Răbăgani, centrul universului meu

Aproape nimeni, nici măcar cei bine versați în astronomie, nu a auzit vreodată că axa universului și cea a galaxiei noastre trece prin centrul satului bihorean Răbăgani, la 37 km sud-est de Oradea.  Pe mine această constatare nu mă miră, deoarece aceste coordonate astronomice le-am stabilit chiar eu!  Pe la noi e un lucru obișnuit.  Încă în secolul al XV-lea, Georg von Peuerbach, astronomul curții imperiale austriece, a publicat sub auspiciile episcopului de Oradea „Tabulae Varadiensis”, care stabilea că meridianul zero trece chiar prin cetatea Oradea.  Această stare de lucruri s-a menținut timp de vreo două secole până când, din greșeală, sau poate în urma unei neînțelegeri, a fost mutat la Greenwich, un orășel obscur de pe malul Tamisei, pe atunci încă total necunoscut în satele bihorene.  Stabilirea parametrilor astronomici putând fi considerată un privilegiu local al zonei noastre, eu însumi am decis că meridianul zero trece prin centrul satului Răbăgani, unde drumul secundar către Pomezeu se desprinde din șoseaua spre Beiuș.

Răbăgani Buricul Lumii

Sigur că vă datorez o explicație de ce am mutat buricul pământului în acest colț de lume modest și prăfuit de la poalele dealurilor care mărginesc Câmpia Panonică.  Admit, motivul a fost pur subiectiv – în copilărie am petrecut acolo multe zile fericite.  Lucrurile s-au întâmplat în felul următor:

Din 1948, conducerea statului român se străduia să-l emuleze pe „fratele mai mare”, Uniunea Sovietică și să construiască socialismul și în umbra Carpaților.  Acesta nu era lucru ușor în țara de baștină a scepticismului multicultural și a nepăsării instituționalizate.  Autoritățile au întâmpinat mari dificultăți să impună țăranilor noile reguli justificate ideologic, dar lipsite de sens economic.  În ciuda agitației și a educației de partid, țăranul român mai avea destul bun simț și nici prin minte nu-i trecea să predea roadele muncii sale la prețurile oficiale.  Cum era și de așteptat, țăranul prefera să-și vândă produsele pe piața liberă.

Foarte curând autoritățile au înțeles că regulile lor nu puteau fi aplicate doar prin convingere și educație. Țăranii îi înșelau pe funcționari pe unde puteau, își ascundeau recoltele, le vindeau în secret, zădărnicind planurile economiei socialiste. Regimul autoritar al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu putea accepta o asemenea stare de lucruri și stabili mecanisme de control tot mai eficiente pentru a obține cantitățile planificate de produse agricole.  Se știe că dictaturile au imaginație din belșug când e vorba de legi care îngrădesc libertatea.  Astfel conducerea partidului și a statului a introdus o măsură nouă: în perioada recoltei erau trimiși la sate funcționari și intelectuali ca să-i controleze pe țăranii nesupuși.  Așa a ajuns tata, Ladislau Biro, farmacist din Oradea, timp de mai multe săptămâni într-o așezare din vecinătate ca să supravegheze predarea reglementară a recoltei.  Era tocmai Răbăgani, o comună înconjurată de câteva sate mai mici. Locuitorii erau țărani români și câțiva țigani.

Într-o țară unde corupția devenise o artă desăvârșită era clar că nici controlorii nu erau imuni la mită.  De aceea tata a fost încartiruit în casa unui sătean care își cultiva parcela numai pentru nevoile casnice, el fiind salariat al comunei.  Era Mateaş Vasile, îngrijitor al calului și vizitiu al doctoriței locale.  Această măsură bine concepută trebuia să prevină, cel puțin în teorie, fraternizarea dintre țăran și controlor.  Cât de eficient a fost tata în funcția sa de controlor nu am aflat niciodată – pe atunci încă nu eram pe lume, iar mai târziu am uitat să-l întreb.  Dar după cât de frumos era primit în sat, presupun că nu era prea riguros în aplicarea reglementărilor oficiale.  În orice caz, ca urmare a vizitelor anuale ale tatei la Răbăgani, cu timpul s-a legat o prietenie trainică între ai mei și familia Mateaș.  Cele două familii se ajutau una pe alta în toate.  Când cei de la țară aveau treburi în oraș, mai ales în probleme de sănătate sau când erau chemați la autorități, veneau întâi la tata, care avea multe cunoștințe și relații utile.  Iar părinții mei se bucurau de un loc de odihnă la țară, unde erau bine primiți precum și de livrări ocazionale de produse biologice (chiar dacă certificarea „bio” încă nu era la modă, produsele propriei grădini erau întotdeauna biologice).

Din perspectiva de azi trebuie să adaug că pe atunci diferențele socio-culturale dintre sat și oraș erau mult mai mari ca în zilele noastre.  Mulți țărani aveau numai câteva clase primare sau chiar nu aveau școală deloc.  Tradiția seculară a iobăgiei a dat țăranilor obișnuința supunerii față de persoanele „de vază”, mai ales că acestea erau de obicei de la oraș și erau, sau cel puțin păreau, mai culte.  Abia după război s-a introdus școala obligatorie și s-au făcut eforturi de alfabetizare a populației rurale.  Am cunoscut mulți țărani cu talente deosebite.  Vasile, de exemplu, improviza și declama poezii demne de a vedea lumina tiparului, într-o limbă bogată și plină de imagini.  Pe de altă parte orășenii, cu toate că în teorie beneficiau de cultură, trebuiau să investească atâta efort cu  aprovizionarea, încât numai de cultură nu le mai ardea.  Ca urmare relațiile cu mediul rural erau foarte prețuite.  Așa a apărut o îndelungată simbioză între cele două familii, aproape ca o rudenie.

Eu am venit pe lume la sfârșitul anului 1956.  Mama avea dreptul doar la o perioadă limitată de concediu, după care trebuia să se întoarcă la munca ei de laborantă la Spitalul Nr. 1.  Așa s-a făcut că Firoanda, soția lui Vasile, a venit pentru o lună să mă îngrijească, lăsându-și acasă soțul, fiul de 17 ani Dumitru (zis Mitru), precum și toată gospodăria, inclusiv grădina și animalele.  Îngrijirea mea era deocamdată aranjată, dar trebuia găsită o soluție sustenabilă.  Firoanda ne-a găsit-o pe Mărioara, o fată de șaisprezece ani din satul ei.  Cu toate că era încă aproape un copil, ea a fost următoarea mea dădacă.  Tot datorită prieteniei noastre mi-am petrecut multe veri în căsuța modestă a familiei Mateaș din Răbăgani.

Între părinții mei „adoptivi” din Răbăgani, Vasile și Firoanda, la gardul grădinii de zarzavat.

 

De prima dintre ele, cea din 1957, evident că nu îmi amintesc, dar din câte am auzit, știu că am stat la început cu mama și mai târziu adesea fără ea.  Mitru mă ducea în brațe când mergea cu vaca la pășune.  Vaca se numea Lenţa și era privită aproape ca un membru al familiei.  Câțiva ani mai târziu a pierit, încă o victimă a colectivizării forțate, nenorocirea care a căzut asupra populației rurale, ruinând economia țării.

Șederile estivale la Răbăgani, care durau câteva luni, au devenit o parte integrantă a copilăriei mele.  Ca toți copiii umblam desculț, cu picioarele mânjite de noroi și de excremente de găină.  Cu timpul am învățat să vorbesc ca sătenii – o mai pot face și azi dacă găsesc un public interesat.  Aceste vacanțe nu erau însă chiar atât de idilice, aveau și probleme.  Una din ele era Ciuca, câinele ciobănesc care păzea casa și gospodăria.  Agresivitatea și comportamentul ei imprevizibil era să mă coste viața mea încă fragedă de atunci.  Ciuca era legat de un pom din livadă, astfel că raza ei de acțiune era limitată de lungimea lanțului și dacă cineva îndrăznea să se apropie prin spatele casei sau prin grădină, lătra furios.  Într-o zi Firoanda m-a lăsat, adormit în cărucior, în livada umbroasă, suficient de departe de Ciuca.  Mă știa în siguranță, păzit de un câine credincios, așa că își vedea liniștită de treburile casei.  După o vreme, când a venit în livadă să vadă ce fac, a observat îngrozită că lanțul Ciucăi atârna fără rost – câinele dispăruse.  La gândul că s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, a venit în goană spre mine.  Scena neașteptată din fața ochilor a făcut-o să înmărmurească:  Ciuca stătea pe labele dinapoi, aproape tot corpul îi era deasupra mea în cărucior – nu se știe pentru cât timp – și mă privea atent, clătinând din cap.

Eu în cărucior, în perioada în care am primit vizita neașteptată a lui Ciuca.

 

Salvarea mea miraculoasă din ghearele fiarei a făcut senzație prin împrejurimi, nu numai Mateașii, ci și mulți alți săteni erau ferm convinși că mă aflu sub protecție divină (vai, cât de tare îmi doresc să fi fost adevărat și să mai persiste!).  Oricum țăranii de pe vremurile acelea erau profund credincioși și în același timp superstițioși.  Respectau cu sfințenie sărbătorile și ritualurile ortodoxe, fără să le pese de politica antireligioasă dictată de sus.  Ioan Şandra, preotul satului, era un domn foarte cult, cu mult peste nivelul unui preot de țară, care ajunsese la Răbăgani în urma unui transfer punitiv după ce fusese inchis intr-un lagăr din 1952 până în 1955.  Îmi mai mintesc tonul cald și prietenos cu care mă întâmpina, încercând să lege cu mine, copilul evreu de la oraș, o discuție serioasă și elevată – ceea ce nu prea reușea, eu fiind încă mic și neștiutor.

Într-o zi Firoanda și Vasile au plecat după treburi, lăsându-mă o vreme încuiat în casă.  Mi s-a făcut sete și  găsind pe raft o cană cu apă, am băut-o, neștiind că era agheasma pregătită pentru sfințirea casei înainte de Paști.  De fapt săvârșisem o blasfemie, dar nu mi-au luat-o în nume de rău. Din contră, această faptă a contribuit și ea să fiu adorat ca un sfânt, ceea ce mi se părea cu totul de neînțeles, dar cu timpul, neavând încotro, m-am obișnuit.  Ani de zile fotografia mea atârna pe perete alături de icoane și decorată ca și ele cu ștergare tradiționale.  De ce oare?  Nu aveam nimic comun cu Isus Cristos sau cu mama lui in afară de originea levantină. Însă este posibil că experiențele lui Vasile din timpul războiului au avut o influență. După spusele fiului său, în al Doilea Război Mondial Vasile a ajuns ca soldat la Odessa.  Probabil a fost acolo martor ocular al atrocităților săvârșite asupra populației evreiești.  Fiind un om sensibil și sentimental, se poate că impresiile din acea perioadă i-au trezit atitudinea pozititvă față de evrei, care s-a răsfrânt mai târziu asupra noastră.

Legitimația de veteran a lui Mateaș Vasile, primită în urma participării sale în armata de ocupație de la Odessa.

În orice caz cu mine Mateașii erau iubitori, grijulii și în același timp mult mai îngăduitori decât erau cu Mitru, propriul lor copil.  La urma urmei Firoanda mă cunoștea încă de când venisem pe lume și mă considera aproape ca pe copilul ei.  Mama avea în ea o încredere oarbă.  Mai târziu, când asupra părinților mei plana pericolul de a fi arestați din cauza atitudinii lor, a existat o înțelegere tacită cu Firoanda că eu voi rămâne la ea, nu la niște rude îndepărtate în oraș (rude apropiate tot nu aveam).

Verile petrecute în prima copilărie la Răbăgani îmi apar acum ca un caleidoscop de imagini pitorești, de sunete și mirosuri.  Grădina de zarzavat din spatele casei, de unde veneau delicatese fără număr, stupii cu albine harnice (de care mă leagă și o amintire dureroasă), livada și micul ogor al familiei, aflat la „capătul teleacului”, toate acestea îmi sunt încă vii în amintire.  Iar zornăitul lanțului de la fântâna cu roată și pleoscăitul găleții care cădea în apă îmi mai răsună și azi în urechi ca un viers apropiat de natură.  Porcul, un individ destul de lacom și chiar mai murdar decât mine, mi se părea fascinant.  De două ori pe zi înfuleca cu poftă lăturile pregătite din resturi de mâncare, cartofi, dovleac și mălai, care avea un miros îmbietor și nu odată mi-a făcut și mie poftă.  Familia mai avea și capre.  În fiecare dimineață o păstoriță aduna toate caprele și oile din sat, le ducea pe drumul mare până în capătul satului, de unde se urcau pe deal.  Toată ziua puteau fi văzute cum avansau încet pe coastele înverzite ale Măgurei, cum se numea șirul de dealuri din apropiere.  Turma parcurgea în fiecare zi același traseu: era destul să vezi unde se află ca să știi cam ce oră era, iar seara cobora din nou la drumul mare și se întorcea din cealaltă direcție în sat. Ca prin minune fiecare animal știa exact unde să se despartă de turmă și spre care curte să se întoarcă!  Atunci când auzeam sunetele vesele ale tălăngilor, ieșeam la poartă și le întâmpinam cu coji de pâine.  Ce plăcere era să simți în palmă boturile lor calde, păroase și limbile umede!  Apoi erau mulse, iar eu primeam în fiecare seară o ceașcă de cacao cu lapte proaspăt de capră, în care muiam bucățele de pâine.  Pâinea era și ea de producție proprie, făcută în cuptorul care era aprins o dată pe săptămână, uneori în comun cu vecinii, pentru a economisi lemnele de foc.  În zilele în care se cocea, toată casa mirosea înnebunitor.  Pâinile erau uriașe, o felie era mai mare ca două palme întinse ale unui adult, iar eu primeam o pâinișoară mică, coaptă special pentru mine.

Foarte mult îmi plăceau activitățile de sezon, ca de exemplu prepararea magiunului la sfârșitul verii.  Prunele se fierbeau în curte, pe un foc deschis, într-un cazan mare și afumat, de unde ieșea o pastă groasă și gustoasă.  Tăiatul porcului, cu ritualurile lui bizare și cu mirosul neplăcut de păr ars se termina întotdeauna cu multă țuică de prune.  Am aflat cum se fac cărămizi din lut amestecat cu paie (numite văioagă), se usucă la soare și apoi se întrebuințează la diferite construcții.  Și prelucrarea cânepei era interesantă.  Tulpinile tăiate erau legate în snopi, iar snopii erau scufundați în pârâu timp de o săptămână cu pietre deasupra până se topea partea moale a plantelor și rămâneau numai fibrele.  Acestea erau uscate, apoi melițate, adică zdrobite cu un dispozitiv special din lemn numit capră.  Fibrele care rezultau erau trase printr-un pieptene mare de metal, ținut cu piciorul, până rămâneau numai fibrele cele mai fine.  Din ele se torceau fire și apoi se țesea pânză, folosită de exemplu ca așternut.  După tradiția locală, țesăturile aveau motive liniare sau geometrice, de obicei în roșu și negru.  Fețele de pernă erau foarte importante – cu cât o familie avea mai multe perne, cu atât era mai respectată, așa încât adesea se îngrămădeau peste o duzină de perne pe un singur pat.  Altă ustensilă de neuitat erau fâșiile de hârtie lipicioasă care atârnau din tavanul fiecărei încăperi și care în scurt timp se acopereau de trupurile muștelor prinse în capcană.  În curte, o cască germană ruginită amintea de trecutul cumplit.  La margine fusese găurită de un glonț, iar acum slujea de adăpătoare pentru orătănii.  Apropo de orătănii, aveau o rasă deosebită de găini cu gâtul golaș, roșu și zbârcit, care îmi amintea de gâtul unui bețiv bătrân.  Nu era o boală, ci o caracteristică a acestei rase.  În rest erau găini normale și destul de îndrăznețe; într-una din zile așa o găină mi-a șterpelit o bucată de cozonac direct din mână, ceea ce mi-a pricinuit o mare antipatie față de aceste creaturi.  Uneori se întâmpla ca o găină să se rătăcească pe drumul mare și să fie călcată de o mașină.  În aceste cazuri se obișnuia ca șoferul să coboare din automobil și după o rundă de negociere care urma un ritual bine stabilit, să ofere păgubașului o mică compensație și apoi să ia pasărea ucisă ca pe un trofeu.  Pățania aducea proprietarului un mic venit suplimentar, șoferului o masă copioasă, iar satului îi procura un subiect de discuție pentru mai multe zile – un deznodământ fericit pentru toți cei implicați, în afară – bineînțeles – de găina imprudentă.

Rar aveam ocazia să vorbesc la telefon cu părinții, nu era deloc ceva simplu.  Singurul telefon din sat se afla la consiliul local, o fostă casă țărănească unde erau adăpostite toate serviciile administrative.  La poștă, o doamnă cu căști audio ședea în fața unui panou mare plin de găuri, în care băga și scotea tot felul de fire electrice și învârtea cu putere o mică manivelă.  Pentru o convorbire cu Oradea, la numai 37 de kilometri, legătura trebuia făcută prin centrala Beiuș.  Prin urmare doamna conecta linia și învârtea neobosită manivela, încercând să facă legătura cu colega ei din Beiuș.  În dialectul local asta suna cam așa: „Alo, Binșu!  Acolo-i Binșu?  Aici Răbăgani”, cuvinte pe care le repeta iar și iar.  Odată legătura obținută, era rândul „Binșului” să încerce să facă legătura cu Oradea, ceea ce probabil se desfășura foarte asemănător: „Alo, Oradea!  Acolo-i Oradea?  Aici Binșu”…  După ce se conecta și Oradea, operatorul de acolo mai trebuia numai să formeze numărul părinților mei (un număr simetric, la care mă amintesc până azi: 3113).  Dacă nu interveneau alte probleme, puteam în sfârșit, după câteva ore de așteptare, să ducem o scurtă conversație de acest gen:  „Alo!  Ce mai faci?  Ești bine?  Ai fost cuminte?  Ai mâncat totul? …”  Mama își făcea griji mai ales dacă mănânc, lucru care pentru mine era total lipsit de interes.  Dar la mâncarea simplă și frugală a Firoandei, nici măcar eu nu puteam rezista.

Mai ales serile mi-au rămas în amintire ca ceva foarte romantic – nici nevoia de a vizita uneori latrina din fundul curții nu reușea să-mi strice plăcerea. Pe vremea aceea hârtia igienică era un obiect de lux cu totul indisponibil.  În schimb ziarul „Scînteia” se găsea peste tot.  Așadar se foloseau pătrate de hârtie de ziar agățate într-un cui ruginit.  Nu era prea igienic, dar toată lumea era de acord că era utilizarea cea mai potrivită pentru știrile din ziarul partidului. Curent electric nu era, avea să mai treacă multă vreme până la electrifcarea satului.  Casele erau iluminate cu lămpi de petrol.  Lumina lor era destul de slabă, dar era caldă și pâlpâia, aruncând pe pereți umbre tremurătoare.  În lipsa mijloacelor electronice de comunicare, oamenii mai vorbeau între ei; astfel am aflat câte ceva din gândurile și din viața spirituală a sătenilor.  Tot timpul intrau neanunțați vecini, rude, sau oameni oarecare, aflați în trecere și mereu era câte ceva interesant de aflat, mai ales ultimele bârfe locale.

Cu timpul m-am împrietenit cu câțiva copii din vecini.  Unul din ei, pe nume Mitru, a murit de tetanus după ce călcase pe un cui ruginit, tocmai cu puțin timp înainte de introducerea penicilinei.  Eram încă atât de mic încât nu mi-l mai amintesc, dar mi s-a spus că el fusese primul meu tovarăș de joacă din sat.  Sora lui mai mare, Viorica, și încă câțiva copii, cum ar fi Lenuța, Viorel (fiul dădacei mele, Mărioara), Dorina și fetița veșnic încruntată a doctoriței au rămas timp de mulți ani camarazii mei de joacă.  Împreună am urcat pe Măgură, ne-am scăldat în Holod și ne-am jucat de-a v-ați ascunselea în nesfârșitele lanuri de porumb, care în limbajul local se numea „tenchiu”.

Prejudecățile și vorbele necugetate se răsfrâng și asupra copiilor.  Asfel din motive neștiute am început să o strig pe Florița Huțului, vecina de peste drum, cu numele de ocară Cigányfajta, ceea ce în limba maghiară înseamnă „Mutră de țigancă” sau ceva asemănător.  Numele acesta i-a rămas pentru totdeauna, nimeni din sat nu o mai striga altfel.  Noroc că porecla i s-a părut amuzantă și nu s-a supărat.

Doctorița satului, Alexandra Hristidi, era grecoaică, probabil o refugiată a recentului război civil din Grecia, unde, în mod excepțional, comuniștii au pierdut. Mulți dintre cei care au hotărât să plece în exil s-au refugiat în țările din sfera de influență a Uniunii Sovietice.  Așa a ajuns ea la Răbăgani, care altfel ar fi rămas probabil fără medic.  Ea răspundea de toate problemele sanitare ale comunei precum și de ale așezărilor din jur: Brătești, Vărășeni și Albești.  Avea o fetiță cam ursuză, cu părul negru ca pana corbului, pe care am adoptat-o în gașca noastră.  Vasile ducea doctorița cu șareta, la care era înhămat un cal negru pe nume Mircea. Când Vasile era de acord să-l însoțesc la aceste vizite doctorale, mă așezam cu mare bucurie lângă el pe capră și mă bucuram de ritmul monoton al lui Mircea.  Așa am ajuns să cunosc satele vecine și pe locuitori cu necazurile lor. Uneori se întâmpla ca un avion biplan să parașuteze un pachet pe pajiștea din spatele dispensarului, iar noi, copiii, alergam încântați să i-l aducem.  Așa se trimiteau pe atunci medicamente în locuri mai îndepărtate.

După cum era obiceiul la Răbăgani, seara oamenii se așezau pe banca din fața casei și urmăreau ce se petrece pe strada mare, practic toate casele din sat fiind înșirate de-a lungul ei.  Această tradiție avea o mare importanță socială și de comunicație într-o vreme când lumina electrică încă nu era un lucru de la sine înțeles, cu atât mai puțin radioul sau televizorul.  În casa vecină locuia un moșneag foarte bătrân, baciu Tiogu, care își petrecea toată ziua pe bancă, la umbra salcâmului.  Era aproape orb, dar foarte vorbăreț, iar eu mă foloseam de ocazie ca să aflu mai multe despre vremurile de odinioară.  În Primul Război Mondial luptase în armata austro-ungară ca simplu soldat – era rolul pe care armata Monarhiei Dunărene îl dădea tuturor minorităților.

În vara anului 1964 tata s-a îmbolnăvit de pleurezie.  De frică să nu mă molipsească și pe mine a hotărât să nu mă întorc acasă la sfârșitul vacanței, urmând ca până la vindecarea lui să merg la școală la Răbăgani.  Așadar timp de câteva săptămâni am fost elev la școala mică și modestă din sat.  Erau numai două săli de clasă, fiecare cu câte o învățătoare: una pentru clasele 1-3, una pentru clasele 2-4.  Eu eram în clasa a doua.  Învățătoarea se ocupa când de noi, când de clasa a patra, după nevoie.  M-am obișnuit repede cu această formă destul de curioasă de predare; adesea ascultam cu interes materialul care se adresa elevilor mai mari.  Inevitabil, la școala din sat eram un personaj exotic – acești copii încă nu avuseră niciodată un coleg din oraș, poate că nici măcar nu văzuseră vreodată un orășean.  Eu ieșeam în evidență și pentru că purtam șorțulețul destul de caraghios din clasa întâi de la Oradea, care arăta ca o rochiță, pe când băieții din Răbăgani purtau deja pantaloni.  Mă simțeam ridicol, așa că am hotărât să nu mai port uniforma, ci să merg la școală „în civil”. Oficial acest lucru nu era permis, dar mie mi-a fost încuviințat cu mărinimie.  Îmi mai amintesc numele unui singur coleg, cu care mi-am făcut de câteva ori temele de casă.  Îl chema Cocoș.  Din această perioadă mi-a rămas o singură amintire clară.  Într-o zi învățătoarea arătă spre harta de pe perete și întrebă ce formă are patria noastră socialistă, România.  Se aștepta desigur la răspunsul că forma țării e rotundă.  Fiind singurul din clasă care părea să știe răspunsul, arătă spre mine.  Iar spre hazul tuturor, răspunsul meu neașteptat a fost că patria noastră dulce are o formă de pește – ceea ce nu este neapărat fals.

În timpul șederii mele la Răbăgani au avut loc două incidente legate de sănătate.  Primul a fost când Vasile s-a îmbolnăvit de dizenterie.  Toți ai casei erau ocupați să îl îngrijească pe bolnavul care suferea crunt, lăsându-mă pentru o vreme nesupravegheat.  Era prima dată că mă confruntam cu o asemenea situație și mi se părea că se apropie sfârșitul lumii!  Fără să spun o vorbă am luat autobuzul și am plecat singur la Oradea.  Cum am reușit așa o performanță la vârsta cam de șase ani nu mai știu, (pretextele nu mi-au lipsit niciodată!).  În orice caz problema s-a rezolvat și fuga mea a rămas fără urmări. A doua întâmplare a fost legată de singurul meu accident mai serios.  Mitru trebuia să meargă cu bicicleta la moară ca să aducă un sac cu făină, iar eu m-am milogit să mă ia și pe mine.  Ideea era să mă așeze pe ghidon, cum erau duși copiii pe atunci.  Întâi a încercat să mă convingă să renunț, dar nevoind să-l dezamăgească pe micul orășean răsfățat, până la urmă a încuviințat.  Deci m-am urcat pe ghidon și el a pornit.  După numai câțiva metri, piciorul drept mi-a intrat între spițele roții din față.  M-am ales cu o julitură de toată frumusețea, am sângerat mult și am țipat și mai mult.  Jumătate din locuitorii satului s-au adunat la locul accidentului.  Noroc că rana mea nu era pe măsura îngrijorării lor sincere.  Mi-a fost o  învățătută de minte. Cicatricea de la gleznă se mai vede și azi, amintindu-mi de pățania de atunci, în urmă cu aproape șaizeci de ani

Mitru, ajuns la 79 de ani, cu soția sa Ibi și cu mine, cu ocazia recentei mele vizite la Cluj. Am reconstruit împreună multe dintre detaliile pomenite aici. Primul lucru pe care a vrut să-l vadă a fost cicatricea de pe picior, care mi-a rămas după accidentul nostru.

Am iubit satul Răbăgani cu locuitorii săi prietenoși și binevoitori și îmi închipuiam că lucrurile nu se vor schimba niciodată.  În 1964, când am aflat că ai mei au depus actele de plecare în Australia, eram hotărât să mă ascund la Răbăgani, ca nu cumva să fiu nevoit să plec cu ei.  Ascunzători cunoșteam destule, asta nu era o problemă.  Iar părinții nu aveau decât să emigreze fără mine, eu eram hotărât să rămân acolo.

Casa familiei Mateaș în starea ei actuală. Mitru a vândut-o nu de mult.

Vasile și Firoanda nu mai trăiesc demult, casa veche și dărăpănată a fost demolată, iar în locul ei stă una nouă, locuită de oameni necunoscuți.  Mitru s-a mutat la Cluj, unde s-a însurat și are o fiică.  A lucrat ca tehnician de încălzire la Spitalul Municipal, dar e de multă vreme pensionat.  De atunci am mai trecut de câteva ori prin Răbăgani, dar de fiecare dată am găsit tot mai puține lucruri cunoscute.  Încetul cu încetul bătrânii au murit, tinerii au plecat și s-au împrăștiat în toată lumea.  Doar axa lumii, pe care eu am plasat-o acolo, a rămas mai departe în intersecția din mijlocul satului și întregul univers continuă, cel puțin în imaginația mea, să se rotească în jurul ei.  Și cine nu crede nu are decât să meargă acolo și să se convingă la fața locului că am dreptate.

Peter Biro

(traducere din germană de Hava Oren)

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Peter Biro commented on July 3, 2018 Reply

    Comentariul lui Erica m-a bucurat enorm şi simt cumva asemănarea condiţiilor prin care am trecut. Însă chestia cu penicilina nu este o contradicție. Pe lângă faptul că nu aş avea nici un motiv să spun ceva neadevărat, pur şi simplu penicilina încă nu era disponibilă într-un sătuc aflat departe de centrele mai mari, precum Timişoara. La Răbăgani darurile civilizației au ajuns mult mai tarziu. Dar nici nu este exclus ca băiatul să fi murit pentru că nu a primit medicamentele la timp.

  • Erica Anghel commented on July 3, 2018 Reply

    Am citit articolul lui Peter Biro care m-a dat gata. Parca este copia la indigo a copilariei mele de la Alexanderhausen/ Sandra. Mi-a placut foarte mult, nu numai ca mi-a trezit asa multe amintiri placute, dar si pentru faptul ca e scris cu un umor deosebit, iar traducerea e excelenta. Am o singura obiectie : Peter Biro pomeneste de primul lui tovaras de joaca ce a murit de tetanus, pentru ca inca nu era introdusa penicilina in tara. Asta s-a intimplat dupa anul lui de nastere, `56. Aici il contrazic. In iarna `56 cind eu aveam 4 ani, am racit asa de tare in timp ce eram plimbata cu sania, incit era sa mor. Am facut o pielonefrita de era sa ma duc. si acuma ma vad stind in pat, toate neamurile pe scaune in jurul meu, cu lumanarile déjà aprinse si eu cu un glas sfirsit ceream de la bunica “oma hilf mir”…
    A doua zi dimineata m-au dus la Timisoara la spital si acolo am fost tratata cu penicilina de am scapat. Si asta s-a intimplat in `56.

  • Andrea Ghiţă commented on June 29, 2018 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult acest articol – excelent tradus din germană. Este o adevărată frescă a satului transilvănean din anii 1960, văzut cu ochi de copil şi redat cu umorul adultului nostalgic. Excelent!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *