In Memoriam Kiss Zsolt

Uneori te întrebi ce fac prietenii din copilărie și din adolescență după atâția ani, chiar decenii. Desigur, nu e vorba de cunoștințele trecătoare care lasă în urmă doar amintiri răzlețe. Mă refer la prietenii care te-au însoțit de-a lungul anilor, prin mai multe faze ale vieții. Foștii copii au devenit adulți, care de obicei nu mai seamănă deloc cu cei de odinioară. Îi întâlnești uneori din întâmplare, alteori intenționat, pe ici-pe colo, pe la reuniunile de clasă și de obicei ești oarecum dezamăgit. Amintirile sunt prea îndepărtate și e greu să faci legătura dintre omul din fața ta și imaginea din memorie. Iar tu apari tot atât de ciudat în ochii celuilalt. Întâlnirile cu oameni pe care i-ai cunoscut în copilărie îți dau o senzație dulce-amară, care-ți amintește de vremelnicia propriei existențe.

„Eu sunt același, dar el este cu totul alt om!”, îmi spun în asemenea cazuri. Situația este cu totul alta dacă omul a murit tânăr. Nu mai contează cum ar fi arătat astăzi. El trăiește mai departe în imaginație și nimic nu mai poate schimba acele amintiri. Așa s-a întâmplat cu Kiss Zsolt, care mi-a fost coleg de bancă din clasa a V-a și până într-a VII-a, când în primăvara anului 1970 am emigrat în Germania. Dar prietenia noastră a continuat și după aceea. Ne-am mai revăzut de câteva ori – nu mult după ultima noastră întâlnire el a murit ca urmare a unei erori medicale banale. Avea numai 22 de ani.

Era fiul lui Kiss Laci, un farmacist evreu și al soției sale Tomi Elena, doctoriță maghiară, catolică. La începutul anului școlar el s-a așezat lângă mine și s-a prezentat ceremonios. Mi-am dat seama din prima clipă că era un băiat neobișnuit. Era zvelt, aproape ascetic și foarte agil, dar părea cam stângaci, parcă nu prea știa ce să facă cu brațele și cu picioarele prea lungi. Pe baza cunoștințelor mele actuale presupun că suferea de sindromul Marfan, o boală genetică manifestată prin extremități foarte lungi și elastice. Avea un ușor defect de ocluzie, ținea gura mereu întredeschisă și salivația părea ușor crescută. Nu m-aș fi așteptat să aud nimic interesant din gura unui asemenea tip și am fost surprins de inteligența, cunoștințele, chiar înțelepciunea care se revărsa din el. Era un copil extrem de înzestrat. Avea maturitatea mentală a unui adult cu experiență de viață. Era cu mult superior celorlalți colegi de clasă și mă îndoiesc că i-am apreciat vreodată capacitatea mentală la justa ei valoare. Pe scurt, era un geniu. La 11 ani vorbea bine patru limbi, era foarte citit, versat în practic toate disciplinele științifice și cânta la pian – de mai multe ori l-am ascultat interpretând impecabil Für Elise, în timp ce mama lui fericită nu-și lua ochii de la odorul ei. Juca și tenis destul de bine, ceea ce era neșteptat la așa un lungan. Dar cel mai impresionant era talentul său la matematică. În pauze, în loc să alerge prin curte ca toți ceilalți și să se țină de șotii, rămânea în clasă și rezolva tot felul de probleme de matematică, despre care noi ceilalți n-aveam habar. Era cu totul nepotrivit printre colegi și cum nici eu nu eram un copil obișnuit (din motive mult mai puțin spectaculoase), era de așteptat să ne împrietenim. Aveam câteva interese comune și el mă ajuta la matematică, cea ce era mult sub nivelul lui, dar el era binevoitor și la nevoie îmi explica ce nu înțelegeam. Bineînțeles că Zsolti câștiga în fiecare an la olimpiadele de matematică. Nu știu dacă a ajuns la nivel județean sau chiar național, dar fără îndoială era cel mai bun din promoție.

După ce ne-am stabilit în Germania, l-am reîntâlnit cu ocazia unor scurte vizite în vechea patrie. Desigur, cu vârsta ne-am schimbat amândoi, dar el a rămas la fel de genial. O întâlnire mai lungă, din păcate ultima, a avut loc în vara anului 1977. Tocmai abandonasem studiile de medicină de la Cluj și locuiam din nou la Frankfurt. Zsolti studia electrotehnica la Timișoara, uimind și acolo profesorii cu abilitățile sale extraordinare. Începuse era calculatorului și el avea să-și lase amprenta pe acest domeniu în plin avânt. În vara aceea am revenit în România, pe de o parte pentru a lichida ultimele rămășițe ale șederii mele la Cluj, iar pe de altă parte, pentru o vacanță de trei săptămâni la Marea Neagră împreună cu Zsolti. Șederea de jumătate de an la Cluj mi-a folosit printre altele pentru a acumula suficienți bani românești, făcând afaceri cu foștii mei colegi de studiu. Calculatoarele de buzunar cu baterii s-au dovedit sursa perfectă de bani. Câteva exemplare vândute ne-au finanțat atât drumul, cât și cazarea la Constanța.

Zsolti și cu mine undeva pe promenada din Constanța, privind oferta trecătoare.

Vara se anunța fierbinte. Am plecat cu avionul la București și de acolo am luat trenul spre Constanța, unde ne-am căutat cazare. Am găsit cu ușurință o familie care ne-a oferit o cameră cu micul dejun și am petrecut acolo zile fără griji. Mâncarea a fost de neuitat. În fiecare dimineață aveam delicatese rare, de exemplu ficat de pui prăjit și pâine albă, pe care le finanțam din gheșeftul cu calculatoarele. Dar nu ne mulțumeam numai cu casă și masă. Încă de pe drum am convenit că vom umbla după fete. Subiectul nu ne preocupase până atunci, dar după ce am trecut cu bine pubertatea, acest subiect a devenit brusc la ordinea zilei. Am fost destul de surprins să văd că Zsolti, lunganul stângaci de altădată, care de obicei gravita doar în sferele înalte ale spiritului, era la fel interesat de femei ca mine. El acum avea un corp bine dezvoltat, fără să-și fi neglijat câtuși de puțin abilitățile mentale. Pe când calatoram cu trenul spre Constanța, cam surprinzător ne-am mărturisit unul altuia că aveam un stoc de prezervative aduse de acasă. După mai multe încercări eșuate am reușit să agățăm două fete care erau și ele în vacanță. Din fericire nu erau prea sfioase în ce privește apropierea fizică, doar atât cât cereau regulile decenței socialiste.

Pe plaja din Mamaia, încă neînsoțiți.

Baza noastră financiară solidă ne-a permis să ne oferim încă un lux. Am închiriat o Dacia 1300 și timp de câteva zile ne-am plimbat cu fetele prin împrejurimi. Pe atunci studenții români nu-și puteau permite așa ceva. Nu a fost ușor să punem mâna pe un vehicul. Funcționarea sectorului de închirieri auto în socialism era sub orice critică. Faptul că înțelegeam limba română era un avantaj. Cu Zsolti după mine m-am dus la agenție și am vorbit dinadins numai engleză. Știam din experiență că acest lucru îmi va fi de folos, pentru că localnicii erau desconsiderați; măcar cu străinii se străduiau să pară cât de cât prietenoși. Birocratul de la ghișeu a fost nevoit să calmeze o hoardă de turiști englezi, care râvneau și ei la unul din rarele vehicule și se plângeau zgomotos de serviciul mizerabil cu care nu erau obișnuiți. M-am bucurat când am înțeles remarca funcționarului enervat, adresată colegului său pe românește, făcută arătând spre mine cu un gest furtiv: „Mașina următoare o dau afurisitului de neamț. E singurul care așteaptă răbdător și nu face circ.” Așa am aflat cum trebuia să ne purtăm. După vreo două ore am obținut vehiculul mult râvnit, ca să facem impresie asupra fetelor. După cum era de așteptat, zgomotul motorului a avut asupra lor un efect foarte relaxant și am petrecut cu toții minunat.

Amicul meu și cele două prietene ale noastre, jocuri exuberante cu apa.

Când ne-am luat rămas bun, niciunul dintre noi nu bănuia că aceasta avea să fie ultima noastră întâlnire. Curând după vacanța noastră s-a întâmplat nenorocirea care avea să curme pe neașteptate tânăra viață a lui Zsolti și să-mi răpească prietenul din copilărie. Precum am mai spus, mama lui era medic și ca mamă a unui singur copil era extrem de îngrijorată de sănătatea fiului adorat. Preocuparea exagerată a mamei a dus la o hotărâre medicală greșită. Fără vreun motiv întemeiat ea a decis să-i facă analize și să încerce să-i îmbunătățească starea sănătății, care oricum era în ordine (chiar dacă Zsolti a avut un sindrom Marfan, această boală se manifesta cu consecințe mai grave doar la o vârstă mai înaintată). De asemenea, este posibil ca mama lui a avut o oarecare suspiciune. În orice caz, ca medic cu legături în serviciul medical corupt, ea a luat legătura cu un coleg internist sus-pus din București – dacă nu mă înșel era și ministru adjunct al Sănătății, o personalitate de prim rang, pentru că Elena dorea să-i ofere fiului ei îngrijirea cea mai bună posibilă. Colegul l-a luat pe Zsolti sub aripa sa și l-a internat în secția de Medicină Internă al spitalului său pentru cadre și funcționari superiori, pentru a-l examina din cap până în picioare. Pe luni s-a programat o gastroscopie și colonoscopie, pentru care Zsolti trebua să postească în weekend. Pentru a-i ușura postul, încă de sâmbătă i s-a administrat nutriție artificială, intravenoasă. Conform practicilor vremii, aceasta consta dintr-un litru de soluție concentrată de glucoză, care să-i acopere necesarul zilnic de calorii. O asemenea perfuzie trebuie administrată în ritm foarte lent și constant. Asistentul de serviciu în weekend a lăsat însă perfuzia să curgă rapid, fie din ignoranță, fie din neglijență. A fost un caz extrem de grav de malpraxis. În asemenea situație creierul se umflă, presiunea intracraniană crește și în scurt timp pacientul intră în comă. La acest stadiu, moartea este inevitabilă.

Când s-a observat greșeala, era prea târziu. S-a creat panică, au încercat să ducă pacientul deja inconștient la Terapia Intensivă, dar… liftul era defect! Zsolti a murit așteptând liftul. Chiar dacă ar fi ajuns imediat la Terapia Intensivă, probabil că rezultatul ar fi fost același. A fost o zi neagră pentru medicina românească și o catastrofă pentru mama, care dorise numai binele fiului ei.

Câțiva ani mai târziu am mai vizitat-o o dată pe mama îndoliată, pentru a-mi exprima condoleanțele. Desigur că nu putea uita pierderea tragică. În semn de penitență, ea i-a făcut lui Zsolti un mormânt pompos în cripta catedralei diecezane din Oradea. Fiul farmacistului evreu odihnește acolo, alături de numeroși episcopi și de împăratul Sigismund de Luxemburg. Mi-a rămas doar amintirea unui prieten apropiat, un om extraordinar de talentat, care ar fi putut ajunge la realizări mărețe. Tragedia acestei povești este că uneori cauzele cele mai stupide și banale pot avea urmări dezastruoase.

Legende pentru imagini (din păcate, fotografii foarte insuficiente cu tehnologia vremii):

Peter Biro

(traducere din limba germană: Hava Oren)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Ivan G Klein commented on December 17, 2019 Reply

    O poveste reală , zguduitoare , nu-mi iese din minte .

  • Judit Simon commented on December 7, 2019 Reply

    Kiss Zsolt, deosebitul clasei. Cu vocea joasă, puțin mai lent decât ceilalți băieți, mereu cu temele făcute, mereu cu răspunsuri perfecte. Exemplul clasei. Il admiram în secret că, lua numai 10 / dacă/mi amintesc bine – la toare materiile. Nu se bătea, nu ne trăgea de păr, nu se urca pe bancă, rar ieșea în curte în pauză. Kiss Zsolt, nu știu dacă era un copil fericit? Eu eram și Peter Biro era, dar Zsolt? Noi fetele abia că-l băgam în seamă. Nu mai țin minte cum îl chema pe băieții “vedete” din clasă, dar sigur nu erau premianți. Zsolt era. După clasa a VIII-a eu am placat la un alt liceu. Nu ne-am mai văzut. Am auzit că a câștigat olimpiade de matematică, mai apoi că a intrat din prima la facultate. Cred că mama mi-a povestit, s-o fi întâlnit cu mama lui. Pe urmă, am auzit că, s-a stins de tânăr. Se vorbea în oraș că a fost bolnav. Până la acest minunat articol, nu am știut ce s-a întâmplat de fapt. Kiss Zsolt …. Îngerii să te aibă în pază. Mulțumesc Peter că mi-ai amintit de el.

  • Andrea Ghiţă commented on December 5, 2019 Reply

    Acest articol al lui Peter Biro se înscrie în “amintirile din copilăria orădeană” care au făcut ecouri printre orădenii de vârsta lui, de pretutindeni. Sunt convinsă că şi evocarea sensibilă a lui Zsolt Kiss va avea aceeaşi soartă.

  • Eva Grosz commented on December 5, 2019 Reply

    De parcă ați fi fost frați ,așa o asemănare…. ce poveste tristă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *