După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine.

Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica.

Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Locuința avea trei camere. Într-una stătea chiriașa principală. În camera din mijloc, spre marea mea bucurie, era o pianină neagră și pe ea o grămadă de note muzicale.

Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.

La școală am fost coleg cu Anni Schneider, astăzi Galambos. Cu ea și cu soțul ei Victor (Viky) am rămas prieteni până azi.

Casa unde locuiam avea o curte mare, unde băieții din vecini jucau fotbal. M-am împrietenit cu ei și după mesele le petreceam jucând.

Având de acum un pian, am căutat o profesoară și am găsit-o pe d-na Erdelyi Isolda. Adeseori când mă delectam cu fotbalul mama mă striga de la balcon “Vino să exersezi!”. Mai târziu am înțeles cât de mult mi-a oferit cântatul la pian.

Prima mea cunoștință cu opera a fost o adevărată revelație și mi-a lăsat o amintire de neuitat. Chiriașa principală a locuinței, d-na Irma, era mare amatoare de operă. Mama a rugat-o să mă ia și pe mine. Așa că într-o seară, răscolit, plin de curiozitate și nerăbdare, m-am dus cu d-na Irma la un spectacol. Nu am intrat pe intrarea principală frumos iluminată, ci pe o ușă lăturalnică. Am urcat pe scări prost iluminate până la ultimul etaj al sălii, având biletele cele mai ieftine (galerie lateral). Mi-am îndreptat privirea spre tavanul pictat și candelabrul uriaș, apoi spre loje și spre parterul cu scaunele îmbrăcate în catifea vișinie. În fața noastră era cortina de catifea, iar la parter fosa orchestrei, cu podiumul dirijorului. Membrii orchestrei repetau diferite secvențe din operă, iar eu ascultam cu plăcere această cacofonie. Apoi sala s-a întunecat treptat, a apărut dirijorul urmat de aplauzele publicului şi s-a făcut liniște. Dirijorul a dat semne pentru primele note ale uverturii. Cortina s-a ridicat și a început spectacolul. În acea seară se juca opera Rigoletto de Verdi. De la primele sunete ale uverturii până la sfârșitul tragic am fost prins în mrejele muzicii și dramei care se desfășura în fața mea. Așa am cunoscut repertoriul Operei, format din capodoperele genului. Opera mi-a înfrumusețat copilăria și tinerețea și a rămas o plăcere pentru toată viața.

Aveam zece ani când tata m-a luat la primul meci de fotbal. Stadionul era în Fabric, aproape de Pădurea Verde. A fost o mare bucurie pentru mine. Uneori mergeam singur. Lângă poartă alegeam din mulțime un domn cu figură de gentleman și îl rugam : “Nenea. Vă rog luați-mă înăuntru la meci”. Eu nu aveam bani pentru bilet, dar adulții erau admiși cu un copil pentru care nu trebuia plătit. Bineînțeles copiii primeau locuri în picioare.

În 1946 am absolvit școala primară și am fost înscris la Liceul Israelit, situat în centrul orașului. Acolo învățau aproape toți băieții evrei din oraș. M-am împrietenit cu mulți dintre ei, pe unii i-am revăzut după mulți ani în Israel. Doi ani am urmat cursurile liceului. Dirigintele clasei era Prof. Wagmann, iar cursul de religie era predat de Prim Rabinul Dr. Neumann .

În 1948, la vârsta de 13 ani, am sărbătorit Bar Mitzva cu Rabinul Neumann, la Sinagoga din Fabric. El mi-a scris textul, iar părțile cântate le-am învățat cu fostul cantor Fischer Samuel, Samu bácsi. El era conducătorul corului de bărbați Hazamir, unde cânta și tatăl meu.

Tot în 1948 a venit Reforma Învățământului. Școala elementară a devenit de 7 clase, fiind urmată de Școala Medie (8-11), care se încheia cu Examenul de Maturitate. Eu am intrat în clasa a șaptea. Școlile maghiare și germane au funcționat mai departe, doar Liceul Israelit s-a desființat. Așa am ajuns la școala elementară din Iosefin, cu copii și profesori de diferite naționalități.

În acești ani părinții mei au devenit membri în organizația Ichud, iar eu în Gordonia și Hanoar Haționi, cu care am mers și într-o tabără de vară, numită Moșava.

În 1948, imediat după înființarea Statului Israel, am înaintat cererile de emigrare. După un timp organizațiile sioniste au fost interzise, singura organizaţie evreiască permisă fiind Comitetului Democrat Evreiesc, care a fost menținută pentru a întări partidele comuniste din Israel. Cererile de emigrare trebuiau predate la Miliție. Fratele mamei mele, care se mutase la București, a primit aprobarea, la fel și bunica mea, care locuia cu noi. Numai părinții mei și cu mine am fost refuzați iar și iar.

Mulți ani am corespondat cu bunica, dar când am ajuns în Israel, ea nu mai era în viață.

Frederic (Frici) Grosz