Cum am vizitat Washingtonul

Cu ce se poate lăuda un om bătrân? Dacă nu face practic nimic, așa cum este în cazul meu, aducerile aminte sunt o comoară inepuizabilă. Astfel mi-am amintit de curând excursia pe care am făcut-o la Washington.

Eram într-o perioadă dificilă a vieții mele și călătoriile mi-au făcut bine. Am fost la Montreal, Quebec și Ottava, în partea franceză a Canadei, apoi în USA la New York, Los Angeles și de două ori la Houston, în Texas, dar nu pot spune că aș cunoaște Lumea Nouă. New York nu este America. Am fost la rude și la prieteni. Cu cei din a doua generație am vorbit românește sau idiș și cu unii chiar în puțina engleză pe care o știu. Nu cunosc deloc America „profundă” a vestului. Chiar îmi amintesc că într-o zi m-am proptit pe scara din gara centrală din New York (metrou, autobuz, tren) ca să văd cel puțin cum arată americanul obișnuit pe care nu-l cunosc. A fost o experiență grozavă. Am vizitat aproape o zi întreagă un spital din New York și nu mi-am putut închipui că se poate intra cu atâta ușurință, eu fiind obișnuită cu ore fixe de vizită. Am vizitat un cămin de vârstnici, e adevărat că unul de oameni înstăriți, ca să-mi fac o idee cum miroase acolo (și nu miroase deloc!). Asta e altă poveste care merită relatată.

Călătoriile mele în USA și Canada au fost finanțate de rudele care m-au invitat. Le-am fost recunoscătoare și le-am mulțumit. Unii dintre ei au vrut să văd și alte locuri și s-au întrecut prin a-mi facilita diferite excursii. Așa s-a întâmplat și cu excursia la Washington. Verișoara mea Molly, canadiană, dar care locuieste la New York, una din rudele mele foarte religioase, mi-a plătit o excursie cu autocarul la Washington și chiar ea m-a condus dis-de-dimineață, la ora fixată, la întâlnirea cu ceilalți excursioniști. De fapt era o firmă de turism israeliană și excursioniștii erau tineri absolvenți de liceu din Israel, care făceau o excursie în USA, așa cum se obișnuia pe atunci. M-am gândit că au venit să tatoneze terenul pentru a studia aici, sau pentru un job care să le dea posibilitatea de a rămâne în State. Existau cartiere întregi, în special în New Jersey, locuite de Israelieni. Nu știu situația actuală, dar cred că nu s-a schimbat mult. Acum absolvenții de liceu din Israel pleacă mai mult în țări exotice, dar nu cu gândul de rămâne acolo.

Fiind cea mai vârstnică, am avut privilegiul să stau chiar în spatele șoferului și am putut observa pe adolescenții care călătoreau cu mine. Erau foarte gălăgioși și de fapt călătoria nu-i interesa deloc; nu-i interesa nimic altceva decât propria lor persoană. Cântau și se distrau, la fel ca tinerii de azi. Călătoream pe autostradă și cum nu era nimic de văzut am avut răgazul să vorbesc cu șoferul, un om de vreo 50 de ani, care avea chef de vorbă. El mi-a povestit lucruri interesante despre sistemul de sănătate de atunci, despre serviciu și remunerație și chiar despre familia lui. Recomandându-mă ca pediatru, am aflat că are o nepoțică cu un handicap motor. Omul a fost foarte fericit că l-am ascultat și la prima oprire mi-a făcut cadou o ceașcă pe care erau imprimate în auriu pe fond bleumarin clădirile emblematice ale Washigtonului: Capitolul și Casa Albă. E un kitsch, dar și azi beau cu plăcere din această ceașcă pe care am păstrat-o, deși auriul s-a șters.

Excursia a durat două zile și ne-am oprit ca de obicei la un hotel de la periferie, Holliday Inn, care s-a dovedit a fi condus de arabi vorbitori de ebraică. Micul dejun era mulțumitor, dar nu european. Și am pornit să vizităm orașul. Mi s-a părut un oraș mai liniștit decât New York, cu bulevarde largi, aproape europene, cu flori multe, un oraș de muzee și nenumărate grupuri de vizitatori, turiști americani și străini. Ai ce vizita la Washington, dar eu am plecat complet nepregătită și m-am predat pe mâna ghidului, dar el vorbea numai engleza și ebraica, motiv pentru care nu am putut profita îndestulător de explicațiile lui. De altfel obiectivele noastre nu au fost numeroase: Capitolul, Parcul Casei Albe, Muzeul Național al aerului și spațiului, Cimitirul Arlington și Muzeul Holocaustului. Cred că obiectivele au fost personalizate pentru grupul nostru, adică pentru absolvenții de liceu israelieni. Nu-mi amintesc prea mult din cele văzute atunci și am recurs la Wikipedia ca să mi le împrospătez. Azi aș ști mai bine la ce să mă uit. Mai toate muzeele mai funcționează și acum și intrarea este gratuită, motiv pentru care familii întregi vin de departe să le viziteze. Majoritatea vizitatorilor sunt americani.

Mă opresc numai la Muzeul Memorial al Holocaustului, care m-a interesat în mod deosebit. Pentru a da date precise, pe care din păcate nu le aveam în momentul vizitei, am scos următoarele din Infotur Wikipedia. Situat pe strada Raoul Wallenberg 100 (numele străzii nu e întâmplător!), muzeul a fost proiectat de arhitecții James Ingo Freed și Finegold Alexander în stil neoclasic. Muzeul este dedicat în totalitate victimelor și supraviețuitorilor Holocaustului și oferă o documentare completă, studii și o interpretare realistă (pe cât se poate) a ceea ce a însemnat Holocaustul. Începând din 1993, pe aici au trecut peste 30 de milioane de vizitatori, dintre care 8 milioane de elevi din toată lumea, 90% nefiind evrei. Muzeul găzduiește peste 12.750 artefacte, 49 milioane de documente arhivate, 80.000 de fotografii istorice, 200.000 de supraviețuitori înregistrați, 1000 de ore de înregistrări video, 84.000 de cărți, 9.000 de mărturii, date despre 42.500 ghetouri și lagăre de concentrare înființate de naziști și de aliații lor în anii 1933-1945. Pe parcurs se fac periodic expoziții cu materiale noi, carenu fac parte din expoziția permanentăși care se referă la diferite trăsături ale Holocaustului. Sala Comemorării – Hall of Remembrance – este memorialul oficial al victimelor și al supraviețuitorilor. Aici se pot aprinde lumânări, poate fi vizitată „flacăra eternă” și sunt locuri de reculegere pentru vizitatori. Nu aveam la mine aparat fotografic, ilustrațiile sunt luate de pe internet.

Vizita nu m-a lăsat indiferentă. În primul rând m-a impresionat clădirea, nu știam la ce să mă uit mai întâi, atât de interesant și de copleșitor era pentru mine totul. Nu am cunoscut cifrele de mai sus, iar ghidul ne-a oferit numai explicațiile strict necesare – absolvenților de liceu din Israel li s-au părut arhisuficiente.

Întoarcerea spre New York a decurs în relativă liniște și mi-am imaginat că tinerii mei tovarăși de drum au fost impresionați ca și mine de cele văzute. Dar rațional, după cele văzute la Yad Vashem, pe care îl cunoșteam deja, cu Aleea celor Drepți între Popoare, chiar și Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington nu ar fi trebuit să mă impresioneze decât prin bogăția lui de material documentar.

Pe atunc încă nu știam că jurnalul meu, scris în ghetoul de la Djurin, va ajunge și el acolo. Când s-a inaugurat Memorialul Holocaustului de la București m-au invitat și pe mine. Domnul Radu Ioanid, unul din directorii Muzeului de la Washington, mi-a spus textual: „Am auzit că ai publicat un jurnal scris în ghetoul din Trasnistria.Ar fi bine să avem originalul la Muzeul Holocaustului din Washington și o să-ți trimitem o copie Xerox identică cu manuscrisul, totul prin institutul Elie Wiesel.” Am făcut întocmai. Manuscrisul și-a găsit un loc onorabil, eu am o copie cu mulțumirile Memorialui de la Washington și amintirile vizitei de la Muzeu.

Mirjam Bercovici

București, 30-12-2019

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

2 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on January 10, 2020 Reply

    În anii 1990, fiind în vizită la New York, rudele mele m-au înscris în aceeaşi excursie la Whashington. Am dormit tot la Holiday Inn şi am vizitat aceleaşi obiective, dar am avut o experienţă diferită. Am nimerit cu o societate de israelieni, cu un ghid care – deşi plătisem aceeaşi sumă de bani şi-i spusesem că nu vorbesc ivrit – nu mi-a explicat nimic în engleză, iar dintre tovarăşii de drum nimeni nu mi-a adresat vreun cuvânt. Mai exact un singur domn m-a întrebat româneşte dacă îmi place mămăliga…Mă simţeam a naibii de prost între coreligionarii mei, dar la un moment dat am avut o surpriză. Dar despre asta, într-un articol viitor.

  • Nicole Sima commented on January 9, 2020 Reply

    Citesc întotdeauna cu interes aceste articole pline de informații trecute prin filtrul personalității autoarei.
    Impresionant locul de cinste în Muzeul Holocaustului din Washington al manuscrisului Jurnalului din ghetoul din Transnistria.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *