Hotărât lucru, nu așa mi-am închipuit o vacanță în Cipru. Ceea ce trebuia să fie o excursie de două săptămâni pe insula însorită din Marea Mediterană (și a și început ca atare) a devenit până la urmă o ședere într-o mizerabilă „leprozerie” – o mare dezamăgire pentru un călător inveterat ca mine. Dar să începem cu începutul.

Cum aveam două săptămâni de concediu în septembrie, soția mi-a propus să le petrecem în Cipru. O expertă în „d-ale turismului”, ea știa foarte bine că Ciprul este o destinație ideală în această perioadă a anului: vreme însorită, mare caldă și un peisaj presărat cu pini și chiparoși tocmai pe gustul nostru. Încă un plus foarte tentant pentru oameni vaccinați ca noi a fost scutirea de testele Covid la intrare. Fiind obișnuiți cu distanțe mult mai mari, zborul de nici patru ore ni s-a părut o nimica toată. După o scurtă dezbatere asupra detaliilor cazării, am convenit asupra unei săptămâni într-o vilă închiriată în nord-vest, urmată de un sejur la hotel în sud-est. În primele zile am luat și o mașină, care, după obiceiul local, avea toate viscerele așezate invers, pentru că în Cipru se circulă pe stânga. (În medicină, acest fenomen rar, congenital, se numește situs inversus). La început am ridicat nepăsător din umeri, dar s-a dovedit că provocarea nu era chiar atât de neînsemnată cum părea. Totuși până la urmă m-am descurcat, mai ales după ce am hotărât să fac un efort conștient să țin stânga după fiecare viraj la dreapta; este de necrezut cât de multă atenție și voință necesită această bună intenție.

Veseli și echipați cu toate cele necesare pentru o vacanță la mare, am pornit la drum. Chiar dacă linia de încetare a focului taie insula în două, cu sudul locuit de greci și nordul ocupat de turci, peninsula Akamas din capătul nord-vestic aparține părții grecești. Acolo ne-am petrecut prima parte a concediului, în sânul naturii sălbatice, într-o vilă luxoasă, spațioasă, cu grădină și piscină, numai bună pentru niște globe-trotteri răsfățați ca noi. Pitorescul orășel-port Latchi oferă plaje întinse și o mulțime de restaurante pline de culoare locală. Pădurile de pini ale Parcului Natural Akamas sunt străbătute de drumuri accidentate pe care se poate merge numai cu vehicule de teren – ceea ce am și făcut, cu viteză amețitoare, timp de două zile întregi.

Cunoșteam desigur povestea mitologică a nașterii Afroditei din spuma mării, pe malul insulei. Ceea ce nu știam era că celebra doamnă, arhetipul tuturor cosmeticienilor, își lăsase amprenta în întreaga insulă, spre bucuria afaceriștilor locali. Numele ei este cea mai bună reclamă pentru aproape tot ce merită vizitat / cumpărat / consumat: nenumărate taverne, pizzerii, bărci de excursii, precum și tot felul de săpunuri și praf de spălat. Și diverse obiective turistice și fenomene naturale sunt asociate cu numele ei. În Peninsula Akamas am vizitat Baia Afroditei, o cascadă care țâșnește dintr-o grotă și se varsă într-un mic bazin natural, pierdut printre munții sălbatici – dar pentru muritorii de rând scăldatul e interzis. Nu departe se află Plaja Afroditei, unde, conștienți de semnificația mitologică a locului, ne-am aruncat în apele calde, ieșind apoi în mod dramatic. Nu știu de ce, dar am avut impresia că ieșirile soției mele erau mult mai convingătoare ca ale mele…

Mai departe spre sud se află Stânca Afroditei, care iese din marea albastră turcoaz, oferind un cadru perfect doamnelor care vor s-o imite pe celebra lor colegă, fotografiindu-se în poziții lascive pe fundalul grandios. Mai erau și multe alte afrodiziace, dar noi nu le-am inclus în program – concediul a fost prea scurt.

Bucătăria cipriotă, deosebit de gustoasă, este vestită în toată lumea. Ea se bazează în mare parte pe fructe de mare proaspete, zarzavaturi locale și ierburi aromatice culese de țărănci bătrâne în zori de zi. Și aproape totul este presărat cu firimituri de brânză feta. Oferta e completată de măslinele autohtone, murate în ulei de măsline. Nu rămâi flămând în Cipru, dimpotrivă!

Deși în a șaptea zi ar fi trebuit să ne odihnim, noi ne-am „înhămat” Fiat-ul și am pornit spre celălalt capăt al insulei, cel sud-estic. El este mai dezvoltat turistic și ca urmare oferă mai mult confort. Ne-am stabilit într-un hotel foarte cochet, nou-nouț, Adults Only, convinși că a doua parte a călătoriei va fi și mai luxoasă ca cea dintâi. La început chiar așa părea. Camera cu balcon magnific, cu vedere panoramică spre marea albastră, piscina enormă și serviciile de cea mai bună calitate, totul promitea un sejur impecabil. Lângă faleza alăturată era un golfuleț, presărat cu pietriș, unde puteai să intri în apa călduță și să înoți printre pești și broaște țestoase. Era prea frumos ca să fie adevărat, nu putea rămâne așa!

Și nici nu a rămas. În a treia zi nu m-am simțit prea bine, apoi s-a adăugat o durere de cap sâcâitoare, care se intensifica de fiecare dată când tușeam. Starea de rău, durerea de cap și tusea seacă, iată exact triada celor mai frecvente simptome de Covid. Într-un cuvânt, m-am molipsit de temuta boală, cu toate că fusesem vaccinat de două ori, în urmă cu șapte luni. Cuprins de teamă, am așteptat vreo două zile, în speranța că „o să treacă”. Dar nu a trecut. Durerea de cap devenise insuportabilă, nu mai puteam fără tablete. Atunci am decis să clarific situația. În farmacia vecină am făcut un test rapid, care în cinci minute mi-a adus certitudinea: vaccinat sau nu, eram bolnav de Covid. Odată cu testul, numele meu a intrat în evidența autorității sanitare și, rezultatul fiind clar pozitiv, a început decăderea mea dramatică de la călătorul răsfățat la leprosul care este un pericol public și trebuie ținut departe de restul umanității. Dacă nu aș fi făcut testul, probabil că aș fi scăpat de ostracizare, dar aș fi devenit un focar de infecție ambulant pentru semenii mei nevinovați – o răspundere pe care nu doream și nu puteam să mi-o asum.

Rezultatul pozitiv al testului a declanșat o serie întreagă de activități birocratice: am fost testat a doua oară, apoi a trebuit să fac o listă detaliată a contactelor mele din ultimele zile și să mă pregătesc pentru carantina hotelieră obligatorie. Soția mea, care a ieșit negativă pentru Covid și din fericire așa a și rămas, se întreba dacă să mă consoleze sau să mă linșeze. Am încercat să o conduc pe cât posibil spre prima variantă. Ne-am luat un rămas bun sfâșietor când am fost luat în primire de un taliban încruntat. Ea s-ar fi putut întoarce acasă, dar a decis să rămână pe insulă și să mă aștepte până termin cele zece zile de izolare.

Drumul spre hotelul Eden Resort, instituția oficială de izolare, a fost ca o avanpremieră pentru decăderea profundă care mă aștepta: microbuzul vechi și incomod cu care am fost transportat aducea mai degrabă a dubă de poliție, care îi ducea pe condamnații la moarte spre locul execuției. Eram singur, complet despărțit de șofer, într-o cabină izolată, și prin ferestrele mici urmăream trecătorii care mă priveau îngrijorați. Fețele lor exprimau ori compătimire, ori groază.

La hotelul de izolare am fost întâmpinat de o figură mascată ca un astronaut, care m-a condus în camera mea. Extraterestrul nu a scos niciun cuvânt, s-a exprimat doar prin gesturi care însă nu lăsau loc niciunui dubiu. Întreaga atmosferă emana farmecul unui hostel de tineret siberian în zilele lui Nikita Hrușciov. Serviciile de primă necesitate erau asigurate, dar nimic mai mult, iar regulamentul casei amintea de cel al unui centru de reeducare pentru delincvenți juvenili. Mi s-a alocat o cameră separată, un privilegiu, cum am aflat ulterior, chiar dacă era destul de jerpelită; alți deținuți sunt nevoiți să stea doi într-o cameră.

Astfel a început șederea mea de zece zile într-o instituție pe care Kafka ar fi recunoscut-o cu ușurință: coridoare lungi, slab luminate, cu pereții goi, iar în tavan, la tot pasul sunt montate camere de supraveghere. Oaspeții hotelului sunt mai ales turiști ruși, testați la sosire și găsiți pozitivi. Foarte puțini s-au molipsit, ca mine, în timpul șederii. Pe cei care nu mor de Covid îi amenință moartea de plictiseală și de singurătate. Pe cât posibil, trebuie să stăm tot timpul în camere, dar putem ieși pe coridor, pentru a face schimb de experiență – și de virusuri – cu alți deținuți. În fața casei este un mic spațiu îngrădit, pentru a ieși la aer. Acolo i-am întâlnit pe ceilalți delincvenți, a căror principală ocupație este numărătoarea inversă a zilelor – în limba rusă, desigur. Din fericire, avem un WIFI cât de cât funcțional, astfel încât pot păstra într-o oarecare măsură contactul cu lumea din afară.

De trei ori pe zi se aude o scurtă bătaie în ușă și până deschid, pe clanță atârnă deja o pungă cu următoarea masă. Cantitatea este suficientă, dar cu privire la calitate, părerile sunt împărțite, cel puțin pentru cei care încă nu şi-au pierdut simțul mirosului și al gustului. Calitatea variază între „suportabil” și „execrabil”. Nici nu e de mirare că lipsesc cel puțin patru dintre cele cinci stele cu care sunt obișnuit.

Va urma – în funcție de desfășurarea evenimentelor…

Peter Biro

(Foto: Peter Biro)

(traducere din limba germană Hava Oren).