IN MEMORIAM SZŐCS GÉZA

SHAKESPEARE, SONET 146, 12 – 14

…Acesta este titlul tabloului pe care am început să-l pictez în noiembrie 2020, când am primit la Zürich vestea despre dispariția prietenului meu. Despre personalitatea controversată, ieșită din comun a lui Szőcs Géza s-au scris și s-au spus de atunci multe, și mult mai bine decât aș putea să o fac eu. De aceea, deși în timp ce pictam m-au acompaniat nenumărate gânduri și amintiri legate de prietenia noastră, mă voi mărgini acum să împărtășesc doar câteva, care poate că sunt mai puțin cunoscute.

Încep însă cu tabloul însuși.

Lebăda din jumătatea superioară a imaginii a fost nu numai omniprezentul leitmotiv simbolic al întregii sale aventuri poetice, ci și subiectul ultimelor mesaje pe care le-am schimbat, în septembrie 2020: Géza pregătea un nou eseu despre lebede și era vorba să contribui la cartea sa cu tabloul  ‘’Leda in pivniță’’.

Cât despre ultimele trei versuri ale Sonetului 146, dincolo de frumusețea lor consolatoare, ele reprezintă pentru mine și amintirea unui episod din perioada care a urmat expulzării sale din România, în 1986, perioadă în care Géza trecea des pe la noi la Zürich. Într-o seară mi-a arătat atunci drama pe care tocmai o terminase, ‘’RÓMEÓ ÉS JULIA’’, titlul de citit chiar așa, în ghilimele.

Era un tur de forță al așa-zisului umor ermetic. În ultimul act monologul lui Romeo este de fapt cel din primul act al lui Hamlet.

Spune Romeo alias Hamlet:

‘’…letörlek emlékezetem

Lapjáról minden léha jegyzetet,

És csak parancsod éljen egyedül

Agyam könyvében.’’

(Voi șterge de pe pagina amintirilor mele orice derizoriu detaliu, și numai porunca ta să trăiască, singură în cartea creierului meu.)

Aceasta este cât se poate de precisa descriere a procesului de autofanatizare prin aculturalizare, a negării propriei identități până la uitarea și ura de sine, justificat ca o strategie de supraviețuire într-o situație post-traumatică.

Știm noi, și încă cum!, și nu numai de la Shakespeare, că așa ceva nu e o idee prea bună și că niciodată nu se termină cu bine. Vorba lui Freud: nu numai că refulatul se reîntoarce mereu, în mod inexorabil, dar o face tocmai prin agentul refulant.

La toate astea Géza mai adaugă ÎNCĂ o întorsătură de șurub, sub forma ultimului vers din tocmai acest sonet 146 din tablou, pe care-l pune în continuarea monologului hamletian, pus în gura lui Romeo. O dublă, triplă prăpăstioasă mistificare deci, și culmea e că poanta funcționează numai în versiunea maghiară a versurilor englezești:

‘’O, jaj! rémséges asszony!

Haljon meg csak Ö, többé senki sem.’’

(Ah! Groaznică femeie! Să moară numai ea, și nimeni altcineva să nu mai moară.)

În tabloul meu, originalul englezesc este deci și o RESTITUIRE a sensului original al sonetului, care e o invocare a speranței în imortalitatea sufletului uman și, dece nu?, a învierii:

‘’And Death once dead, there’s no more dying then.’’ – Haljon meg csak a Halál, többé senki sem!

(Să moară numai Moartea, și nimeni altcineva să nu mai moară.)

O altă variațiune pe exact aceeași temă, de data asta deloc ermetică dar nu mai puțin tipică pentru umorul absurd – grotesc al lui Géza este următoarea anecdotă.

Când, în 1982, ne-am întâlnit la Salzburg, Géza mi-a destăinuit hotărârea sa de a trece, cum s-ar zice, Rubiconul, fapt care a dus apoi la calvarul pe care-l cunoaștem. Călătorise foarte mult, poate și pentru că se gândea că asta era ultima ocazie pentru multă, multă vreme. Fusese, printre altele, și câteva zile la Ierusalim, la părinții mei, care îl îndrăgeau mult. Tatăl meu îi arătase minunățiile orașului, asta era marea lui pasiune.

‘’Tibi bácsi’’ – îi spusese Géza – ‘’din păcate trebuie să renunțăm la a face poze – souvenir despre vizita asta. ‘Tovarășii’ nu mi-au aprobat pașaportul decât pentru Austria. Aici în Israel sunt incognito.’’

Cu imbatibila, caracteristica sa logică, bineînțeles că până la urmă Géza totuși s-a lăsat fotografiat de tatăl meu, dar nu undeva aiurea, ci la ieșirea din Sfântul Mormânt Protestant, cel din afara Orașului Vechi, vizavi cu Poarta Damascului, și o copie a acestei poze – souvenir mi-a dăruit-o la Salzburg.

‘’Vezi, Valentine, dacă ‘tovarășii’ ar fi totuși să afle că am fost în Israel, le voi arăta poza asta și le voi spune: ‘Nu-i adevărat, n-am fost acolo, ce, domnilor, nu vedeți ce scrie pe poză? HE IS NOT HERE; HE HAS RISEN!’ ‘’ (EL nu-i aici; s-a înălțat la cer.)

Nu am făcut parte niciodată, din două motive, decât cel mult la periferie, din cercul de prieteni în mijlocul căruia se mișca Géza. Dacă îl pun de-o parte pe Löwy Dani, pe care-l cunoșteam prin părinții noștri, unica excepție a fost Darko Istvan, formidabilul actor și genial inventator al Macskarádio-ului, pe care l-am cunoscut prin Géza și l-am vizitat de multe ori în compania sa.

Primul motiv era vârsta. Când ne-am cunoscut, în 1970, aveam 15 ani și Géza 17. Sora mea dăduse un házi-buli, un ceai,  iar eu, intimidat de fete, mă refugiasem în cealaltă cameră, în mijlocul tablourilor mele. Acolo m-a descoperit Selmeczy Jancsi, violonistul, care, când le-a văzut, mi-a spus că trebuie neapărat să mă prezinte cuiva important, ‘’pe care-l interesează tot ceea ce e interesant la Cluj.’’

Al doilea motiv era bariera limbii. Făceam liceul românesc, maghiara mea nu era prea bună și din păcate așa a și rămas.

În plus, situația mea de atunci era marcată de faptul că noi tocmai depusesem cererea de emigrare în Israel, nu aveam cum să știu că până la urmă a trebuit să așteptăm patru ani până la plecarea noastră definitivă din țară, în ianuarie 1974. Dar tocmai această perioadă s-a dovedit a fi cea a unei TREZIRI artistice, în mare parte ca rezultat al prieteniei din ce în ce mai strânse cu Géza.

Bănuiesc că deosebirile dintre noi au făcut să mărească încă și mai mult atracția, curiozitatea reciprocă. Două momente de neuitat de atunci: seara în care Geza mi-a arătat și mi-a recitat cele cinci splendide elegii dedicate sărmanei Fodor Évike, și cealaltă seară, în care eu i-am citit contribuția mea literară la acel construct colectiv pe care Tamás Gáspár Miklós, filozoful clujean-budapestan, l-a definit drept ‘’mitologia comună fantastico-mistico-local patriotică’’ a mai multora. Era micul meu roman despre locotenentul de la Inspectoratul Central de Miliție din Cluj, care hotărește să demoleze întregul oraș pentru ca să-și construiască, din cărămizile astfel obținute, o imensă piramidă. Cu câteva zile înainte de plecarea în Israel, într-un moment de prostie, am aruncat manuscrisul în Someș, dar la reîntâlnirea noastră la Zürich, în 1986, Géza m-a convins să-l rescriu și m-a ajutat să-l public, la editura disidentului Victor Frunză din Danemarca.

Câteva tablouri cheie pe care le-am pictat sunt rezultatul nenumăratelor discuții purtate cu el de-a lungul anilor: ‘’Țăranca transilvană sau Două luni deasupra vechiului Cluj’’, ‘’Primirea sărbătorească a Împărătesei Maria-Terezia în portul Clujului’’, ‘’Peisaj-fantezie cu Fuga în Egipt și ruinele Bözödújfalu-lui.’’

Când mi-a văzut ciclul cu ‘’Șapte episoade din viața Scufiței Roșii’’, Géza a râs în hohote și mi-a spus că, fără să-mi dau seama, reinterpretasem pictural poezia sa ‘’Ballada és környéke’’ (Baladă și împrejurimile sale).

Dar cea mai intensă trăire comună, sub steaua căreia s-au desfășurat cei cincizeci de ani ai prieteniei noastre, a fost cea care a avut loc la puțin timp după ce ne-am cunoscut, când i-am arătat caietul manuscris cu poeziile maghiare ale lui Albert Ervin, fratele mai mic al mamei mele. Ervin fusese, ca mama, elev la Zsidlic, Liceul Evreiesc din Cluj, avusese, când scrisese acele poezii, exact vârsta lui Géza când i le-am arătat, și fusese deportat ca mama mea și celelalte mii de evrei clujeni la Auschwitz la scurt timp după ultima dată înscrisă în caiet. Ervin nu a supraviețuit deportării.

L-am rugat atunci pe Géza să tentăm și o lectură obiectivă, deci o evaluare estetică a poeziilor. Géza a copiat mai multe versuri din caiet și mi-a promis un eseu despre Ervin.

Ceea ce a urmat a fost o exemplară demonstrație de perseverență și devotament. Eram de-acum de câțiva ani în Israel când Géza, în scrisorile pe care mi le trimitea, a început să-mi relateze despre zadarnicele sale demersuri pentru a publica eseul despre Ervin în presa maghiară din România. Apoi, când a văzut că asta chiar că nu merge, și-a asumat riscul de a contrabanda textul pentru a-l publica în Ungaria, nota bene cu ani înainte de ‘’Ellenpontok’’. (”Ellenpontok”, Contrapuncte, este celebrul, pentru că unul din puținele, dacă nu unicul ”samizdat” autentic care a apărut pe teritoriul României ceaușiste. La redactarea  lui, contribuția lui Geza a fost hotărâtoare.) Nici la Budapesta nu s-a găsit nimeni care să-l vrea.

În atmosfera încărcată de atunci dintre cele două țări ‘’comuniste și prietene’’, tragedia genocidului evreilor din Ardealul de Nord era strict definită de retorici, diferite ce-i drept, dar la fel de manipulative, în contextul cărora ‘’cazul’’ Albert Ervin în mod evident nu-și avea locul.

La prima ocazie când a fost în sfârșit posibil, în 1989, eseul a apărut la Budapesta, în ‘’Hitel’’, sub titlul ‘’Igy s igy esett’’.

Alți 16 ani mai târziu, în 2005, Geza a reluat subiectul și a reordonat versurile lui Ervin pe care le copiase pentru eseu într-un fel de oratoriu. A publicat oratoriul sub titlul ‘’Igy s igy esett. Kompozició Albert Ervin és Jean-Antoine de Baif soraira’’ ( Așa și așa s-a întâmplat. Compoziție bazată pe versurile lui Albert Ervin și ale lui Jean-Antoine de Baif) – în revista sa de atunci, ‘’A Dunánál’’.

Nu mă voi pronunța asupra calității eseului și a oratoriului în contextul producției literare a lui Géza, despre altceva este vorba acum. Fapt e că în ianuarie 1974, când am părăsit definitiv România, am fost nevoiți să încredințăm caietul lui Ervin altora, din cauza severelor legi vamale de atunci. Altora, care mai târziu au emigrat de asemenea, și care au încredințat la rândul lor manuscrisul altora. Și tot așa, din încredințare în încredințare și din emigrare în emigrare, caietul lui Albert Ervin s-a pierdut.

Așa se face că astăzi, asemeni acelor poeți ai îndepărtatei antichități a căror memorie s-a păstrat doar prin versuri sau crâmpeie de versuri citate sau parafrazate de alți autori, tot ceea ce ne-a rămas de la Albert Ervin este ceea ce copiase și salvase atunci Géza pentru eseul său.

Bineînțeles că în 1970, eu nu cunoșteam faimosul text al lui Walter Benjamin despre Angelus Novus, îngerul care nu poate redeștepta morții, nu poate opri continua acumulare a ruinelor istoriei și repara ireparabilul, din cauza acelei furtuni pornite din Paradis pe care noi o numim: progres.

Cred că atunci, cu 50 de ani în urmă, când citeam împreună cu emoție poeziile lui Albert Ervin, Géza și cu mine tatonam de fapt, fără să știm, posibilitatea sau imposibilitatea unei astfel de reparații.

În fond ne născuserăm pe ruine și minciuni, care vor fi și ele acoperite de alte ruine și alte minciuni.

Reparația este un concept fundamental al misticii evreiești, acolo ea se numește TIKUN.

Patetica, naiva noastră intuiție ne spunea: ‘’ne haljon többé senki sem’’, nimeni altcineva să nu mai moară, acest TIKUN este poate posibil – prin comunicare, prin dialog, prin prietenie.

De aceea, dacă pe de o parte regret titlul ales de Tamás Gáspár Miklós pentru necrologul său dedicat lui Géza, pe de altă parte subscriu și eu, cu melancolie și recunoștință, această propoziție din textul său:

NAGYON JÓ ÉS SZÉP VOLT SZÖCS GÉZA SZEMÉLYES BARÁTJÁNAK LENNI – a fost foarte bine și frumos să fii prietenul apropiat al lui Szőcs Géza.

Valentin Lustig                                                                            Zürich, 23 sept. 2021

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Judith Klein commented on November 29, 2021 Reply

    Am citit articolul scris de Valentin Lustig cu plăcere deosebită.
    Pe Géza n-am avut ocazia să îl cunosc personal. În schimb aluziile la Tibi Lustig “ghid de Ierusalim”, la anumite picturi ale autorului, și frumosul limbaj folosit în relatarea amintirilor unui prieten apropriat m-au încântat.
    Felicitări Valentin!

  • Marina Zaharopol commented on November 28, 2021 Reply

    Citind articolul si admirand tabloul dv., nu pot să. nu mă. gândesc la Stéphane Mallarmé, care, asemenea multor alţi poeţi, s-a folosit de aceleaşi imagini pentru a-şi exprima cugetările. În cazul lui Mallarmé observăm o identificare cu Hamlet, de care era obsedat şi o evocare a situaţiei poetului în societete prin intermediul imaginii enigmatice a lebedei, care devine un simbol în poezia lui ermetică.

    Eseul In Memoriam îmi deschide însă orizonturi noi prin asociaţiile neaşteptate şi inedite pe care le face Szőcs Géza, pornind de la aceleaşi imagini, care îl duc în cu totul alte direcţii. Este o lume complet nouă pentru mine şi neaprofundată şi, de aceea, cred că trebuie să păşesc cu grijă, “în vârful picioarelor”…

  • Schwartz Robert commented on November 26, 2021 Reply

    Eram și eu un apropiat al lui Szőcs Géza, pe care l-am respectat mult.
    Era un om a litareturii, un mare poet contemporan, un disident urmarit in perioada comunismului, un politicean respectat.
    Felicitari pentru reamintirea memoriei sale.

  • Andrea Ghiţă commented on November 25, 2021 Reply

    Articolul lui Valentin Lustig evocă o prietenie îndelungată între doi artişti, unul al penelului şi celălalt al condeiului. Evocă figura complexă a poetului şi politicianului Géza Szőcs, privită din sistemul de referinţă al valorilor împărtăşite de amândoi, în adolescenţă, la Cluj. Eu l-am întâlnit pe Géza Szőcs o singură dată, i-am citit câteva poeme şi câteva eseuri, însă graţie acestui articol pot să-i intuiesc valenţe pe care nu i le-am bănuit.

  • Mike Klein commented on November 25, 2021 Reply

    Foarte impresionant articol. Mii de mulțumiri Valentin pentru acest omagiu adus unui prieten.

  • Andrea Ghiţă commented on November 25, 2021 Reply

    Tuturor cititorilor care nu l-au cunoscut pe Géza Szõcs personal sau din auzite, le recomand acest articol din Wikipedia engleza

    https://en.wikipedia.org/wiki/G%C3%A9za_Sz%C5%91cs

    sau acest necrolog publicat de Agerpres
    https://www.agerpres.ro/life/2020/11/06/poetul-geza-szocs-nascut-in-romania-a-murit-la-varsta-de-67-de-ani–604505

  • tiberiu ezri commented on November 25, 2021 Reply

    Multumesc pentru acest articol de inalta calitate literara. Mi-au lipsit doar mai multe amanunte despre SZŐCS GÉZA.

  • Daniel A. Lowy commented on November 25, 2021 Reply

    Cunosteam versiunea scrisa in limba maghiara a textului comemorativ scris de Valentin Lustig. Amintiri dintr-o tinerete apasatoare, ingradita cu “creativitate” prin mijloace legale (la ora respectiva) sau ilegale de oficialitatile vremii. Amintiri totusi infrumusetate de varsta pe care o aveam si dorinta de a supravietuii regimului, ceea ce am reusit pana la urma.
    Géza imi atrasese atentia asupra poeziilor lui Albert Ervin, pe care le-a si inclus in monografia mea despre istoria evreilor clujeni. Daca destinul (si autoritatile celui de-al treilea Reich) i-ar fi mai acordat cativa ani, Albert Ervin ar fi putut sa devina un al doilea Radnóti Miklós. N-a fost sa fie.
    Am citit cu placere romanul lui Valentin, intitulat Piramida lui Mulgareanu, carte reconstituita din memorie, la insistenta lui Géza.
    Initiasem cu ani urma un proiect in cadrul caruia doream sa adresez evreii clujeni stabiliti in strainatate: in cate tari traiesc cei apartinatori generatiei 2G, cate limbi se vorbesc in familiile lor, cu se se preocupa. Din pacate, proiectul a ramas nefinalizat.
    Personalitatea lui Géza a reusit sa mobilizeze clujeni raspanditi pe toate meridianele. Ii ducem lipsa.

  • Barnabas Berkeczy commented on November 25, 2021 Reply

    Minunat! Respect.

  • JOHANAN VASS commented on November 25, 2021 Reply

    L-AM CUNOSCUT PE GEZA IN PRIMA COPILARIE CIND VENEA IN CASA NOASTRA CU MAMA LUI. GEZA N-A FOST NUMAI UN IMPORTANT SCRIITOR SI OM DE CULTURA, CI SI UN LUPTATOR NEINFRICAT IMPOTRIVA DICTATURII. AM CONTINUAT ANI DE ZILE SA FIU IN LEGATURA CU MAMA LUI GEZA -RAHEL / CU CARE AM AVUT LUNGI DISCUTII IN TRENUL CU CARE AMINDOI FACEAM NAVETA.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *