Ani de zile glumeam pe seama faptului că dacă voiam să urmez Dreptul, aș fi ajuns avocat sau judecător, la vârsta de nici 20 ani.

În spatele acestei prezumții, trebuie să recunosc, se află un dram de adevăr. Niciodată nu am pus la îndoială faptul că voi fi medic, problema aceasta fusese rezolvată în casa părintească, nu prin ordine și sfaturi directe, ci (așa cum am mai scris) printr-un sistem de îndoctrinare pe cât de mascat, pe atât de eficace. Dar toată viața justiția m-a atras și m-a interesat în mod deosebit, sub toate aspectele ei. Am citit cărți, am văzut filme și am fost martor (expert) într-o mulțime de procese de malpraxis medical.

Filmele cu acest subiect erau mai toate melodramatice, în care eroul, avocat al apărării, face toate eforturile pentru a-l scoate pe client basma curată și de fiecare dată rămâneam cu o îndoială asupra veridicității acțiunii.

Până acum câtva timp eram conștient de faptul că la fel ca în medicină, și în mecanismul de împărțire a dreptății nimic nu e sigur, nimic nu e 100%. Oameni suntem, mi-am zis întotdeauna, nu roboți, iar oamenii sunt supuși greșelii și uneori (de prea multe ori!) greșeli grave, grosolane, au urmări nefaste, catastrofale, pentru cel în cauză și pentru cei din jur.

Dar trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit suficient timp și interes pentru a aprofunda subiectul împărțirii dreptății. Mai totdeauna m-am mulțumit cu faptul că eram expus doar parțial la toate dedesubturile unui proces judiciar și nu odată m-am trezit că sunt interesat mai mult de deznodământ decât de mersul procesului în sine.

Și iată răspunsul la întrebarea care încă nu mi-a fost pusă: și ce-ți veni acum? Pentru ce toată această introducere doar ca să amintești celor care te mai citesc, un fapt cunoscut de toți, că dreptatea e o chestiune relativă, și nu degeaba scrie pe undeva ”la noi” că fiecare om e obligat să alerge (לרדוף) după dreptate.

Ceea ce m-a făcut să aprofundez subiectul acesta a fost vizionarea a două seriale pe Netflix (iarăși Netflix, colacul de salvare în vremuri de restriște intelectuală și de prea mult timp liber), amândouă americane, amândouă documentare și amândouă având ca subiect, fiecare în parte, un proces juridic de lungă durată, în care împricinații fuseseră acuzați de omor cu intenție, premeditat.

Voi începe cu sfârșitul, informându-l pe cititor că spre surprinderea mea, în ambele cazuri, în ciuda dovezilor (pentru mine concludente) aduse de avocații apărării, verdictul (inclusiv al apelului la Curtea Supremă) a fost: vinovat.

Întrucât procesele au avut loc în Statele Unite, cele două decizii au fost luate de către un juriu compus din 12 persoane.

Sentințele nu ar fi trebuit să mă mire.

Niciun moment autorii celor două seriale (dacă cineva e interesat să afle titlurile lor, îi stau la dispoziție) nu au lăsat impresia că împricinații/împricinatul are o șansă clară să iasă nevinovat din toată tărășenia. Și totuși, pe măsură ce parcurgeam episod după episod, îmi descopeream o dorință aprigă, care creștea permanent, de a vedea acuzații ieșind din sala de tribunal cu fruntea sus.

Personal, rămân la părerea mea (complet neprofesională, dar bazată pe un serios număr de probe care în ambele cazuri trebuiau să fie luate în considerare de cei în mâna cărora se află verdictul) cum că în niciunul din cele două cazuri justiția americană nu a primit notă de trecere.

Mi se va spune că scriu banalități, că asemenea povești se pot întâlni la tot pasul, și bineînțeles nu numai în Statele Unite. Și cu toate acestea am hotărât să împărtășesc și altora rezumatul noțiunilor pe care le-am căpătat (sau/și întărit) după vizionarea celor două seriale.

Prima, și cea mai importantă, este că un om fără mijloace materiale pentru a bugeta un asemenea proces, care în ambele cazuri s-a încheiat definitiv și irevocabil abia după vreo 15 ani, ei bine, acest om nu are nicio șansă să iasă nevinovat din sala de tribunal. Pur și simplu!

Cine spunea că egalitatea nu e pentru căței?! Cred că Grigore Alexandrescu.

În niciuna din cele două povești nu se menționează suma exactă de care acuzatul avea nevoie pentru a-și asigura o apărare de calitate. Dar tot timpul se sugerează că e vorba de cifre peste un milion de dolari. În ambele cazuri problema financiară este și rămâne pe primul plan. Unul dintre acuzați, un romancier de valoare, devine falimentar, fără nicio resursă financiară, la cheremul copiilor săi, nici ei posesorii unei avuții cât de cât considerabile.

Și de ce asemenea sume?

Pentru simplul motiv că altfel nu ajungi la avocați de valoare, cu experiență de zeci de ani, care să-și dedice o bună parte a activității lor apărării acuzatului. Și fără un asemenea avocat, șansele acuzatului de a ieși curat sunt minime, dacă nu chiar inexistente.

Și aici ajungem la a doua concluzie demnă de semnalat. În ambele cazuri avocații apărării (extrem de competenți și cu experiență) depun o cantitate enormă de energie și timp pentru a căuta și găsi probe care să contravină actului de acuzare. Fiecare aspect, fiecare așa-zisă dovadă, e întoarsă pe toate fețele, e controlată și discutată în forumul restrâns al avocaților apărării, pentru că în ambele cazuri este vorba de echipe de avocați, în care fiecare este profilat pe anumite aspecte ale profesiunii sale.

În plus, apărarea aduce în sala de tribunal experți în toate domeniile! Și pentru că în ambele cazuri este vorba de omucidere, experții acoperă subiecte extrem de restrânse, cum ar fi de exemplu, traseul stropilor de sânge din plaga celui ucis și modul cum se împrăștie petele de sânge în jurul cadavrului. Experții (în număr egal) apar și ca martori ai acuzării, bineînțeles plătiți de stat! Fiecare din acești specialiști își dedică timp prețios examinării probelor, aprofundării literaturii de specialitate și apariției în boxa martorilor – de aici nevoia de a acoperi financiar această acțiune care se întinde, așa cum am mai menționat, de-a lungul mai multor ani.

Și dacă cineva își închipuie că pledoariile acuzării se limitează doar la cazul în sine, eroarea e evidentă.

Trei din aspectele cele mai ”interesante” (interesante pentru cel care vizionează serialul, dar grave și nefaste pentru cel în cauză) din trecutul acuzatului merită amintite aici, doar pe scurt.

Primul este că în urmă cu 18 ani și în cu totul altă țară, acuzatul fusese prieten – doar prieten – cu o femeie care își pierduse viața într-un accident aproape identic cu cel în care murise soția acuzatului. Inutil să descriu satisfacția acuzării de a aduce probe din acel caz (diagnosticat ca accident) pentru a dovedi că de fapt era vorba de un ucigaș ”de meserie”, care pusese la cale același scenariu în ambele cazuri, bazându-se pe faptul că în primul caz nici măcar nu fusese acuzat.

Al doilea e cel puțin la fel de interesant. Aici e vorba de decesul soției acuzatului, și procurorul avea nevoie urgentă de a găsi motivul crimei. Norocul surâde celor curajoși, spunea Napoleon, iar procurorul știa să caute probe acolo unde nu te așteptai. Și iată că se dovedește că acuzatul – același romancier – era… bisexual! De aici lucrurile se simplifică substanțial: e clar că soția îi aflase secretul, iar el se hotărâse să-i închidă gura o dată pentru totdeauna.

Ideea care se desprinde din aceste exemple este că odată ajuns pe banca acuzaților, nimic din viața individului nu mai rămâne un secret. Un bun prieten îmi spunea nu de mult că viața fiecăruia dintre noi are trei aspecte: unul public, al doilea personal și al treilea secret. Ei bine, viața secretă a acuzatului devine cunoscută tuturor și amănuntele cele mai intime devin un bun comun.

Al treilea amănunt e și mai înfricoșător. Unul dintre acuzați mai fusese condamnat, dar după ani de pușcărie fusese eliberat pentru că între timp fusese depistat adevăratul criminal. Evident, nevinovatului i se cuveneau despăgubiri serioase pentru tot ce i se întâmplase. Dar procuratura căuta o soluție pentru a împiedica plata pentru enormele daune, și cadavrul găsit în apropierea casei individului deveni un perfect prilej pentru a-i pune în cârcă omorul, anulând astfel despăgubirile!

În sfârșit aș dori să închei cu câteva aspecte legate de implicarea familiilor în cele două cazuri penale.

Nu am fost deloc mirat să asist la durerea, emoțiile și stresul familiilor celor acuzați. Dar nu mi-am închipuit cât de mult îi poate afecta un asemenea episod pe cei apropiați sufletește de împricinați, precum și uriașele divergențe (acompaniate îndeajuns de repede de un sentiment de ură) apărute între membrii ”de sânge” ai familiei și cei ai persoanei decedate/ucise. Relații care păreau trainice, serioase, bazate pe apreciere și respect reciproc, se transformă aproape peste noapte în dușmănie împinsă la extrem.

Vizionarea celor două seriale nu mi-a lăsat un gust bun, ba din contră!

Nu știu dacă mai aveam nevoie și de alte probe pentru a ajunge la concluzia că soarta fiecăruia dintre noi depinde de multe ori de situații aparent anodine, dar care oricând pot duce la catastrofă.

Așa cum spuneam, niciodată nu am făcut eforturi pentru a înțelege pe deplin amprenta pe care o pun vicisitudinile sorții asupra vieții individului.

Nici atunci când am scris ultimul meu roman (în ebraică), în care eroul, medic, este implicat într-un proces în care e învinuit de moartea unui copil pe masa de operație, nu am simțit nevoia de a ajunge la o asemenea rezoluție a evenimentelor și implicațiilor legate de această situație. Mea culpa.

Oare recomand cititorilor să deschidă calculatorul/televizorul și să vizioneze episoadele (multe la număr!) are celor două seriale? Nu știu. Depinde de reacțiile celor care vor citi cele de mai sus.

Gabriel Ben Meron