Am multe amintiri despre tatăl meu, unele superbe, altele doar frumoase. Nu am amintiri urâte. Tatăl meu nu m-a certat și nu m-a lovit niciodată, nici pe mine, nici pe sora mea și nu l-am auzit niciodată înjurând sau vorbind urât despre cineva – cu o excepție! Citez: “nemernicii aceia criminali” care au comis Holocaustul… Da, pe ei nu i-a iertat niciodată, pentru că i-au ucis părinții și pe Marta, sora lui de numai 16 ani. Au pierit cu toții la Auschwitz. Pentru el, mama și noi, copiii, eram binecuvântarea prin care Dumnezeu i-a dat putere să continue viața, să învețe, să muncească și să-și trăiască destinul modest și generos.

Era medic pediatru și mulți din generația mea au fost în îngrijirea lui… Niciodată nu a cerut nimic pentru serviciile sale de o rară competență. Pe vremea aceea era obiceiul ca după consultație să mai lași medicului un plic, sau o găină, sau o sticlă de țuică – de fapt obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Din câte știu eu, tata refuza constant acest onorariu… Dacă s-a întâmplat vreodată să nu refuze (e posibil, de ce nu?) eu nu știu de așa ceva.

M-am întrebat de ce după război atât de mulți evrei au devenit medici și dintre ei, atâția s-au îndreptat spre pediatrie (Dr. Roth, Dr. Neufeld, ca să nu enumăr decât pe cei de care îmi amintesc acum). Răspunsul stă în însăși filozofia de viață a evreilor, care pune în centrul valorilor lor viața și continuitatea familiei (un adevărat cult pentru viață și familie!), iar protejarea copiilor este rezultatul firesc al acestei filozofii. Această dorință de continuitate și de protejare a copiilor a fost infinit amplificată după Holocaust.

Îmi amintesc, aveam vreo 13 ani, era în vacanță, când tata s-a întors foarte obosit după o gardă la Spitalul de Copii (cred că era spitalul de pe str. Crișan). Era pe la 10 dimineața. Sora mea era într-o tabără, mama era la servici (ea era medic oftalmolog) și acasă nu eram decât eu. Niciodată nu l-am văzut pe tata atât de fericit, prin toți porii izvora din el o bucurie ca o lumină. Da, cred că acesta e cuvântul cel mai potrivit: tatăl meu era LUMINOS în acea dimineață. S-a așezat pe un scaun în bucătărie și fără să-l întreb, mi-a povestit cum și când a preluat garda. Aveau un caz extrem de grav, un băiețel aflat în comă diabetică și trebuia să se pregătească pentru un eventual deces în cursul nopții. Reproduc cu aproximație cuvintele tatălui meu:

”Atunci mi-am spus: cât sunt eu aici, nu va muri niciun copil! Și am făcut tot ce știam și tot ce puteam pentru a-l tine în viață. Toată noaptea nu m-am mișcat de lângă pătuțul lui, l-am evaluat continuu, i-am reglat perfuziile și aparatele pentru a-i da șansa la viață. Iar dimineața, odată cu primele raze de soare, băiețelul a ieșit din comă, și-a recăpătat cunoștința… și m-a văzut lângă patul lui. Și știi care a fost prima lui reacție? Mi-a zâmbit…”

Zâmbetul unui copil poate să te transforme în LUMINĂ.

Îmi amintesc ce spunea despre bolile bebelușilor, care depind în totalitate de părinți. “Acești copii nu sunt vinovați că sunt bolnavi. Cu rare excepții (de exemplu boli genetice) vinovați sunt părinții: ori nu știu să îngrijească un copil, ori sunt neglijenți – și pentru aceștia nu am nicio simpatie, dimpotrivă, îi condamn că nu și-au îngrijit copilul.”

Un fost coleg de liceu și bun prieten al meu, medic pediatru ORL care și-a făcut ucenicia la cabinetul tatălui meu, mi-a povestit de curând o întâmplare cu potențial de anecdotă care într-o perioadă circula printre studenții la medicină. O tânără mamă vine cu copilul sugar la consultație la tatăl meu. Copilul este diagnosticat cu o răceală ușoară. După ce tatăl meu îi prescrie tratamentul, o întreabă inchizitorial:

– Încăperea în care doarme copilul este suficient încălzită?

– Da, tov. doctor!

– Copilul a fost îmbrăcat corespunzător peste noapte? Nici prea gros, nici prea subțire?

– Da, tov. doctor, răspunde femeia deja timorată.

– Dar căciuliță de bumbac a avut în cap?

– Nu, tov. doctor, răspunde femeia cu plânsul în gât.

– Vezi, de aceea a răcit. Să-i pui noaptea o căciuliță!

Femeia iese în fugă din cabinet, cu copilul în brațe și cu lacrimi în ochi. Peste vreo două săptămâni femeia revine, copilul are din nou o răceală banală. După ce îi prescrie tratamentul, începe o nouă sesiune de interogatoriu: Încăperea e încălzită? Îmbrăcămintea copilului este corespunzătoare? Și în sfârșit:

– Dar căciuliță are în cap?

– Are, tov. doctor! – răspunde mândră mămica.

– Hmm… dar ciorapi i-ai pus în picioare pentru noapte?

The answer, my friend, is blowing în the wind…

Morala: copilul sugar nu este niciodată vinovat pentru boală.

Desigur, tatăl meu nu era doar “o scorpie” pentru părinții neștiutori sau neglijenți. Adesea chema la consultație pe ambii părinți, atunci când simțea că era ceva în neregulă cu relațiile de familie. În acele vremuri nici nu se auzise de parenting, fiecare cuplu își îngrijea și își creștea copilul după modelul din propria familie, cu ajutorul și sfatul părinților și al bunicilor, sfaturi cu care tata nu era decât rareori de acord. De aceea cred ca tatăl meu a fost un înaintaș al cursurilor de educație în vederea îngrijirii și creșterii copiilor.

De pe la vârsta de 10 ani, tata mă ducea adesea cu el la cabinet, unde asistam cu sufletul la gură la consultații (uneori mă scotea afară dacă trebuia să dezbrace o fetiță), dar mai ales la discuția finală dintre părinte (părinți) și medic. Tata obișnuia să dea ample explicații cu privire la anatomia și fiziologia organelor afectate și nu-și lăsa pacienții să plece decât atunci când considera ca au înțeles importanța și inevitabilitatea tratamentului. (El era specializat în nefro-urologie, iar eu îmi amintesc și acum din ce este compus aparatul urinar al omului, dar și desenul cu urechea internă, medie și externă.)

Din fericire, despre activitatea tatălui meu am informații chiar de dinaintea vârstei de 10 ani. Știu că tatăl meu a fost unul din organizatorii “Asistenței medicale la domiciliu”. Policlinica de copii primea un telefon, se transmitea adresa, iar medicul de serviciu de la Asistența la domiciliu mergea la adresa respectivă, consulta copilul, scria rețeta și făcea recomandările necesare. Cred că aveam 6-7 ani când m-a luat prima dată cu el când era de serviciu. Desigur, pe mine mă interesa numai să fiu în mașină, fiind pasionat de automobile, ca orice copil. Știu că serviciul respectiv avea mașini Skoda Octavia mici și cam înghesuite, dar eu aveam la dispoziție toată bancheta din spate și fiind mic, spațiul mi se părea enorm. Cele mai grele momente erau când așteptam în mașină să vina tata din incinta Policlinicii cu o noua adresă. Fiind un om modest și empatic, se înțelegea de minune cu șoferii și asta îi dădea posibilitatea să-mi facă o bucurie luându-mă cu el. De obicei îi povestea șoferului despre cazul la care fusese.

Încă de atunci am înțeles cât de importantă era știința medicală în comparație cu metodele băbești – sfaturile bine intenționate ale bunicilor, ale prietenilor, sau al vreunei “doftoroaie”, sfaturi care de obicei făceau mai mult rău decât bine. Nu o dată a fost nevoie să cheme salvarea pentru a duce copilul la spital în urma unor astfel de “tratamente”. Astăzi, Serviciile de Ambulanță sunt dotate cu mașini care pot acorda și asistență medicală la domiciliu și dacă e cazul, pot și transporta pacientul (copil sau adult) la spital.

În același context al educației sanitare, tatăl meu a scris zeci de articole la cele două cotidiene clujene Făclia și Igazság, precum și la revista Tribuna, la rubrica “Sfatul medicului”, dar și articole mai ample, pe diverse teme. De curând am găsit printre hârtiile familiei un articol pe care intenționa să-l publice și care tratează un subiect “greu”, un tablou al vieții sale din anii 1941-1946(?). M-am bucurat enorm când l-am găsit și mi-am propus să-l public în Baabel.

Aș mai avea atât de multe de povestit… Am avut un TATĂ care a știut să mă protejeze fără să mă domine, a știut să inspire respect fără să umilească, a știut să trăiască modest și totuși să inspire respect celor din jurul său. Mi-e dor de tine, tată…

Gheorghe Eisikovits