Anul trecut, când Sala de Aur (Goldener Saal) de la Wiener Musikverein a fost lipsită de public la Concertul de Anul Nou, lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Mă gândeam că norocoşii care obţinuseră un bilet aveau voie să se afle doar în afara celebrei săli și, astfel, în cel mai paradoxal și trist mod, mă număram şi eu printre ei. Îmi dorisem foarte mult să particip la concertul din 1 ianuarie 2020 și m-am înscris online, în 2019, dar nu am avut şansa de a fi selectată la tragerea la sorți care mi-ar fi permis să cumpăr biletul. Eram dezamăgită, dar m-am resemnat cu gândul că pot avea acest noroc în viitor.

După cum ne amintim, pandemia a făcut imposibilă participarea publicului și imaginea sălii pustii, decorate – ca în fiecare an – cu bogatele aranjamente florale, mi-a umplut ochii de lacrimi. Nu ajunsesem să fiu printre spectatorii din sală și totuși eram, fiindcă publicul era risipit peste tot în lume, doar în sală nu. Așa cum alții nu erau acolo, nu eram nici eu…

Anul acesta a fost puțin altfel, aveam lacrimi în ochi dar nu le-am dat voie să curgă, nedorind să fac asta în prima zi a anului ca să n-o fac și în cele următoare, superstiție copilărească, dar cine vrea să riște?

M-a emoționat discursul lui Daniel Barenboim, genialul dirijor și pianist israelian, născut în Argentina acum 79 de ani și aflat pentru a treia oară în postura de conducător al orchestrei vieneze, după ce dirijase concertul de Anul Nou și în anii 2009 și 2014.

El a folosit pupitrul vienez ca să transmită cald, firesc și neobișnuit – fiindcă dirijorii nu țin discursuri – o idee puternică: oameni, inspirați-vă din armonia unei orchestre, vedeți și înțelegeți ce frumusețe și bucurie poate să rezulte din gândirea comună, din strădania comună a unor artiști instrumentiști care formează o comunitate ce lucrează pentru același rezultat. Daniel Barenboim ne-a îndemnat să nu lăsăm boala care bântuie pe planeta noastră să ne îndepărteze unii de alții și ne-a îndemnat să înțelegem că pandemia este o catastrofă umanitară mai mult decât o catastrofă sanitară, pe care o putem învinge doar uniți într-un fel comun de a gândi.

Maestrul a vorbit simplu, ca de la suflet la suflet, folosind acest prilej pentru a se adresa zecilor de milioane de spectatori din lume pentru a-și exprima prețuirea față de excepționala orchestră vieneză și pentru a transmite oamenilor încurajarea lui. Aplauzele au fost frenetice.

Anul acesta programul concertului vienez de Anul Nou a fost, așa mi s-a părut mie, cu câțiva milimetri mai puțin convențional, cu o nuanță ludică încântătoare, cu puțin și subtil nonconformism, bucățile muzicale fiind alese de așa manieră încât să provoace entuziasmul spectatorilor. Una din aceste bucăți a fost Nachtschwaermer (Valsul bufnițelor nopții) de Carl Michael Ziehrer, în care orchestra a fost asistată de propriul cor, format din unii instrumentiști care au contribuit cu vocile, sau fluierând.

Caii lipițani, celebrii cai de la Școala Spaniolă de Călărie din Viena, au ”dansat” pe muzica lui Josef Strauss, din Polca Nimfelor, întregul moment plin de farmec și eleganță transpunându-ne în barocul Hofburg-ului, într-o poveste care parcă dăinuie până azi.

Din toată inima îmi vine să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la desfășurarea acestui concert, să nu uităm că toți și-au asumat riscuri pentru ca noi să fim încântați, încă o dată, la acest început de an de superbul concert, ducând tradiția lui mai departe, nepermițând nici chiar virusului pârdalnic să oprească splendoarea artei.

Acum zece ani, într-o seară de toamnă, când mă aflam la Viena, am luat bilet la un concert ținut în Goldener Saal, voiam să respir aerul ei, voiam să mă încarc de energia locului.

Atunci când ai biletul ”la cucurigu”, avantajele sunt că vezi de aproape ornamentele sălii și picturile de pe tavan, muzele pictate de August Eisenmenger erau aproape de mine, eram la nivelul candelabrelor de cristal, ceea ce nu-mi displăcea absolut deloc, oricum sunt de multe ori cu capul în nori, senzație amplificată de bucuria prezenței în legendara sală.

Clădirea Musikverein care aparține asociației vieneze ”Prietenii muzicii” a fost construită în 1870, pe un teren donat de însuși împăratul Franz Josef, mare iubitor al muzicii. Arhitectul a fost Theophil Hansen, celebru în epocă, cel care a proiectat și clădirea parlamentului austriac, aflată pe Ring-ul vienez.

Sala de Aur (Goldener Saal) are o acustică perfectă, fiind cotată printre primele trei săli din lume cu asemenea calitate, alături de cele din Amsterdam și Boston. Oriunde te-ai afla în sală, chiar și în spatele orchestrei, sunetele se aud la fel. Se pare că distanța dintre cariatidele ornamentale ale sălii și faptul că ele sunt goale pe dinăuntru contribuie la perfecțiunea acusticii, din construcție fiecare detaliu fiind calculat și gândit cu cea mai mare grijă. Acustica este foarte bună când sala este plină, iar când aceasta este goală, ea se modifică, muzica sunând diferit la repetiții față de spectacol.

Anca Laslo

Scena poate fi extinsă până la jumătatea sălii pentru a asigura spațiul necesar unor orchestre mari și corului, pentru lucrări care o cer.

Împăratul Franz Josef a făcut cadou asociației ”Prietenii muzicii” orga cea mare din Sala de Aur. Ea nu are însă o calitate suficient de bună pentru exigențele unei asemenea săli de concerte. Orga trebuia totuși expusă, fiind cadou de la împărat. Pentru a rezolva situația delicată s-a montat o altă orgă mai mică, de calitate mai bună, în spatele celei dăruite de împărat…

Concertul de Anul Nou de la Viena se desfășoară de fapt în trei zile, pe 30, 31 decembrie și pe 1 ianuarie, cu exact același program și cu aceleași ornamente în sală, diferă doar prețul biletelor, cele mai scumpe fiind biletele pentru concertul din 1 ianuarie. În acest fel se pot extrage cele mai reușite momente din cele trei concerte înregistrate și, astfel, calitatea DVD-urilor puse în vânzare este aproape de perfecțiune. Se satisface astfel, prin desfășurarea a trei concerte, cererea enormă pentru bilete, care se vând online în toată lumea, prin tragere la sorți. Numărul de locuri din sală este de aproximativ 1700 pe scaune și 300 în picioare. Se pun în vânzare cam 1000 de bilete, câteva sute fiind reținute pentru membrii orchestrei filarmonice, care au dreptul să cumpere fiecare două bilete (da, să cumpere, nu să primească), iar un număr de bilete sunt oferite ca invitații diferitelor personalități artistice, politice etc. ale vremii.

Închei evocarea mea cu celebrul, minunatul, antrenantul și nelipsitul Radetzky Marsch, de Johann Strauss tatăl, cel cu care se încheie în mod tradițional concertul vienez de Anul Nou, cel pentru care dirijorii se întorc de la pupitru spre sală, dirijând aplauze și inimi devotate muzicii.

https://www.youtube.com/watch?v=kPdUYTJZIVs

Anca Laslo