Știu că voi fi acuzat de lipsă de inspirație și că nimeni n-o să se îndure să facă un efort pentru a înțelege că și în cazul meu, pensionar de aproape 20 ani, funcționează ceea ce în Israel se numește ”sezonul castraveților”, adică perioadele estivale în care nu se întâmplă mai nimic care să aprindă interesul marelui public și atunci nefericitul de eseist se agață de orice pai care-i stă la dispoziție pentru a evita scufundarea în negura vremii și a memoriei celor care – încă – îl mai citesc.

Ei bine, da și nu.

Da, pentru că nu am de gând să mă ocup în cele ce urmează nici de tragedia Afganistanului, nici de pandemia care e hotărâtă să rămână cu noi o perioadă nelimitată și cu atât mai puțin la drama trecerii lui Leo Messi din Spania în Franța și a lui Ronaldo în Anglia. Să scrie cine vrea despre aceste subiecte de importanță mondială și primordială, ținta mea e situată mult mai jos. Și asta din motive clare de modestie, un aspect al personalității mele care ar trebui să fie cunoscut și recunoscut de toți cei cu care vin, sub o formă sau alta, în contact.

Nu, pentru că în ochii mei subiectul de mai jos își are tâlcul lui.

Deci să trecem la detalii. E vorba de felul în care omul cu condeiul în mână (de data aceasta mă refer la jurnalist) înțelege să respecte principiul reciprocității, adică al relației în ambele sensuri cu cel sau cea cu care are vreo legătură făcând parte din profesiunea sa.

Așa-i că nu prea e clar ce vreau să spun?! Atunci să mă explic.

În toată cariera mea profesională, mai bine zis în ultimii 30-40 ani, am fost abordat de câteva ori de ziariști (presă, radio, televiziune) dornici să-mi afle opinia despre un subiect sau altul legat de activitatea mea de medic. În mod cu totul neașteptat, poate, pentru cel/cea care citește aceste rânduri, am răspuns întotdeauna pozitiv, am căutat să ofer cele mai potrivite răspunsuri și să mă achit de această obligație pe care eu am considerat-o de ordin civic.

Întrucât știam din experiență că doar o parte a interviului (în cel mai bun caz!) va reproduce cu exactitate spusele mele, am cerut de fiecare dată să mi se trimită textul final, pentru a mi se da posibilitatea de a corecta, adăuga sau omite, modificări esențiale pentru a ajuta la înțelegerea ideilor mele.

Niciodată nu mi-a fost îndeplinită această dorință!

Și de câteva ori, citind/ascultând materialul bazat pe cele spuse de mine, am simțit deodată că nivelul adrenalinei din sânge mi se ridică la niște procente de-a dreptul primejdioase. Dar, din fericire, am trecut cu bine fiecare din aceste evenimente și mi-am văzut de treabă, spunându-mi că din această atitudine nejustificată avea să piardă doar publicul (mic, mare?) căruia avea să îi parvină textul, uneori trunchiat incorect și fără anestezie!

Au trecut anii, am devenit pensionar și m-am împăcat cu realitatea în care interesul altora pentru ce făceam sau gândeam eu devenea, cu timpul, din ce în ce mai limitat.

Dar în urmă cu câțiva ani, cineva care credea că eu mai am nimic de spus celor din jur, mi-a propus să-mi creez propriul meu blog. Ideea a aterizat pe un teren extrem de șubred. Eu nu am Facebook, nici Instagram, nici Twitter – motivele nu au nicio importanță aici. Însă ideea unui blog în care să pot insera din când în când câte un gând personal mi-a surâs de la bun început, mai ales că persoana în cauză, profesionistă în domeniu, mi-a adus la cunoștință că ideea de bază a blogului este crearea unui mijloc de comunicație în ambele sensuri: adică eu spre cel/cea care mă citește, dar și el/ea spre mine.

Zis și făcut.

Mi-am întocmit o listă de ”abonați”, indivizi și individe cu care am avut, sau încă am contacte umane, prieteni, dar mai ales cunoscuți cu adrese de e-mail încă valabile.

Așa s-a născut, acum mai bine de trei ani, blogul meu, în care inserez din când în când texte (bineînțeles în limba cu care conviețuiesc în ultimii cincizeci de ani) tratând subiecte care pot fi definite ca făcând parte din ”ordinea zilei”.

Într-un moment cucerit doar temporar de un complex de superioritate care nu-mi stă în caracter (și pentru care, acum e momentul, îmi cer profunde și sincere scuze!), am decis să adaug la lista primitorilor textelor mele un număr restrâns de ziariști și comentatori, mai toți cunoscuți în lumea în care îmi duc traiul.

De ce un număr restrâns? Pentru simplul motiv că muritorul de rând nu are acces mai niciodată la adresa electronică a unui ziarist sau comentator. Această ghildă (uneori îmi vine s-o numesc șleahtă!) își are regulile ei, nimic din ce le aparține nu poate transpira în public, ei/ele vorbesc și comunică doar între ei/ele, iar singurul grup de indivizi ”din afară” care îi poate contacta e format din politicieni, miniștri, membri ai parlamentului, etc. Și eu nu sunt…

Cu toate acestea am reușit să încropesc o listă de vreo zece cunoscuți semnatari de articole și comentarii, iar aceștia primesc, ca toți ceilalți de pe lista mea, însemnările mele periodice.

E adevărat, în general, numărul celor care reacționează în scris la ceea ce apare în blogul meu e de-ajuns de limitat, dar asta nu mă deranjează, deși, de ce să n-o spun, mi-ar face plăcere să fiu ”comentat” mai des.

În toți acești trei ani, niciun ziarist/comentator nu s-a grăbit să se refere la blogul meu. Nici asta nu m-a necăjit prea mult, pentru că (cu optimismul și naivitatea mea prea bine cunoscute) mi-am zis că important este ca ei să afle ce cred eu, căci eu pot afla ce cred ei din ce publică sau povestesc ”în gura mare”.

Dar asta doar până deunăzi.

Tocmai publicasem în blogul meu o idee pe care câteva zile după ”lansarea” materialului am regăsit-o într-un articol publicat de un foarte cunoscut ziarist și comentator, într-un cotidian nu mai puțin important.

Incidental, părerile noastre, a lui și a mea, puteau fi considerate ca foarte apropiate, și deodată am simțit că am de ce să fiu mândru! Iată, din mine a ieșit o mică ”perlă” de consistență asemănătoare cu cea produsă de un eminent mânuitor de condei modern.

Și pură coincidență, adresa electronică a reputatului om de ziar și radio exista pe lista mea! Atunci mi-am zis: nimic mai simplu, îi scriu, îi atrag atenția asupra similarității ideilor sale și alor mele, și îl rog să comenteze în câteva cuvinte această (fericită pentru mine) coincidență.

Și acum sondajul! Care e părerea cititorului acestor rânduri? Am primit sau n-am primit vreun semn de viață din partea prea cunoscutului ziarist?

Exact! Nimic. Nada.

Am răbufnit în mine însumi, m-am enervat (bineînțeles, păstrând proporțiile) și mi-am zis că numai un naiv ca mine (naivul se naște naiv și tot așa moare!) se putea aștepta la o altfel de comportare.

Și m-am liniștit.

Dar povestea mea nu se termină aici, pentru că (dacă n-ați știut, acum puteți afla!) există Dumnezeu! Acum câteva seri ziaristul cu pricina apare pe un canal de televiziune cu o poveste de scandal în care e implicat unul din politicienii de mijloc care mișună în jurul și deasupra noastră. După ce prezintă datele, de-a dreptul revoltătoare, ”omul meu” rostește următoarea frază: ”repetatele noastre încercări de a obține opinia distinsului… despre datele prezentate aici s-au lovit de un perete impenetrabil. Nici măcar o expresie de genul ”no comment”!

Iată răzbunarea mea. Ce ție nu-ți place…

În ochii ziaristului eu sunt un pește în miniatură, dar în ochii politicianului nici el nu e cu mult mai mare și mai important.

Cel mare îl ignoră pe cel mic și un jurnalist, oricât de cunoscut și talentat ar fi, nu se poate pune cu cei care se consideră deasupra tuturor.

Tu n-ai timp pentru mine, dar nici el nu are timp pentru tine!

Mi se va spune că nu pot construi o întreagă teorie bazată pe un singur fapt, așa cum în medicină nu poți întemeia un nou domeniu plecând de la un singur caz (doar dacă te numești Szigmund Freud, dar asta e altă poveste…).

Și totuși am impresia că așa-zisul incident descris mai sus nu e singular, ci mai degrabă o situație întâlnită foarte des.

Las la latitudinea cititorului verdictul.

Voi încheia cu o povestire de acum aproape patruzeci de ani, culeasă în timpul specializării mele la Toronto, capitala neîncoronată a Canadei.

Eroul povestirii mele este celebrul Ed Mirvish, unul din cei mai cunoscuți milionari ai orașului de care am pomenit, născut în Statele Unite din părinți evrei originari din Lituania (tatăl) și Austria (mama).

În anii celui de al Doilea Război Mondial, Ed Murvish și-a început cariera de om de afaceri la Toronto, acumulând treptat averi, o bună parte provenind din achiziționări, pe un preț de nimic, de blocuri părăsite în downtown Toronto. Povestea averii lui poate fi un subiect de roman sau film, dar mă opresc aici, menționând doar faptul că nu-mi închipui că există azi vreun locuitor al orașului Toronto care să nu fi auzit de ”Honest Ed” (celebrul său magazin), sau să nu fi luat cunoștință de clădirile care îi aparțineau și care pe vremea mea erau iluminate noaptea de un șir de becuri de-a lungul și de-a latul.

Într-o seară, luând masa cu prieteni într-unul din restaurantele care îi aparțineau celebrului multimilionar, mi-am exprimat dorința să iau legătura cu magnatul (ce impertinență, ce lipsă de modestie!) și să-l rog să doneze o sumă de bani spitalului israelian unde lucram înainte de plecarea la Toronto și unde urma să mă întorc după terminarea perioadei de specializare. Unul din prieteni mi-a făcut rost de adresă (bineînțeles adresă poștală, pe vremea când faxul, e mailul, etc., nu existau nici măcar în imaginație), m-am așezat la mașina de scris și am întocmit o scurtă epistolă, explicând motivul apelului și exprimându-mi speranța că destinatarul va da curs propunerii mele.

Șaptezeci și două de ore mai târziu am găsit răspunsul în cutia mea poștală! Eu îi scrisesem o pagină, el mi-a răspuns pe două pagini: scuze pentru faptul că nu poate lua în considerație dorința mea, el și afacerile lui fiind implicate în multe din proiectele în curs de desfășurare în Israel. Dar îmi ura mult succes în tot ce aveam de făcut în orașul lui (”my town”, scria el) și de asemenea îmi dorea un Paște fericit, sărbătoarea care se apropia cu pași repezi.

Celebrul Ed Murvish găsise timp pentru a răspunde unui ilustru anonim. Ziaristul ”meu” era probabil prea ocupat pentru a mă contacta. Fără discuție, noțiunea sa de reciprocitate ar trebui revizuită și cizelată un pic.

Și cred că nu numai a lui.

Gabriel Ben Meron