Cea mai veche comunitate evreiască

”Nimic nu e trecut, până nu e trecut” zicea un înțelept necunoscut și eu am luat-o de bună, gândindu-mă la promisiunea făcută acum o lună în Israel. Am promis redactoarei șefe să povestesc prietenilor care citesc revista ”Baabel” despre călătoria mea la Pekiin, o localitate din nordul Galileei, unde se află cea mai veche comunitate evreiască din lume (cel puțin așa spune tradiția locală), care există de pe vremea celui de al Doilea Templu (ridicat în anul 530 î.Cr.). Cu alte cuvinte o comunitate cu o viață și o activitate neîntreruptă de 2548 de ani. Ce să zicem la asta noi, care care aniversăm cu mândrie 200 sau 300 de ani de existență a comunităților noastre de pe meleagurile României Mari, care nici ea nu are mai mult de un secol.

Ca să păstrez rigoarea povestirii trebuie să precizez că cifra ”exactă” de 2548 de ani este un fel de ”licență poetică”. Legenda spune că primii evrei s-au așezat aici în perioada celui de al Doilea Templu, adică între anii 515 î.Cr. când a fost consacrat (Hanukat Habait) și 70 d.Cr. când a fost dărâmat de romani. Deci nu se știe cu exactitate când anume în decursul celor șase secole și-au început viața comunitară evreii din Pekiin. Cu certitudine se știe doar că evreii au părăsit localitatea în perioada ”răscoalei arabe” (1936 – 1939) îndreptate împotriva Autorității Britanice care primise mandatul Ligii Națiunilor pentru a sprijini întemeierea unui Cămin Național al poporului evreu.

 

Istoria unei neînțelegeri provocate de o înțelegere

Probabil multora le va părea agasantă repetarea acestei istorii recente legate de rădăcinile interminabilului conflict israelo-arab. De un an încoace am trăit cu speranța că în sfârșit avem un președinte american gata să sprijine Statul Israel ”până în pânzele albe”, care are o relație de cooperare, poate chiar de prietenie cu Primul Ministru israelian și caută cu perseverență o soluție dreaptă, chiar înfruntând atitudinea dușmănoasă a ONU față de Israel.

Problema evreiască dăinuie în diverse forme de circa 4000 de ani, pe când problema palestiniană a fost creată acum 100 de ani.

Să reîmprospătăm pe scurt datele problemei. Sfârșitul Primului Război Mondial a provocat printre altele destrămarea Imperiului Otoman, oricum zguduit de Revoluția Tinerilor Turci (1908) și de Războaiele Balcanice (1912-13). Dacă tratatele de pace pentru reîmpărțirea Europei s-au negociat sub oblăduirea nemijlocită a celor 4 mari puteri învingătoare (SUA, Marea Britanie, Franța și Italia), respectând principiul autodeterminării popoarelor, în Orientul Mijlociu granițele noilor state s-au tranșat de numai două din marile puteri ale epocii: Marea Britanie și Franța, cu respectarea mai mult sau mai puțin riguroasă a promisiunilor făcute în perioadele critice ale războiului, sau potrivit intereselor lor. Acest comportament a fost posibil mai ales pentru că înainte de Primul Război Mondial, Orientul Mijlociu fusese stăpânit în întregime de fostul Imperiu Otoman, locuit aproape integral de arabi care vorbeau aceeași limbă, erau toți musulmani (cu excepția numeric nesemnificativă a arabilor creștini), aveau aceleași rădăcini și aceleași valori culturale.

Granițele dintre diferitele teritorii din zonă erau delimitări administrative stabilite de autoritățile otomane și ele se schimbau frecvent în funcție de considerente sau interese locale. În acest context Anglia și Franța au încheiat în 1916 un acord secret (acordul Sykes-Picot) prin care s-a convenit că viitoarele posesiuni, protectorate sau zone de influență ale celor două puteri vor fi delimitate de linia AK (de la Acra la Kirkuk). De la această înțelegere au pornit apoi toate litigiile, confruntările și conflictele care dăinuie și astăzi, complicate și de crearea unor state ”naționale” pentru națiuni fictive, cele mai multe fiind rămășițe ale unor împărțiri administrative din vremea Imperiului Otoman.

Acordul Sykes-Picot

Să ne întoarcem la Palestina. La dezmembrarea moștenirii sultanilor, Palestina era un teritoriu neglijabil, cu o populație de 700.000 de locuitori, din care 500.000 arabi musulmani, cărora nici prin cap nu le trecea să se considre o națiune aparte și să devină un stat independent, mai cu seamă că în acea vreme nu existau state arabe independente.

După 500 de ani de supunere în fața Imperiul Otoman, viziunea politicienilor, intelectualilor și liderilor spirituali arabi era ”pan arabismul”, visul unui singur stat arab, unit și puternic. Un astfel de stat ar fi cuprins ”Semiluna Fertilă”, adică Libanul, Transiordania, Siria, Irak (o entitate creată prin unirea vilayeturilor otomane Mosul, Bagdad și Basra). S-ar fi întemeiat astfel un important regat condus de Regele (Hașemit) Faisal I. Dar proiectul a eșuat tocmai datorită neinspiratului acord Sykes-Picot. O ultimă paranteză: în 1919 regele Faisal I a semnat un acord de cooperare cu președintele Organizației Sioniste Mondiale, Dr. Chaim Weizmann. Dar nu a fost să fie. Linia AK ar fi tăiat în două regatul lui Faisal.

 

Nu e pace după război

În lipsa unui aranjament amiabil, Acțiunea Sionistă, care a pornit cu elan după război să pună bazele Căminului Național al poporului evreu, a fost privită cu dușmănie crescândă de către localnicii arabi. În locul unei politici înțelepte care să sublinieze avantajele mutuale s-au încercat de ambele părți soluții de forță, arbitrate conform vechii rețete ”Divide et Impera” de către Marea Britanie, devenită Putere Mandatară. Începând cu anii 30, s-au înmulțit conflictele dintre pionierii evrei (care au început să schimbe fața țării, prin așezări moderne, agricultură eficientă, construcții de drumuri și investiții industriale) și localnicii arabi instigați cu insistență de notabilitățile musulmane în frunte cu Amin al Husseini, imamul Ierusalimului și admiratorul lui Hitler, cu care avea în comun mai ales ambiția de exterminare a evreilor.

Pe fondul acestor evoluții a fost declanșată revolta arabă din 1936. Timp de trei ani militarii britanici au încercat să potolească răzmerița care a luat proporții, nu întâmplător, în perioada declanșării furibunde a măsurilor și persecuțiilor antievreiești în cele mai multe țări europene. În acei ani singurii refugiați din lume a căror existență era în pericol iminent erau evreii din Germania și țările ei satelite. Scopul declarat al revoltei arabe era oprirea imigrației evreilor în Palestina, declarată de Liga Națiunilor ”Căminul” lor național!

Sute de evrei și arabi și-au pierdut viața în această ”revoltă” criminală. Mii de evrei au fost atacați și obligați să părăsească așezările lor rurale, pașnice și înfloritoare. Consecința cea mai tragică a ”revoltei” arabe a fost instituirea de către guvernul britanic a Cărții Albe, care a interzis practic imigrația evreilor în Palestina începând din anul 1939, desființând singura șansă de supraviețuire pentru sute de mii de evrei uciși în Holocaust. O consecință a aceleiași revolte a fost izgonirea ultimilor evrei din Pekiin, rupând firul continuității unei prezențe evreiești de peste 2000 de ani și a conviețuirii lor cu localnicii.

 

Un mini exod

Dintre cei 70 de evrei siliți să plece în ”exil” la Hedera (un oraș la mijlocul drumului dintre Tel-Aviv și Haifa) nu s-a mai întors la Pekiin decât familia Zinati, cea mai veche dintre familiile evreiești, rădăcinile arborelui lor genealogic pierzându-se în negura vremii.

Am cunoscut-o pe Margalit Zinati, o femeie cu zâmbet prietenos, ultima spiță a familiei Zinati care a supraviețuit secolelor de restriște. Avea 86 de ani. Pekiin a devenit pe bună dreptate o atracție turistică. Acest orășel este considerat acum druz, deși alături de druzi mai trăiesc acolo și arabi creștini sau musulmani.

Margalit Zinati

Margalit nu pregeta să povestească fiecărui grup de turiști cum Pekiin a fost cândva un oraș pur evreiesc, dar după venirea turcilor s-a umplut de arabi creștini, arabi musulmani și… arabi evrei. Da, chiar așa, arabi evrei sau evrei arabi, cum vrei, zice Margalit cu naturalețe, așa cum s-ar spune evrei americani sau americani evrei, evrei români, sau evrei unguri. Există chiar un termen consacrat, Musta’arabim, pentru evreii care nu au părăsit niciodată Ereț Israel (respectiv descendenții lor). Ei nu sunt nici sefarzi (”spanioli”) nici așkenazi (”germani”) ci evrei ”arabi”.

Margalit este acum singura evreică din orășelul care are aproape 6000 de locuitori. Grupurile de turiști ce se perindă zilnic sunt invitați în casa veche dar primitoare a familiei Zinati, unde sunt serviți cu dulciuri tradiționale arabo-evreiești și ascultă muzică tradițională druză. Margalit are și grija sinagogii reconstruite în 1873 pe locul unde după legendă a fost Beit Hamidraș (Casa Învățăturii) unde a studiat Ioșua ben Hanania și în care s-au păstrat două table de piatră, una cu o imagine a menorei.

Margalit povesteşte vizitatorilor

 

Strălucirea vine din Peșteră

Marele rabin Ioșua ben Hanania a fost unul dintre primii Tanaiți, comentatori ai Torei. Mai cunoscut este Iohanan ben Zakkai, primul înțelept evreu care a primit titlul de rabin (învățător). El i-a prezis lui Vespasian – pe atunci generalul roman care a asediat Ierusalimul – că va ajunge împărat. Tot el a prezis că Ierusalimul va fi distrus și Templul (Cel de al Doilea) va fi dărâmat. Iohanan ben Zakkai s-a refugiat din Ierusalim (cu știința și sprijinul lui Vespansian) și s-a stabilit la Yavneh, unde a înființat școala care avea să păstreze și să ducă mai departe învățătura și credința iudaismului peste veacuri. Ioșua ben Hanania a fost printre cei care au salvat viața lui Iohanan ben Zakkai.

Un alt Tanait ilustru, Șimon Bar Iohai, discipol al lui Rabi Akiva, fiind urmărit de romani, și-a găsit un adăpost sigur printre stâncile de pe muntele Meron. Împreună cu fiul său, Eleazar ben Șimon, el a petrecut 13 ani ascuns într-o peșteră nu departe de Pekiin. (Așezarea numită pe atunci Paka a fost menționată de Josefus Flavius în ”Războiul Evreilor”.) O vegetație bogată făcea intrarea în peșteră greu de descoperit, cu toate că Șimon bar Iohai își îndeplinea riguros misiunea de rabin, coborând zilnic în oraș să-i învețe pe copii slovele sfinte. La întoarcerea în peșteră se dedica împreună cu fiul său scrierii celei mai importante cărți despre Tora într-o interpretare mistică. ”Zohar” (Cartea strălucirii) este o culegere de comentarii asupra unor probleme fundamentale, dezbătute și astăzi, despre esența Divinității, despre originea și structura Lumii, despre relația dintre Om și Dumnezeu, despre suflet și transcendența lui, despre viață și moarte.

Despre toate acestea și multe altele, despre soarta, misiunea și viitorul poporului evreu, ne-a povestit, dar mai ales ne-a cântat, un ”ghid” ușor exotic, dar foarte plăcut, simpatic, cu o voce caldă, care se acompania cu un fel de balalaică. El însoțea grupul nostru de vreo 30 de participanți la festivitatea de deschidere a Consiliului Executiv (Vaad Hapoel) al Organizației Sioniste Mondiale (WZO), ținută în acest an la Pekiin.

În faţa peşterii cu ghidul nostru

Druzii și sionismul

Orășelul Pekiin nu a fost ales întâmplător pentru a găzdui sesiunea anuală a Consiliului Executiv, cel mai important for de conducere a WZO între Congrese. De regulă sesiunile Consiliului au loc la Ierusalim. Anul acesta câteva motive au determinat alegerea așezării druze Pekiin pentru desfășurarea acestei sesiuni. Conducerea sionistă a dorit să arate că urmărește și are o abordare proprie în tratarea câtorva din provocările actuale și că ia inițiative pentru aplanarea conflictelor existente sau potențiale în rândurile poporului evreu. De altfel aspecte ale unor diferende majore au fost examinate și în cadrul dezbaterilor din Consiliu, s-au ascultat și comentat opinii diferite, unele chiar vehement opuse ale reprezentanților celor peste 25 de organizații membre ale WZO din dreapta și stânga eșichierului politic, laice sau religioase, acordându-se însă cea mai mare grijă principiului inviolabil al unității Mișcării Sioniste, a cărei piatră de temelie este Constituția fundamentată pe prevederile ”Programului de la Ierusalim”.

Vizită în Casa Zinati

Recentele controverse legate de completările aduse Legii de Bază referitoare la ”statul național” au sensibilizat populația druză, fidelă Statului Israel, astfel încât organizarea unei importante reuniuni sioniste într-un oraș druz și cu participarea unor personalități importante ale populației druze din Israel a fost utilă și binevenită. În afară de un bogat program cultural oferit de amfitrionii druzi, participarea la conferință a conducerii ”Organizației Sioniste Druze” a însemnat un impuls pozitiv și un semnal important că mișcarea sionistă modernă este o mișcare ideologică, nu una exclusiv etnică.

 

Note discordante

Dezbaterile purtate la Hedera au fost dedicate subiectelor fierbinți care animă și îngrijorează o parte importantă a opiniei publice evreiești. Am fost surprins de faptul că niciun membru al guvernului israelian nu a participat măcar cu un mesaj de salut. O atitudine? Un semnal? Poate că era scuzabil, agenda publică israeliană fiind ocupată de alegerile locale, al căror rezultat lăsa deschisă poarta viitorului politic pentru orice alternativă? Acum, după ce am aflat și rezultatele celui de al doilea tur de scrutin și am trăit suspansul unor posibile alegeri anticipate, înțelegem și mai clar că dincolo de idealuri nobile și vizionare, prima prioritate în Israel, ca și în România, este lupta cu nădejde dar mai ales cu deznădejde pentru PUTERE. Niciun mijloc nu este prea josnic, dar (așa gândesc actorii acestei jalnice întreceri) scopul scuză mijloacele.

Dar pentru că în România se apropie Ziua Națională Centenară, iar în Israel Sărbătoarea Luminilor – Hanuca, să uităm de mizerii și să ne bucurăm de ele cu speranță!

Tiberiu Roth, 22 noiembrie 2018

2 Comments

  • tiberiu roth commented on November 29, 2018 Reply

    multumesc pentru aprecieri si completarea despre chiar nu am stiut!

  • Asher Shafrir commented on November 22, 2018 Reply

    Foarte frumos articol. Scriu rândurile astea cunoscând foarte bine satul de unde am avut pe de o parte în armată soldați druzi și pe de altă parte zeci de studenți la universitate. Încă acum doi ani la Universitatea din Haifa am avut trei studenți vecini, toți fiind deja avocați: un catolic, un ortodox și un druz.
    Un lucru neplăcut care s-a petrecut în anul 2007 în sat când au izbucnit violențe și vandalism din cauza unei antene de telefoane care s-a instalat lângă. Până la urmă ele s-au transformat în vandalisme contra evreilor care veniseră să locuiască în sat și au fost ars casele evreilor. Toate familiile evreilor care veniseră cu puțin timp înainte să locuiască acolo au părăsit satul în afară de familia Zinati.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *