Povești cu evrei din lumea asta mare

Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante.

Recent am primit un email din Olanda, de la o familie pe care am cunoscut-o în București. Mi-a fost recomandată de o prietenă din Berlin, ai cărei părinți au trăit în Olanda – viaţa lor ieşită din comun fiind şi subiectul unui articol pe care l-am publicat nu demult în Baabel (https://baabel.ro/2019/05/o-familie-deosebita/). Subiectul emailului era foarte interesant. Dintr-un articol citit în Realitatea Evreiască știam că există o comunitate de evrei la Hong Kong, dar nu mă așteptam să aflu vreodată ceva concret despre ei. Bănuiam că erau evrei germani refugiați din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Prin acest mesaj electronic eram rugată să ajut pe un avocat care se va deplasa în mod special în România, trimis de o familie din Hong Kong. Povestea lor este foarte interesantă.

Sinagoga Shuva Israel se află la etajul trei al acestei clădiri, acolo unde se văd perdelele verzi

Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România, sperând că prin ei aveau să obţină informaţii, deşi mă îndoiesc să existe arhive de acum mai bine de un veac. Cei doi olandezi mi-au răspuns imediat cu mii de mulțumiri și așteaptă cu nerăbdare rezultatele călătoriei avocatului din Hong Kong la Bucureşti. Poate are noroc.

O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. La început a fost o aventură, dar apoi a resimțit progresiv ce înseamnă o dezrădăcinare peste care a trecut poate mai ușor decât adulții. Peripețiile de olim hadașim nu prea l-au marcat și a intrat în școală, unde primul impediment a fost chiar prenumele din actul de naștere. Viorel era un nume necunoscut și destul de greu de pronunțat în ebraică. Directorul școlii a insistat să fie schimbat în Ariel, oarecum asemănător ca rezonanță cu Viorel, dar mai apropiat de limba țării. Și foarte repede a devenit evreu din toate punctele de vedere. Tatăl său a devenit taximetrist, ceea ce nu era chiar foarte rău; mama nu a găsit de lucru în specialitatea ei de traducătoare de limba franceză, dar din câte am înţeles puteau trăi convenabil și fără ca ea să muncească. Ariel a terminat liceul și a făcut armata. A trecut prin trei războaie deloc ușoare pentru țară și pentru un tanchist. S-a îndrăgostit de o fată, soldat ca și el, născută în Israel, dintr-o familie de origine poloneză și s-au căsătorit repede, așa cum fac tinerii. Era perioada de început a informaticii. El a făcut o specializare în acest domeniu și nu știu ce l-a îndemnat să caute și alte zări unde să se stabilească. Poate că era spaima de alte războaie, de repetatele luni de concentrare. Pe scurt, a ajuns în Africa de Sud, pe atunci în relații excelente cu Israelul, a găsit de lucru și foarte repede și-a adus nevasta și părinții şi s-au stabilit la Johannesburg. Sigur că aceasta nu excludea repetate vizite în Israel și în România, unde mai aveau rude.

sinagoga mare Park din Johannesburg

Din câte am înțeles, viaţa lui nu a fost chiar ușoară. A trebuit să-și schimbe din nou inițiala numelui de familie. În engleză Ș s-a transformat în SH și această schimbare a avut repercusiuni în pașapoartele următoare, chiar până în prezent, când și-a redobândit cetățenia română. Dar nu asta este povestea.

Între timp a dus o viață foarte civilizată în Africa de Sud şi a avut doi copii frumoşi. Se părea că prinsese rădăcini. Pe vremea aceea trăiau acolo relativ mulţi evrei și cu engleza învățată în Israel și utilizată ca limbă de stat se simțea cetățean ca toți ceilalți. Soția lui lucra și ea și o duceau relativ bine. Tot acolo a murit tatăl lui.

În anii 90 ponderea evreilor din Africa de Sud a scăzut la 0,19 la sută. Era perioada când luase sfârşit politica de apartheid. Leaderul populației majoritare (90%), Nelson Mandela, a fost eliberat din închisoare și evenimentele – în aparență pașnice – au schimbat situația în mod dramatic. Foarte mulți albi au părăsit țara din motive economice sau pur și simplu de frică, mulți dintre ei stabilindu-se în țările de unde emigraseră ei sau sau părinții lor. Ariel a venit în România unde avea familie. El știa și limba – nu însă soția și copiii.

Prima încercare a fost un eșec și s-au întors la Johanesburg. Apoi și-a adus mama la București şi a instalat-o la căminul Rosen, unde ea s-a simțit bine alături de oameni care vorbeau românește. A vizitat-o pe parcurs. După câțiva ani mama s-a stins din viaţă și a fost înmormântată la cimitirul evreiesc Giurgiului. În scurt timp el și soția s-au mutat definitiv în România, el ca cetățean român, născut în România și ea ca soție rezidentă, cu drepturile aferente. Cu banii pe care-i aveau a cumpărat două apartamente în bloc. Într-unul locuiesc, iar pe celălalt l-au vândut și din acești bani, drămuiți cu mare grijă, trăiesc amândoi. Copiii, deja adulți, au rămas în Africa de Sud, dar o duc greu, situația economică a țării fiind dificilă. Soția nici acum nu știe românește și între ei vorbesc ebraica. Cu mine ea vorbește engleza. Noroc că acum există Skype, așa încât se pot vedea cu cei din Johannesburg. În primii ani, când mai aveau bani, și-au vizitat copiii. De la început s-au înscris și plătesc cotizația în comunitatea evreilor, simțind nevoia unei apartenențe. Ariel mai are veri în București și mă are pe mine pe care – afirmă el – m-a adoptat ca mătușă și mă vizitează în fiecare sâmbătă.

Interesant este că recent, având în vedere vârsta și starea de sănătate a lui și a soției, a încercat să apeleze la serviciul de asistență al comunității, dar a avut probleme până a fost recunoscut ca evreu și nu un intrus care vrea să profite de avatajele pe care de fapt nici nu le-a cerut momentan.

După ce ai trăit la antipozi, poţi fi mulţumit şi într-un bloc din Bucureşti.

Nu e unicul caz care revine – de voie sau de nevoie – în țara unde s-a născut, pentru a-și trăi aici anii de bătrânețe. E și mai ieftin și ești mai aproape de morții tăi și de amintirile tale.

Am ales cele două povești din desaga mea cu multe altele trăite și auzite: evrei ai căror bunici au plecat de mult din România și acum nepoții caută urmele lor și evrei care revin să-și trăiască vârsta a treia în țara unde s-au născut, având și ei aici morminte și amintiri.

București, 16.09, 2019

Mirjam Bercovici

3 Comments

  • Tiberiu Ezri commented on September 21, 2019 Reply

    Interesant ca de obicei. Evreul ratacitor…

  • Andrea Ghiţă commented on September 21, 2019 Reply

    Un articol relevant pentru soarta evreimii din Diaspora. Profesorul Ladislau Gyémánt, istoric şi specialist în genealogie, îmi povestea că acum câţiva ani l-a căutat o familie din Japonia (soţia persoanei erau chiar japoneză) pentru a-şi regăsi strămoşii care odihneau într-un cimitir evreiesc din vecinătatea Clujului.

  • GBM commented on September 19, 2019 Reply

    O excelenta dovada ca jidovul ratacitor nu a disparut!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *