repezit, sfătuindu-mă să vin peste câțiva ani, când am să fiu destul de mare pentru așa ceva.

După un timp Ika s-a întors acasă și în locul ei a venit Neli.  Neli era o fată zdravănă din Țara Moților. Mă lua în cămăruța ei și-mi relata cu lux de amănunte întâlnirile ei cu soldații în parcul Rhédey de la marginea orașului.  Eu ascultam cu mare atenție, după care ea devenea sentimentală și începea să cânte. Erau cântece tărăgănate, triste și solemne, despre legiune și un căpitan călare pe cal alb. Pe căpitan îl chema Codreanu iar eu aveam o vagă bănuială că e vorba de niște cântece interzise.

Pe urmă a venit iarna cu multă zăpadă și o lungă vacanță. Săniușul era departe, pe dealurile de dincolo de calea ferată. Odată m-a atacat o ceată de ciovargăi locali cu ghionturi și înjurături ungurești. Am ripostat cu curaj și m-am întors acasă plin de vânătăi și fără sanie. În preajma Anului Nou a sosit Tante Roza în vizită de la București. Pentru mine a fost o adevărată sărbătoare căci de la gară, unde ne-am dus cu toții s-o întâmpinăm, ne-am întors acasă cu trăsura. (Cred că pe-atunci nici nu existau taxiuri). Era minunat să stai cocoțat pe scaunul din spatele caprei și să te uiți la lume de sus, străbătând orașul de la un cap la altul, în trap domol și monoton. Drept cadou am primit o minge de fotbal. Adevărată, cu cameră și anvelopă din piele. Soarta acestei mingi nu avea să fie prea glorioasă. Mai întâi a plesnit camera. Încercările de vulcanizare n-au reușit, așa că am umplut anvelopa cu ziare vechi și am continuat jocul într-un ritm mult mai lent.  În cele din urmă am renunțat la joc, dar n-am încetat să-l admir pe vecinul nostru Tudose, faimos jucător al echipei locale ICO, despre care se spunea că fusese cândva campioană sau vicecampioană sau așa ceva. Nu știu când apuca acest mare fotbalist să participe la vreun meci, avea tot timpul un picior în ghips, se plimba alene prin cartier, sprijinit de-o cârjă, împreună cu un grup gălăgios de susținători.

Printre  cadourile și bagajele mătușii mele am descoperit o revistă care mi-a atras atenția în mod deosebit.  Era REALITATEA ILUSTRATĂ, cu multe poze interesante și un titlu șocant. Cu litere roșii de-o șchioapă scria: REGELE  A ABDICAT. TRĂIASCĂ REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ!  Încercam să înțeleg ce se întâmplă.

  • Ce înseamnă a abdicat?
  • A renunțat, a plecat, l-au dat afară.
  • De ce? Ce-a făcut?
  • Asta e, că n-a făcut. N-a făcut nimic.
  • Adică a fost leneș?
  • Într-un fel. Un rege nu face de obicei nimic. Stă pe tron, dă porunci și se lasă servit.
  • Deci e bine că s-a dus?
  • Da, e bine.

Nu eram convins. Aveam senzația că nu mi se spune tot adevărul. În afară de asta regele îmi plăcea. Era tânăr, frumos și elegant. În clasă, deasupra catedrei atârnau portretele regelui Mihai și a reginei Maria. Dimineața se cânta cu sfințenie  ”Trăiască regele în pace și onor”. Câteodată se spunea și Tatăl Nostru (eu și încă vreo doi eram scutiți).  Păcat.

Eu eram elev în clasa a doua a Școlii de aplicație de pe lângă Școala Normală – o școală specială unde domnii normaliști (așa li se spunea acelor studenți) veneau să asiste la lecțiile noastre ca să învețe pedagogie. Din nu știu ce motive – poate lipsa de elevi, sau de învățători sau de spațiu – noi învățam laolaltă cu clasa a patra , așezați pe două șiruri de bănci. Învățătorul Pantea, mereu surâzător, avea grijă să precizeze de fiecare dată cui se adresa. Întrucât materia de clasa a doua mă cam plictisea, urmăream cu interes întrebările celor mari și adeseori mă ridicam neîntrebat, grăbindu-mă să turui răspunsul corect înaintea tuturor. La început învățătorul nostru se arăta amuzat, apoi însă încerca să mă reducă la tăcere. Cum nu prea reușea, trecea la represalii. Șirul de pedepse începea cu o simplă lovitură. Trebuia să întinzi mâna cu degetele strânse și el te pocnea cu un băț lung de care nu se despărțea niciodată. Dacă pufneai în râs primeai încă o lovitură, așa că era mai bine să strigi ”au,au!”de la început. Treapta următoare era pusul la colț, în picioare sau în genunchi, de la caz la caz.  Dacă abaterea era mai gravă se scoteau dintr-un sertar niște coji de nucă pe care trebuia să îngenunchezi. Asta într-adevăr era neplăcut. Ultima pedeapsă era darea afară din clasă. În cazul meu se aplica automat din capul locului.  Îmi plăcea enorm să fiu dat afară.  În curtea mare și pustie puteai să faci tot ce-ți trecea prin cap, de pildă să fugărești o pisică sau să joci cinci pietre cu tine însuți. Odată am descoperit o groapă plină cu var stins. Atâta m-am tot învârtit în jurul ei până ce am căzut înăuntru, spre groaza corpului didactic, care tocmai ieșea în recreație. Când m-au scos arătam ca Max und Moritz (ai lui Busch) tăvăliți în lada cu făină a brutarului.  În mod diplomatic a fost recrutat Adam, un elev din clasele mai mari, care probabil îmi știa adresa. Cu blândețe asertivă el m-a luat de guler și m-a depus la domiciliu. (În Israel Adam a devenit un reputat specialist în fizică teoretică, profesor la universitate și într-o vreme cercetător la Institutul de fizică nucleară din Trieste.)

Întors din vacanță am găsit multe lucruri schimbate. În locul portretelor regale se afla tabloul unui om în vârstă, cu chelie și ochelari: Dr. I. C. Parhon, noul șef al statului, președinte al prezidiului. Pe peretele opus, în fundul clasei, ne obișnuisem să vedem patru steaguri desfășurate – sovietic, american, englez și românesc – însoțite de inscripția TRĂIASCĂ NAȚIUNILE UNITE! Și această frumoasă decorație dispăruse fără urmă. Imnul nu se mai cânta, curând a trebuit să învățăm unul nou: ”Zdrobite cătușe…” În graba mare s-a trecut la pregătirea unei serbări școlare în cinstea evenimentului. Dintr-un inexplicabil impuls interior și în ciuda faptului că încă nu stăpâneam bine limba română (acasă vorbeam nemțește) am compus o poezie ad hoc. Era o însăilare stângace și agramată cu versuri precum: ”Republicii noastre drage / fiecare să se roage”. Trecând peste conotația religioasă cam nepotrivită și peste greșelile de limbă, organizatorii au aprobat-o, probabil că n-aveau alta. În ziua serbării sala era plină de părinți, unchi, mătuși, frați și surori. Eu urmăream mai ales evoluția grupei de dansuri populare pentru că acolo dansa Maria Roncea, o fată zveltă cu cozi negre, lungi și brâu tricolor, de care eram îndrăgostit până peste urechi. La un moment dat m-am trezit chemat pe nume și aruncat pe scenă. Mi-am declamat poezia cu voce tare și patos patriotic. Am avut success, la sfârșit au fost aplauze.

Aplauzele erau mincinoase, cum aveau să fie încă patruzeci de ani.

Ilia Ehrenkranz

Ierusalim, 2011

5 Comments

  • boris marian commented on July 12, 2018 Reply

    excelent

  • tiberiu roth commented on April 6, 2018 Reply

    Mj-ați stârnit propriile amintiri din copilăria petrecută cam în aceași perioadă,într-un alt oraș din Transilvania de Vest. Eu am locuit în epoca evocată de dumneavoastră la Satu-Mare (am presupus după referirea la ICO că erați la Oradea în acea vreme:). Cu toate că erau vremuri ciudate eram plini de visuri și speranțe! ( ”ale tinereții valuri”) Felicitări pentru textul sincer scris cu o oarecare nostalgie pentru un timp care nu o merită.

    • Ilia Ehrenkranz commented on April 6, 2018 Reply

      Într-adevăr e vorba de Oradea.
      Nostalgia nu e pentru acel timp de tristă amintire ci pentru copilărie și relativa ei inocență. Există și oarecare ironie, și autoironie…
      Vă mulțumesc pentru comentariu.

  • Andrea Ghiţă commented on April 6, 2018 Reply

    Un text excelent scris despre o epocă “de tranziţie” surprinsă cu ochi de copil. Mă întreb cum aş fi răspuns eu la primul set de întrebări din articol. Probabil cu câte două răspunsuri – unul pentru uz extern şi altul pentru uz intern…

    • Ilia Ehrenkranz commented on April 6, 2018 Reply

      Mulțumesc.
      Ce vremuri! Nu-mi vine să cred că le-am trăit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *