Pe scurt, dacă se poate!

Ideea de a scrie aceste rânduri își are originea într-o scrisoare câtre redacția unui cunoscut ziar israelian. Iată textul ei:

“…Din păcate am fost nevoit să apelez în ultimii ani la serviciile spitaliceşti, în special cele de medicină internă. Iată o descriere succintă a amintirilor mele:

Seara apare în salon o asistentă medicală însoţită de un bărbat relativ tânăr, îmbrăcat în jeans şi T-shirt, care se apropie de patul meu şi o întreabă pe asistentă cine e pacientul şi care e planul terapeutic.

Cu mine acel bărbat nu a vorbit şi nu mi s-a adresat. Mai târziu am aflat că era şeful secţiei.

A propos, eu nu pretind un tratament special pentru că sunt medic, ci vorbesc ca un cetăţean care cere un minimum de atenţie personală.

Studentul învaţă de la profesorii lui, iar dascălii nu dau exemplu propriu. De aceea niciun curs universitar nu va ajuta. Poate că ar trebui început un proces de reeducare a şefilor de secţie…”

Autorul acestei scrisori, un distins profesor de neurologie, decedat nu de mult, a fost recunoscut și apreciat tocmai pentru modul uman în care a știut să se apropie de pacienții săi și să folosească orice prilej pentru a-i încuraja, într-un domeniu medical în care soarta celor afectați este de prea multe ori crudă și neiertătoare.

Cred că am mai scris, dar acest subiect nu poate fi repetat îndeajuns: medicul din zilele noastre a devenit sclavul propriilor sale unelte, ceea ce face ca pacientul din fața lui să se bucure doar de o privire fugară, de o frază spusă pe jumătate și de o mulțime de hârtii produse de printerul calculatorului de biroul medicului.

O statistică publicată în Statele Unite în 2012 raporta că timpul consacrat de medic direct pacientului era doar 12% din totalul activității sale! În termeni tehnici o asemenea situație este rodul a ceea ce americanii numesc production pressure, adică activitatea profesională impusă de goana după timp, pentru că time is money.

În Israel, din câte știu (sper să nu greșesc și să fiu tras în țeapă de colegii mei) medicul de policlinică este remunerat în funcție de numărul de pacienți care îi intră în cabinet, iar personalul chirurgical care efectuează operații în orele de după amiază este plătit după numărul de proceduri executate. În această atmosferă de permanente încercări de ”îmbunătățire” a eficienței, nu este de mirare că pacientul nu poate spera să fie lăsat să-și spună păsul și mai ales să fie ascultat, nu numai auzit.

Mi se va spune că dintotdeauna realitatea din cabinetele medicale și secțiile de spital a impus o permanentă luptă între dorința pacientului de a povesti cât mai multe și presiunea asupra personalului medical, obligat să-și împartă timpul între tot mai mulți pacienți. Dar tocmai aceasta este arta comunicării, pe care noi, cei în vârstă, ne-am însușit-o pe băncile facultății. Noi, ”ăștia, bătrânii”, am învățat cum să scurtăm poveștile pacientului fără să afectăm nevoia de a cunoaște în amănunt suferința acestuia și dorința lui de a fi ascultat. Am numit această activitate ”artă” și sunt convins că nu am greșit.

Situația expusă mai sus pare a fi înțeleasă de la sine. Și cu toate acestea, uneori e nevoie de a scurta contactul cu pacientul în favoarea unui diagnostic sau tratament care nu poate fi amânat. Alteori situația pacientului este absolut clară și orice amănunt suplimentar devine inutil.

Și cu toate acestea…

Un medic american publica în anul 2002 un articol în care descria importanța comunicării cu pacientul: ”În niciuna din scrisorile pe care le-am primit de la pacienții mei nu mi s-a mulțumit pentru precizia diagnosticului sau corectitudinea tratamentului. Toate exprimau mulțumiri pentru faptul că am știut să ascult pacientul, să-l ajut cu vorbe alese să treacă prin momentele cele mai dificile, să-i ofer suport emoțional, dar mai ales pentru că am reușit să explic, pe limba fiecăruia, în ce măsură îi este afectată sănătatea”.

În mod natural, s-ar putea crede că lipsa cronică de timp și de interes (da, de interes!) a medicului față de amănuntele suferinței pacientului este doar apanajul medicinii publice. Ei bine, lucrurile sunt foarte asemănătoare în practica particulară și nici nu diferă prea mult de la o țară (civilizată) la alta.

În urmă cu zeci de ani am fost martorul unei ”discuții” purtate pe coridorul unui cabinet particular la Toronto, în care medicul, în pragul ușii, îi spunea pacientului că rezultatul examenului de laborator, sosit cu o zi în urmă, indica un cancer de prostată și îi recomanda necăjitului să revină peste vreo zece zile pentru a discuta modalitățile de tratament.

Cele descrise mai sus se pot întoarce ca un bumerang împotriva medicului. O bună parte din dosarele de care m-am ocupat în calitate de expert pentru tribunalele israeliene se refereau printre altele la faptul că medicul în cauză nu găsise de cuviință (din lipsă de timp? de interes? de înțelegere minimală?) să prezinte pacientului în amănunt concluzia la care ajunsese și propunerile pentru tratamentul bolii.

Precum se știe, legislația actuală impune medicului obligația de explica bolnavului cele mai importante amănunte legate de maladia acestuia, propunându-i diverse metode de tratament și cerându-i ca la sfârșitul convorbirii să semneze acel ”consimțământ informat” (în engleză informed consent). Sunt sigur că foarte mulți dintre cititori au fost martorii transformării acestui act extrem de important, de discuție serioasă legată de situația pacientului, într-un gest automat, în care pacientul semnează pe foaia de hârtie ce i-a fost pusă în față, fără să fi avut măcar răgazul de a citi ce i se cere să semneze.

Nu cred că eu sunt cel mai potrivit să dau sfaturi pentru îmbunătățirea situației descrise mai sus. Și nici nu cred că mult apreciata revistă în care vor apărea aceste rânduri este cadrul cel mai potrivit pentru a propune măsuri care să schimbe fața lucrurilor.

Dar am crezut de cuviință să discut acest subiect pentru că în ultimii ani el a devenit o chestiune de interes general, o maladie a sistemului medical, care nu pare să se bucure nici de atenția autorităților medicale, nici măcar de cea a pacienților. Cu alte cuvinte, un fel de fait accompli!

Poate că spre deosebire de alții, eu nu cred într-un panaceu universal, într-o legislație care să rezolve în mare măsură carențele sistemului descris mai sus. Personal sunt convins că ceea ce poate ajuta este atitudinea fiecărui pacient aflat într-o situație de totală ignoranță a ceea ce se întâmplă în organismul său, sau aflat în posesia a unor date prea generale pentru a ajunge singur la o decizie care îi va afecta sănătatea și de multe ori chiar viața.

Totul depinde de gradul de educație și bun simț al pacientului. Un pacient echilibrat și stăpân pe sine însuși va ști să rețină pentru câteva minute pe medicul grăbit și ocupat, punând întrebările de rigoare, cerând amănunte suplimentare și citind cu atenție documentul pe care trebuie să îl semneze. Iar la cererea medicului ”pe scurt, dacă se poate”, răspunsul ar trebui să vină în mod natural: ”da, d-le doctor, pe scurt, dar sunt lucruri de lămurit!”

Paradoxal în specialitatea mea de ATI, comunicarea cu pacientul este absolut necesară. Am învățat acest lucru de la maeștrii mei și am încercat de-a lungul vremii să îl transmit moștenire celor care au venit după mine.

PS. Nu, povestea de mai sus nu are nicio legătură cu recenta mea operație. Cel puțin de asta ne bucurăm noi, personalul medical, că atunci când avem nevoie de îngrijire, de obicei primim o atenție cel puțin corectă, dacă nu și prioritară. Așa a fost și în cazul meu.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

13 Comments

  • Jack Chivo commented on September 24, 2019 Reply

    In primul rand, sa fii sanatos!

    Ai atata dreptate, dar, din pacate, asa sunt lucrurile cam peste tot.

    Unii medici sunt mai mult interesati de venit, sau de pozitie, decat sa aiba grije de pacienti.

    Si nu cred ca situatia se va imbunatati, din pacate!

    Shana Tova!

    • GBM commented on September 24, 2019 Reply

      Totul depinde de reactia pacientului, dar din pacate pacientii sunt prea infricosati ca sa intreprinda ceva….
      Pacat
      GBM

  • PINCHAS WEXLER commented on September 22, 2019 Reply

    DL.PROFESOR GABI GURMAN

    PRIMESTE CALDELE URARI DE INSANATOSIRE GRABNICA
    SHANA TOVA

    SANATATE SI VIRTUTE

    • GBM commented on September 23, 2019 Reply

      Sunt bine merci si va multumesc.
      Complimente din ….Timisoara
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on September 21, 2019 Reply

    Gabi, aceasta atitudine dauneaza nu numai pacientului dar si imaginii in care aparem noi medicii in ochii pacientilor.
    Adoptam prea multe americanisme si adeseori uitam ca centrul atentiei trebuie sa fie bolnavul si nu computerul sau hartiile.
    Prea putine cursuri de etica medicala la facultate si prea mult alergat dupa o glorie ieftina sau dupa bani.

    • GBM commented on September 23, 2019 Reply

      Ai perfecta dreptate!
      Ma intreb daca “indoctrinarea”pe care o face facultatea de medicina din Beer Sheva, intorducandu-i pe studenti in clinica din primele luni ale anului I are vreo influentza pozitiva asupra comportarii lor ulterioare…..
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on September 20, 2019 Reply

    Mult adevăr în articolul acesta deşi eu am avut norocul să întâlnesc medici competenţi şi răbdători atât la cabinetul de circumscripţie, cât şi la cabinetele particulare, ba mai mult, chiar şi asistenta medicală care mi-a luat sânge, foarte greu, a avut răbdare şi mi-a explicat cum se procedează. Din fericire nu am o experienţă vastă ca pacient şi poate că ea nu e relevantă pentru acest subiect. În acelaşi timp, medicii sunt presaţi de numărul mare de pacienţi care aşteaptă nerăbdători pe culoare, saloanele sunt supraaglomerate şi -peste toate acestea – sunt sufocaţi de birocraţie. Nu ştiu dacă la medicină se predă un curs de psihologia pacientului şi nu ştiu dacă există o astfel de disciplină. În acelaşi timp, acum câţiva ani, doctorul Lőwy – un foarte cunoscut pediatru din Cluj, fie-i memoria binecuvântată – era internat la Chirurgie cu o operaţie de hernie. În cele câteva zile cât a fost internat, profesorul a făcut mai multe vizite în salon, dar nici măcar o dată nu i-a adresat un cuvânt doctorului nonagenar, iar când a sesizat acest lucru personalul mediu l-a apostrofat: “Da dumneata ce vrei de la domnul profesor, tataie?”.

    • GBM commented on September 23, 2019 Reply

      Lumea nu stie, dar de fapt medicul e la inceput adjunctul lui Dzeu, apoi cand avanseaza se crede Dzeu si cand e profesor , el e sigur ca Dzeu e adjunctul lui!!!
      GBM

  • KLEIN IVAN commented on September 20, 2019 Reply

    MULTA SANATATE SI ARTICOLE DE ACEST GEN

    • GBM commented on September 20, 2019 Reply

      Multumesc la fel
      GBM

  • Schwartz commented on September 19, 2019 Reply

    “Arta conversației”,nu mă refer aici la bestsellerul lui Ileana Vulpescu în România anilor optzeci ;
    se bazează pe un fond educațional și cultural, pe abilitatea celui care poartă o discuție importantă de- a vorbi limpede și concis și de-a face pe semenul lui să înțeleagă cele comunicate . Este un talent care denotă noblețe, toleranță și în cazurile medicale mai ales, de empatie pentru bolnavul ,omul din fața ta.

    • Eva Grosz commented on September 19, 2019 Reply

      Așa ar trebuie să fie. Dacă îmi este permis să postez o comentare puțin mai lungă ea ar fi clasificarea dialogului de Martin Buber : 1.Dialogul adevărat indiferent dacă e cu voce tare sau în tăcere-,în care fiecare din participanți e preocupat de celălalt sau ceilalți și se adresează lor cu intenția de a stabili o relație mutuală vie între cele două părți. 2.Dialogul tehnic-care are ca baza doar înțelegerea obiectivă.3.Ultimul este un MONOLOG deghizat în dialog în care unul sau mai mulți oameni care se întâlnesc într-un spațiu, vorbesc cu ei înșiși într-un fel întortochiat și straniu ajung mereu la sine. Cu toții cunoaștem acest ultim gen .

  • Eva Grosz commented on September 19, 2019 Reply

    Sănătate ! Shana Tova !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *