În zilele de după moartea reginei Elisabeta a II-a a fost amintită adesea faimoasa promisiune: “întreaga mea viață, de va fi ea lungă sau scurtă, va fi devotată în serviciul vostru…” Promisiunea a fost evocată și de fiul reginei, Charles, în primul său discurs ca rege. A fost mai mult decât o promisiune, a spus el, a fost un angajament profund personal, care a definit întreaga viață a mamei sale. A fost o promisiune, am putea spune, care s-a transformat în destin. Dar deși a fost invocată adesea, ar merita să fie mai bine precizate și circumstanțele în care  a avut loc promisiunea, fiindcă au o semnificație deosebită. La 21 aprilie 1947, prințesa Elisabeta se afla în Africa de Sud, unde părinții ei, regele George al VI-lea, și soția sa, regina Elisabeta,  făceau o vizită protocolară. Tânăra prințesă împlinea în acea zi 21 de ani, vârsta maturității, cum se considera atunci, și evenimentul a fost marcat printr-un discurs radiodifuzat din Cape Town. Era un discurs de mulțumire pentru “miile de felicitări primite ” și exprima totodată gîndurile de viitor ale tinerei prințese. Discursul era adresat “tuturor popoarelor din Commonwealth si din Imperiul Britanic”, “marii noastre familii imperiale din care cu toții facem parte”. Am subliniat cuvântul “Imperiu”, fiindcă Charles l-a evitat in discursul său, menționând doar Commonwealth-ul, care la vemea aceea cuprindea de fapt doar patru dominioane: Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă. Prințesa se adresa însă și popoarelor din colonii, inclusiv desigur celor din India, și să nu uităm că tatăl său era atunci încă Împărat al Indiei. Avea să mai fie până în august în acel an. Sunt semnificative aceste circumstanțe fiindcă dau o imagine foarte vie a schimbărilor enorme prin care avea să treacă lumea în anii de domnie ai viitoarei regine. Și totodată fiindcă într-un fel, tânăra prințesă și-a ținut promisiunea făcută atunci. A servit timp de zeci de ani și până la moarte ca Șef al Commonwealth-ului (Head of the Commonwealth) organizație care are în prezent 56 de state membre, aproape toate din fosta “familie imperială”, printre care statele cu cea mai mare populație sunt India, Pakistan și Bangladesh, desprinse după independență din fosta Indie imperială. Unele state au ieșit din organizație de-a lungul timpului sau au fost excluse, dar apoi au cerut să revină. În prezent, singura țară exclusă  rămâne Zimbabwe. Să remarcăm și că patru state au cerut să fie membre deși nu au făcut parte din Imperiul Britanic:   Mozambic, Rwanda, Samoa și Namibia. Unii politicieni britanici au subestimat importanța Commonwealth-ului, odată cu orientarea țării spre Europa, dar lucrurile s-au schimbat în ultima vreme. Faptul că organizația și-a menținut un rol distinct și o personalitate cu un anumit prestigiu s-a datorat fără îndoială, în bună măsură, celei care a fost în fruntea ei. Să mai amintim  că Regina a fost și șef de stat  pentru 15 țări din Commonwealth:  Canada, Australia, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, unele state insulare din Caraibe și unele din Pacific. Regele Charles a fost deja nominalizat ca șef de stat în Canada, Australia și Noua Zeelandă. Nu e clar dacă va prelua și rolul de “head of Commonwealth”. Respectul si prestigiul de care se bucura regina sunt de neegalat, alți șefi de stat ar putea revendica acum rolul pe care îl deținuse ea, sau s-ar putea trece la un sistem prin rotație. 

În discursul său, regele Charles a mai spus că mama sa a reprezentat “acea dragoste nestrămutată pentru tradiție, împreună cu acea capacitate de a îmbrățișa cu curaj progresul, care fac măreția unei națiuni”. Vorbind de tradiții, el s-a referit la valorile tradiționale de cinste, onoare, etică a muncii, bun simț și modestie, dar în mod special la tradițiile monarhiei constituționale britanice. În acest sens, a vorbit de principiile constituționale, știut fiind că nu există o constituție scrisă a Marii Britanii. Charles s-a angajat ferm să respecte și să apere aceste principii, printre care să amintim faptul că monarhul domnește dar nu guvernează, că monarhul, în relația cu factorul politic, are doar drepturile “de a fi consultat, de a sfătui și a avertiza” și că nu se poate pronunța public în nici o chestiune căreia i s-ar putea atribui conținut politic. Se merge atât de departe cu aceste restricții încât atunci când regina citea așa numitul “discurs al tronului”, scris de fapt de guvern și conținând măsurile propuse pentru perioada următoare, ea trebuia să citească fără nici o intonație, ca să nu se poată interpreta că aproba sau dezaproba vreuna dintre măsuri. Regina s-a achitat impecabil de îndatoririle în acest sens. A fost ca în cazul respectării legii: nu trebuie doar să fie respectată, trebuie să se vadă că e respectată. Și așa a fost în cazul reginei. În schimb, Charles, ca prinț moștenitor, nu prea a respectat restricțiile – a exprimat adesea opinii personale în diverse chestiuni privind mediul, sau agricultura sau arhitectura, de exemplu, domenii care puteau depinde de politic. Unii s-au temut că Charles n-ar putea renunța la acest obicei și că deci n-ar corespunde ca monarh. A fost chiar întrebat cu ceva timp în urmă dacă va renunța să se mai pronunțe public în astfel de chestiuni când va deveni rege.  “Nici nu s-ar putea altfel, nu sunt atât de prost”, a răspuns el.                        

Cu toată această lege a tăcerii,  influența reginei a fost extraordinară și a crescut constant odată cu anii. Iar aceasta s-a întâmplat nu doar fiindcă ea a reprezentat o stâncă de continuitate și stabilitate  în perioade de mari schimbări și fiindcă a fost un simbol al unității în jurul valorilor britanice și totodată un permanent exemplu de comportament civilizat, elegant și, de ce să nu recunoaștem, de o anumită strălucire. Toate acestea au contribuit,  cu siguranță, inclusiv la menținerea respectului față de sine al națiunii în perioadele grele de pierdere a vechiului statut în lume. Dar mai mult, influența reginei s-a datorat și admirației și respectului pe care au ajuns să i-l poarte liderii politici. Nu mai puțin de 14 prim miniștri s-au perindat în timpul domniei ei, al 15-lea, Liz Truss, fiind numită prim ministru cu două zile înainte de moartea reginei. Primul a fost chiar Winston Churchill, care era deja în funcție din 1951  când a devenit ea regină, la 6 februarie 1952, și și-a încheiat mandatul de premier în 1955. Ne putem închipui că regina a fost puțin intimidată de această personalitate formidabilă, dar și că a beneficiat câțiva ani de experiența lui extraordinară. Cu timpul, prim miniștrii britanici au început ei să fie impresionați de experiența reginei și de sfaturile primite la întâlnirile săptămânale, după cum au depus mulți mărturie. S-a zvonit că doamna Thatcher n-a avut o relație foarte lină cu suverana, dar și ea și-a exprimat admirația pentru regină după ce a plecat de la putere.

Un alt factor important pentru Marea Britanie a fost admirația și respectul câștigat de regină în rândul președinților americani. S-a întâlnit personal cu 13 dintre cei 14 președinți care s-au succedat în funcție în perioada domniei ei, de la Harry Truman la Joe Biden. Cu Harry Truman s-a întâlnit deja în 1951 când ea nu ajunsese încă la tron, dar i-a ținut locul tatălui său, care era bolnav. De la un punct încolo, pentru președinții americani a devenit o chestiune de prestigiu să se întâlnească cu regina. Singurul președinte cu care nu s-a întâlnit personal a fost Lyndon Johnson, care a preluat funcția după asasinarea președintelui Kennedy. Istoricii nu au putut cădea de acord asupra unei explicații pentru acest fapt neobișnuit, dar se știe că cei doi au purtat totuși o corespondență destul de substanțială. Toate acestea au contribuit la menținerea relației speciale între Marea Britanie și Statele Unite și au ajutat uneori în perioade când relațiile între guvernele celor două țări au trecut prin anumite crize, cum a fost o vreme după criza Suezului din 1956, de exemplu.

Revenind la afirmația că în pofida atașamentului profund față de tradiții al reginei, monarhia a adoptat schimbări și a îmbrățișat certe forme de progres în timpul domniei ei, am putea remarca două lucruri: întâi, că o contribuție importantă în acest sens a avut-o soțul reginei, prințul Philip, și apoi că adesea progresul  s-a făcut în urma unor crize ale monarhiei, tocmai prin schimbările adoptate pentru depășirea acestora. Trebuie amintit desigur că însăși perspectiva cu totul neașteptată ca prințesa Elisabeta să ajungă la tron a apărut în urma unei grave crize constituționale – abdicarea regelui Edward al VIII-lea, care a refuzat să respecte tradiția că monarhul nu se poate căsători cu o persoană divorțată. El a fost înlocuit cu fratele său George al VI-lea, tatăl prințesei Elisabeta. Este oarecum o ironie a sorții că imaginea familiei „model” a Elisabetei a II-a a fost subminată de o cascadă de divorțuri: întâi sora sa, prințesa Margareta, apoi fiica sa, Anne, și fiul său, Andrew, și apoi chiar moștenitorul tronului, Charles. Monarhia chiar a fost pusă în pericol de criza din căsătoria acestuia și de moartea prințesei Diana. Toate acestea au dus mereu la noi schimbări de mentalitate și de reguli, inclusiv la acceptarea entuziastă a unor căsătorii cu membri ai clasei mijlocii, cum a fost în cazul prințului William și în cazul prințului Harry, ca măcar să fie căsătorii fericite. Să nu uităm că Diana provenea dintr-o veche familie aristocratică. O schimbare radicală în regulile  constituționale s-a adăugat în februarie anul acesta, când regina a declarat că dorește ca soția lui Charles, Camilla,  să devină regină consoartă. Deja era acceptat că Charles va putea deveni rege deși era căsătorit cu o femeie divorțată,  iar Camilla știind că se făcuse în acest sens o concesie importantă, declarase că nu se așteaptă să devină regină. Cu toate acestea, suverana a mers mai departe. Și-a justificat decizia prin marea contribuție adusă de soția lui Charles la activitățile  de diferite tipuri care sunt de datoria membrilor familiei regale. Toate acestea pot părea chestiuni formale sau minore, dar nu este așa când e vorba de o societate tradiționalistă cum e cea britanică.  Însă un alt lucru, categoric mai important, este că monarhia s-a adaptat cu abilitate, în multe moduri, și relativ rapid la noul tip de multiculturalism, diversitate și toleranță care au ajuns să caracterizeze în mod crescând societatea britanică mai ales în noul mileniu.

Iar revărsarea de afecțiune din partea populației față de ceea ce a fost Elisabeta a II-a și față de regele Charles al III-lea, pare să arate că viitorul monarhiei britanice nu este în pericol, așa cum s-au temut unii și au sperat alții, la moartea reginei.

Mihai Vasilescu

Septembrie, 2022