Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute,  petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii,  nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic.

„Spionii de ocazie” nu  erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor.

Misiunea – desfăşurată între anii 1943 şi1945 – a fost iniţiată de contraspionajul militar britanic (MI9) şi se baza pe faptul că aceşti tineri, originari din ţările respective (Ungaria, Slovacia, Iugoslavia, România, Bulgaria), cunoscători ai limbii şi obiceiurilor, se puteau amesteca cu localnicii, fără a stârni suspiciuni. Cei 37 de paraşutişti au fost antrenaţi în cadrul armatei britanice şi trimişi în misiune în 1944.

Filmul alb-negru durează două ore şi prezintă, pe larg şi foarte bine documentat, pregătirea şi desfăşurarea misiunilor întreprinse de paraşutiştii sionişti în România, Ungaria şi Slovacia. Relatarea este cronologică, spectatorul urmărind alternativ ceea ce se petrecea la un moment dat în fiecare ţară, aflând detalii relevante atât despre protagonişti cât şi despre fundalul istoric şi politic. Cele prezentate sunt susţinute atât de intervenţiile scurte dar relevante, ale unor cunoscuţi istorici ai Holocaustului (printre care Radu Ioanid şi Zoltán Tibori Szabó, din România) cât şi de imagini de arhivă (filme, fotografii, documente).

Din cele prezentate mai sus cititorul ar putea conchide că este vorba de un film documentar „obişnuit”, iar cunoscătorii profilului TIFF s-ar putea întreba de ce a avut loc premiera mondială a acestui film tocmai la acest festival?

Îi răspund că „Spioni de ocazie” şi-a găsit locul potrivit în cadrul TIFF pentru modul inedit în care regizoarea Oana Giurgiu – ale cărei virtuţi inovatoare au fost validate şi într-un alt film despre istoria evreilor, Aliyah DAda  ( puteţi citi despre el şi în Baabel https://baabel.ro/2015/04/aliyah-dada-un-film-lectie/) – a prezentat povestea „spionilor de ocazie”. E vorba de o alcătuire organică între imaginile de arhivă (secvenţe de film şi fotografii) şi zeci de mii de fotografii „puse în scenă”, a căror succesiune redă acţiunea.

Consider că după aproape 80 de ani – în lipsa martorilor – soluţia aleasă este ideală, asigurând fluenţa naraţiunii cinematografice. Trecerea lină, aproape insesizabilă, de la secvenţele de arhivă, la fotografiile „regizate”, elimină orice perturbare cauzată de introducerea unor scene filmate, jucate de actori contemporani, care ar fi ştirbit şi credibilitatea documentarului.

Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.

La această impresie au contribuit în egală măsură fotografiile ( în viziunea cinematografică a lui Alexandru Gâlmeanu),  excelenta editare a imaginilor (o muncă titanică a Letiţiei Ştefănescu), adecvarea perfectă a coloanei sonore (Sebastian Zsemlye), expresivitatea actorilor (unii amatori), scenografia, naratorii (s-a acordat atenţie până şi accentului lor) toate acestea fiind coordonate cu mână de maestru, de către Oana Giurgiu, regizorul filmului.

Am avut prilejul să întâlnesc o parte din echipa de realizatori la o discuţie despre film, la Casa TIFF din Cluj. Sunt tineri, talentaţi, creativi, veseli, nonconformişti şi, mai ales, empatici faţă de soarta dramatică a tinerilor – entuziaşti,  veseli şi nonconformişti, dar mai ales temerari şi gata de sacrificiu – care în urmă cu 80 de ani şi-au asumat îndeplinirea unor misiuni extrem de grele, fatale pentru şapte dintre ei.

Am urmărit chipurile destinse şi alura boemă a actorilor (profesionişti şi amatori) şi am încercat să descopăr în ele trăsătura esenţială care a determinat-o pe Oana Giurgiu să-i distribuie în film.  Aceşti tineri nu diferă de protagoniştii evenimentelor dramatice din timpul războiului şi dacă istoria i-ar pune la încercare, sunt convinsă că s-ar comporta la fel.

Şi tot acolo, în cadrul discuţiilor despre film, am dat glas unei nedumeriri. Nu am înţeles raţiunea prezentării dezechilibrate a misiunilor şi protagoniştilor, insistându-se asupra celor din România şi Slovacia, în detrimentul acţiunilor din Ungaria. De pildă, Hanna Szenes apare doar preţ de câteva imagini. Răspunsul a fost că Hanna Szenes este foarte bine cunoscută, „o adevărată vedetă a misiunii”. Ei i s-au dedicat cărţi şi filme şi de data aceasta s-a dorit o compensare, prin relatarea pe larg a celorlalte misiuni şi evocarea tinerilor paraşutişti care au participat la ele, unii supravieţuind şi alţii murind eroic. Eu cred că deşi Hanna Szenes este cea mai cunoscută din grupul paraşutiştilor evrei din Palestina, prezentarea ei mult prea succintă grevează atât asupra filmului, cât şi asupra reflectării obiective a evenimentelor istorice.

Din discuţiile cu realizatorii filmului a reieşit posibilitatea ca din materialul existent – rod a peste cinci ani de muncă susţinută şi intensă – să se producă şi un serial, format din episoade scurte, mai accesibile publicului tânăr. Poate că în această versiune rolul Hannei Szenes ar putea căpăta mai mult spaţiu. Acest proiect ar putea constitui un suport excelent pentru cursurile de istorie a sionismului şi Holocaustului.

Dar poate că şi observaţia mea era subiectivă, dat fiind că am cunoscut o parte din poveste – cea a misiunii trimise în Ungaria – atât de la tatăl meu şi prietenii săi (colegi cu Peretz Ferkó Goldstein în mişcarea sionistă din Cluj), cât şi din relatarea unui participant direct, Jona Rosen. Jona, pe care l-am cunoscut în kibuţul Ma’agan în 1997, a fost ofiţer în armata britanică şi unul dintre coordonatorii misiunilor.

În concluzie „Spioni de ocazie” [Occasional Spies] este un film documentar captivant, care prezintă cu mijloace inedite, adecvate publicului contemporan, un episod mai puţin cunoscut (necunoscut pentru majoritatea spectatorilor) din cel de al Doilea Război Mondial: misiunea paraşutiştilor evrei din Palestina în ţările din Europa de Est, aliate cu naziştii germani. Deocamdată filmul nu este accesibil pe Internet, fiind programat să participe la mai multe festivaluri (a obţinut deja o menţiune specială la Balkan Documentary Center Discoveries). Sper ca el să fie achiziţionat şi difuzat cât mai curând în cinematografele din România, Israel şi Europa. Merită vizionat.

Andrea Ghiţă